La Nouvelle Star este numele unei emisiuni de televiziune care se difuzeaza in fiecare joi pe canalul M 6. Principiul dupa care e facuta e simplu: candidatii sint selectionati in vederea unei finale, care il va premia pe cel mai bun/ cea mai buna cintareata. Exista un juriu format din patru specialisti, dar cel care voteaza e publicul. in fiecare saptamina iese din joc cite un candidat, pina va ramine numai unul. Se pleaca de la 15.000 si se ajunge la unul singur.
Normal ca la inceput selectia e mai putin severa, apoi se trece treptat la mai multa subtilitate. Emisiunea asta pasioneaza un numar considerabil de telespectatori si marturisesc ca ma numar si eu printre ei. La inceput n-aveam decit dispret pentru divertismentul asta pe gustul marelui public, in care juriul se intrecea in complimente facile: dar iti dai seama ca se poate ajunge foarte repede la „sublim“, la „extraordinar“, atunci cind, pentru ca ai cintat bine o singura data, te trezesti dintr-odata un nou Frank Sinatra. Si e adevarat ca inca mai cred ca juriul acorda prea lesne complimente. Dar mai e ceva. Mai intii, criticile pot fi fulgeratoare, uneori cinice si chiar usor sadice. Sadismul acesta compenseaza excesul invers, lauda nemasurata, putem interpreta si astfel lucrurile.
Si inca ceva: in vreme ce in anii precedenti candidatii erau intersanjabili, „formatati“ dupa legile rigide ale marketingului pe care-l presupune divertismentul popular, anul acesta e incontestabil faptul ca nivelul candidatilor a crescut. Mai ales datorita prezentei unui tinar care se numeste Julien, admirator al lui Marcel Duchamp si cintaret in doua trupe de rock, Jean d’Ormesson Suicide Club si Dig Elvis. Julien are un talent special sa transforme cintece nule in mici capodopere de umor: i se da un cintec oarecare si el il transforma intr-un obiect singular, care nu seamana cu nimic si uimeste pe toata lumea, si juriul si telespectatorii. La drept vorbind, Julien e net superior celorlalti concurenti si sfirsim prin a ne obisnui sa-l consideram in intregime o vedeta. intr-un anumit fel, el a si cistigat. E atit de evident ca a cistigat deja incit s-ar putea sa nici nu mai ajunga in finala: moment in care va fi fiind mult inainte, in alta parte, ocupat sa-si vada de drum.
Trebuie sa spun ca am devenit un fan al prestatiilor lui. Seara, dupa ce citesc un pic de Spinoza sau din ultimul roman al lui Jim Harrison, aprind televizorul ca sa vad emisiunea. Rar se intimpla ca televiziunea sa-si piarda controlul intern, ei ii place sa-si impuna propriile reguli si mai ales sa dea impresia ca poate fi subminata: televiziunea e o specialista a ipocriziei revoltate. Nu sint naiv, stiu foarte bine lucrul acesta. Totusi, nu mi se pare o naivitate sa spun ca aceasta emisiune are ceva care se sustrage mediocritatii obisnuite: or, ce e mai subversiv decit contrariul mediocritatii? Lucrul nu e perceptibil in fiecare moment, dar se vede clar ca miscarea generala a emisiunii tinteste mai degraba spre un nivel inalt, nu spre unul scazut. Asta se vede in anumite detalii, care nu apar intr-o emisiune banala: instrumentistii, de exemplu, care au aici un rol considerabil prin calitatea interpretarii lor. Nimeni nu le stie numele, ei par a fi doar niste instrumente care ii pun pe altii in valoare, insa totul se petrece ca si cum camera i-ar uita din ce in ce mai putin, iar candidatii insisi n-ar pierde nici o ocazie sa le multumeasca.
Vedem bine ca sint constienti de ajutorul lor, dar ca nu le place sa o arate. in emisiunile obisnuite, totul se desfasoara dupa un scenariu implacabil: aici insa, nu scenariul de marketing primeaza, ci asumarea unui risc. Cind un candidat incepe sa cinte, te intrebi daca o sa se dovedeasca unul bun, nu mai e vorba doar sa consumi o melodie in plus, ci sa exerciti tu insuti o judecata estetica. Asta imi aduce aminte de o alta emisiune care a disparut, din nefericire, si pe care o ascultam duminica dupa-masa: un cerc de critici muzicali asculta mai multe versiuni ale aceleiasi bucati, o sonata de Beethoven sau o simfonie de Mahler. Era o bucurie sa-i auzi vorbind despre ceea ce ascultasera si simteai nevoia sa asculti si tu versiunile respective, incercind sa dai dovada de acceasi ascutime a auzului.
Ei bine, e ceva din toate astea in emisiunea La Nouvelle Star. Nu mai sintem doar in postura de consumatori, ci sintem invitati sa ne exersam judecata, simtul nostru critic. Prietenii mei, intelectuali la moda, ma iau in ris: „Tocmai tu! Directorul de la Revue des Deux Mondes e fan La Nouvelle Star mai nou! Ce rusine!“. Eu ii ascult surizind, le spun ca n-au nici un haz cu pretinsa lor superioritate. E incredibil cit de repede iti pot aplica o eticheta cei din jur. Nu se pot impaca cu ideea ca ne pot placea lucruri foarte diferite. Si totusi, nu e asa de complicat. in ce ma priveste, cind emisiunea s-a incheiat, imi reiau lectura lui Proust (il recitesc mereu, in acest moment sint la Du côté de Guermantes) si-mi spun ca si lui Proust i-ar fi placut La Nouvelle Star. Dupa care sting lumina si-mi urez noapte buna.
michel.crepu@wanadoo.fr
Traducere de Adina Dinitoiu

