OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La o editie de anul trecut a emisiunii Marca inregistrata, tema centrala era grupul Vacanta Mare. Discutia pleca de la reclamele pe care Mugur &Radu le facusera pina atunci si ajungea la generalitati cum ar fi inevitabila „ce parere aveti despre umorul de tip Vacanta Mare?“, intrebare pusa mai multor oameni din industria publicitatii. Si cum la capitolul asta raspunsurile erau unanim defavorabile, realizatorii l-au sunat si pe subsemnatul, fan declarat al duetului comic, ca sa echilibreze cit de cit balanta...
Cind m-am intilnit cu Andi Moisescu si echipa lui, am incercat sa expun in fata camerei, mai mult decit o opinie de Cismigiu, o mica teorie privitoare la transformarile prin care a trecut un fost grup studentesc de satira, devenit apoi grup profesionist de umor, fasonat ulterior pe specificul show-urilor TV, reformulat dupa aceea dupa calapodul cinematografic (filmul Garcea si oltenii, ultima isprava a „vacantierilor“, era pe atunci subiectul zilei).

Cum prin (aproape toate) aceste prefaceri trecusera si Divertis, si Voua, si grupurile de comici agregate de catre Florin Calinescu in ansamblul din jurul Chestiunii Zilei, ma straduiam sa gasesc o particularitate a Vacantei Mari... Am spus – ceea ce cred si in continuare – ca acest grup a cautat dintotdeauna sa fie mai aproape de umorul de tip urban, chiar suburban, acel gen de folclor foarte viu si foarte productiv, pe care il prelucreaza in vechea traditie a povestitorilor hitri, cu actualizarile de rigoare... L-am facut pe Garcea urmasul de la oras al lui Nea Marin... Incercam totodata sa imi apar favoritii de comparatiile, intotdeauna injuste pentru ei, cu marea scoala a comediei romanesti, a revistei, a umorului televizual din vremea lui Caragiu, Cotescu etc. Voiam sa ii conving pe telespectatori sa schimbe paradigma inainte de a face judecati: anume de la marea cultura, cu caracter oficializat national, la cultura sectoriala, la subcultura...
Ei da, am pronuntat cuvintul „subcultura“ dupa ce inainte mai amintisem si de „umor suburban“... Eroare fatala. Inregistrarea raspunsului meu, vazuta de Radu Pietreanu pe sofaua invitatilor lui Andi, departe de a-i suna a pledoarie din partea unui adorator, i-a aparut ca una dintre acele critici, reactionare si obtuze, de care are pesemne parte la tot pasul..., poate putin mai derutanta, suspecta de ironie subversiva...

Ei da, i-am facut „suburbani“ si „subculturali“, iar acesta e clasat si arhivat ca fel de a vorbi al anti-vacantierilor incuiati si radicali. Verdictul acesta, care i-a rezultat in mod clar si indiscutabil starului meu, l-a facut sa imi raspunda acid si nervos tocmai mie, adulatorul sau vechi, punindu-mi in circa toata supararea stirnita, printre altii, si de ceilalti publicitari invitati, antevorbitori mie, care vestejisera „vulgaritatea si neam-prostia acestor diletanti“...
Il necajisem pe Radu si, poate mai grav, fusesem prea subtil si prea conceptual pentru o emisiune TV, fie ea si specializata... O dadusem in bara. Terminologia prea rafinata imi jucase farse. Ca intr-o poanta clasica de grup umoristic, neologismele excesive au trecut drept injuraturi. Nu era vina lui Radu Pietreanu sau a telespectatorilor daca, pina sa folosesc eu „sub-cuvintele“ acelea in acceptiunea lor justa, denotativa, ele capatasera, in gura altora, mai vehementi, acele conotatii josnice de gunoi cultural, de artizanat grobian, de kitsch fara speranta... Era vina mea ca sint un „telectual“ fandosit, incapabil sa lege doua vorbe clare pentru uzul maselor.

Dupa ce am vazut emisiunea, n-am avut rabdare pina nu i-am scris lui Radu Pietreanu, ca sa imi apar pozitia. Dupa ce i-am marturisit vechea mea admiratie, pe care coclitul de mine nu reusise s-o dea pe fata la televizor, i-am transmis convingerea mea neabatuta ca, printre „subculturali“, se gasesc intr-o companie de invidiat: Louis Armstrong si predecesorii sai care cintau in camion la inmormintarile din New Orleans; inventatorii tangoului, care, plictisindu-se de atita asteptare in anticamera prea solicitatelor bordeluri din Buenos Aires, incepeau sa danseze, barbat cu barbat, cu miscari lascive ce parodiau preludiile ce aveau sa vina; cantonetistii napolitani; actorii ambulanti; jongleurii; goliarzii... pina la al nostru Anton Pann din manual, al carui adagiu „de la lume adunate si-napoi la lume date“ ar putea innobila orice definitie nepartinitoare a subculturii.
Raspunsul lui Radu Pietreanu a venit prompt, ca din partea unui adevarat star care isi pretuieste publicul. De atunci, eu am un amic „subcultural“ in plus (cu Mugur ma cunoscusem mai de mult, cind il pusesem pe coperta lui Advertising Maker), iar el are in plus un admirator fandosit.

florin_dtrescu@yahoo.com