OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Toiul anilor ’80. Concert cu Timpuri Noi la Sala Preoteasa. Aparitie complet OZN-ista fata de tot ce se intimpla pe atunci la noi. Muzica super-occidentala (intre Nina Hagen si Billy Idol, intre Simple Minds si U2 – care, pe vremea aceea, inca nu devenisera mainstream), prezenta scenica provocatoare, cu freze impecabile, manusi albe si cravate ironice. Texte virulente tocmai prin platitudinea beatica („Totul este per-fect, o-o... totul e minunat“...), prin aparenta naivitate cu care era evocata mizeria cotidiana („Becule, stai aprins, becule, noi te iubim“...) sau prin parodierea propagandei comuniste („Drumul spre lumina trece prin uzina... toti vom cistiga“...).

Nu lipsesc accentele dadaiste (sau, pentru ca sintem mai aproape de Police, „de-do-do-do-iste“): un cintec e alcatuit dintr-o lista cu simptome preluate ca atare din prospectul unui medicament (capul de vers e „sexinapetenta“...): declaratie de intentie impotriva sistemului care ne obliga la bla-bla-uri de o inofensivitate ilogica. Atitudine complet rebela, tocmai printr-un soi de hiper-conformism caricatural, care devenise marca trupei. Vocea de bariton a lui Adrian Plesa (Artanu) sarjeaza modelul corifeului comunist, desfiintindu-l... Publicul asculta intr-o atentie incordata, dar glaciala. Atmosfera e incarcata de sentimentul receptarii totale si al acceptarii tacite, tipice spectacolelor „sopirliste“ ale vremii... Cu toate acestea, nimeni nu aplauda. Parca pusi de acord, noi, cei din sala, luam parte la marele happening de pe scena printr-o mutenie ostentativa. O liniste care striga. Printre noi, stim, se afla ochii si urechile Marelui Frate.
E doar un exemplu de spectacol „mai studentesc, asa...“, dintre acelea tolerate de regim. Cei care le-au prins pot completa lista: brigazi artistice (deja nu li se mai zicea „de agitatie“) de tipul Divertis sau Voua, concerte de jazz impanate cu Andries-uri sau cu poezii recitate, piese din repertoriul marilor teatre, dar si al trupelor amatoare, spectacole de revista... Eram dispusi sa gasim sopirle la tot pasul, chiar si acolo unde nici nu fusesera ascunse... Au fost acelea forme subtile de rezistenta a elitelor? Sau forme – si mai subtile – de potolire si controlare a acestora de catre regim?

Discutii si ipoteze, capete de fir investigativ care nu duc insa la o trama bine definita s-au tot ivit in lumea dezbaterilor culturale romanesti, pe tema – pe cit de alunecoasa, pe atit de spinoasa – a „manipularii prin defulare“ din timpul regimului ceausist. Teoria cu pricina s-ar putea rezuma astfel: pentru tineri si intelectuali, regimul a nascocit si a perfectionat un sistem prin care deopotriva se dezamorsau si se tineau sub control inevitabilele porniri contestatare, prin forme de agregare socio-culturala de tipul manifestarilor culturale mai mult sau mai putin „inalte“, al diverselor forme de divertisment, cultura populara etc. Cit din acest „obroc bine temperat“ era mostenire a procedurilor leninisto-staliniste si cit era dezvoltare nationala originala? – este interesant de aflat, atit pentru scrierea corecta a istoriei, cit si pentru prevenirea unor exagerari conspirationiste... Cit a fost ingaduinta din partea cenzorilor, cit a fost pacalire abila a culturnicilor de serviciu si cit a fost strategie de „management“ al umorilor populare – e greu de spus doar din banuieli, din speculatii, din potriveli ambigue...

O opera de interogare a documentelor, dar mai ales a personalitatilor implicate ar completa laborioasa studiere a activitatii Securitatii, ar revigora studiile de sociologie a culturii aplicate respectivei perioade, dar mai ales ar arunca o noua lumina asupra multitudinii de forme de cultura populara si subcultura din ziua de azi, tributare epocii pre-revolutionare (inca departe de a fi revoluta). Strict logic vorbind, aceste genuri (mai mult sau mai putin) minore, sugrumate – sau pur si simplu suspendate – in perioada Parantezei Comuniste, nici nu aveau cum sa rasara din neant sau, cu atit mai putin, sa isi dibuiasca radacinile interbelice printr-o tentativa de recuperare calofila, fatalmente sortita inadecvarii.

Am mai spus-o si cu alte ocazii: cintecele Golaniadei din ’90, daca nu proveneau din cintece de pahar („Noi de-aicea nu plecam...“), purtau o neta amprenta a Cenaclului Flacara; strigaturile Revolutiei le mosteneau pe cele ale galeriilor de microbisti; umorul de tip Divertis sau Ars Amatoria s-a difuzat (inevitabil diluin-
du-se) in mass media...
Contestarea lejera, spiritul blind „revolutionar“, UTC-ismul „haios“ si UASCR-ismul benevol, acel „spirit al Costinestiului“ care plutea ca o unda de liberalism in anii ’80 ne mai bintuie si astazi... Uneori a generat reactii in lant, producind transformari si actualizari senzationale, alteori s-a conservat, in chip statut si inadecvat, degenerind in forme de-a dreptul reactionare...

florin_dtrescu@yahoo.com