Unii dintre noi or fi vazut de curind la telejurnal imaginile acelea cu directoarea de liceu petrecareata care dansa la serbare cu elevii... Cine a ratat inceputul relatarii a putut crede ca e vorba de o petrecere privata ceva mai deocheata. Era chiar genul acela de inregistrare home video care te duce reflex cu gindul la incalcarea intimitatii. Ei si, ce daca il dezbraca pe acel tinar de camasa? Ce daca il mingiie lasciv pe pieptul gol? Se vede ca si el ii impartaseste placerea... Recuperind pe parcurs sensul stirii, afli ca totul se petrecea la o „altfel de“ petrecere... mai bine zis o petrecanie. Hai sa-i facem de petrecanie liceului, s-au gindit laolalta elevi si profesori, satui de formalismul serbarilor scolare, cu discursuri sforaitoare si coronite desuete. Hai sa facem o anti-serbare, in care sa-i premiem pe chiulangii, pe aia cu notele cele mai mici, mai ales la purtare, sa-i incoronam pe elevii-model, sa-i laudam pe corigenti, pe repetenti, pe incompetenti, pe cei indeobste criticati. Atunci apare neta nu doar actiunea de corupere intreprinsa de doamna profesoara asupra presupusului minor. Se vadeste o ditai expresia emblematica a crizei invatamintului...
Scoala romaneasca e secatuita. De bani, de credibilitate, de creativitate. Cite energii o fi declansat, din partea liceenilor si a profesorilor mai liberali, mai „tineri la suflet“, organizarea serbarii „pe dos“ de la buclucasul liceu – cit sa compromita o directoare si sa declanseze un scandal mediatic – ne comunica de fapt cita frustrare s-a acumulat in sistem.
Conform studiilor sociologice, scoala nu mai trece drept o garantie a reusitei in viata, ca altadata. Dimpotriva... Celor mai vorbareti din Top 300 le place sa se laude cu meritele personale si sa bagatelizeze rolul scolii in povestea lor de succes: nu doar ca nu i-a invatat nimic, dar i-a si incurcat pe alocuri. (E adevarat, toti se straduiesc sa isi scoleasca progeniturile la colegii si universitati renumite... din afara.)
Unele dintre momentele de plictiseala ritualica din emisiunile lui Florin Calinescu sint acelea in care vine vorba de scoala. Atunci, inevitabil, domnul Frustrare Nationala simte urgenta obligatie fata de super-egoul sau – colosal ca o Casa a Poporului in flacari – sa isi aminteasca cit de mult chiulea, cit de putin chef de scoala avea, cit de multe corigente acumula etc., etc... pentru ca apoi, cu acest punct de sprijin, sa-si rastoarne argumentatia, pomenind cu falsa modestie despre cele doua facultati terminate, sugerind proverbiala sa pricepere in toate si, mai ales, povestind despre atitea ocazii in care inteligenta sa nativa l-a facut sa triumfe.
Adevarata scoala e cea a vietii – spune adagiul popular care vorbeste cutremurator despre un clivaj care n-ar fi trebuit sa existe: scolii, celei adevarate, nu-i e straina viata; una o genereaza pe cealalta, completindu-se reciproc, ajutindu-se reciproc, crescind impreuna si impartasindu-si roadele.
Acum zece ani scriam, intr-o revista al carei nume indeamna la dubitatie, ca singura forma de instructie care poate rezista crizei generale – si care poate, astfel, mintui invatamintul romanesc – e meditatia. Lectiile private. Sistemul „tutorial“. In intimitatea relatiei binare, in coconul lor de stiinta intretesuta ca un inefabil fir de matase, meditatorul, oricit de cupid, tinde sa devina maestru; iar elevul, oricit de dezinteresat, tinde sa recapete atitudinea fertila a discipolului. Intre timp, nu m-a facut sa-mi schimb parerea decit stirea despre perfectionarea acelui sistem mafiot al profesorilor care, predind sibilinic si notind exigent, isi constring elevii din scoala publica sa se mediteze cu ei... Dar nu cumva acest fenomen imi confirma teza?
Scoala romaneasca e grozava daca vrei sa rizi de ea. Departe de a mai fi considerata un izvor de cunoastere, s-a consacrat ca un pol al neimplinirilor. „Cumplitul mestesug de timpenie“ de care ridea pedagogul Creanga in epoca junimista s-a extins, in era invatamintului obligatoriu, la forme aberante, precum comentariile date la memorat, referatele disponibile pe Internet, suflatul prin telefon mobil...
„Nu ne place scoala“... – lalaie cu dezinvoltura un pop band de fetite orbite – mai putin poate decit parintii lor – de promisiunile showbiz-ului. Si nu poti avea nimic impotriva fara a fi luat drept reactionar. Poate ca uneia sau alteia din acele nefericite copile, in realitate, ii place la scoala... Nu ar fi insa cool sa o recunoasca... Normal e azi sa nesocotesti norma. Surorile lor mai mari, cu belciuge-n nas si-n buric, ne cinta despre cum isi motiveaza chiulul spunind ca sint in turneu. Rebeliunea e pentru tinci... Liceenii au trecut deja la sfidare. Si nu ai cum sa-i condamni fara sa treci drept dinozaur...
Merita pus in discutie acest valurel de dezmat temperat care rideaza imaginea invatamintului romanesc? Macar asa cum o discutie a simptomelor poate ajuta la tratarea bolii...
Un pas in plus – in seminarul urmator.

