OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Patriotismul francez a devenit ceva foarte misterios. Iata o tara care nu stia decit de gloria nationala, devenita deodata pudica, mefienta fata de propriile elanuri, cintind imnul national doar din virful buzelor. Nici o asemanare cu englezii (trebuia sa-i fi auzit mai deunazi, la Twickenham, in meciul de rugby Franta – Anglia, pentru a-ti da seama ce inseamna sa cinti un imn national); nici o asemanare cu americanii, care n-ar ezita sa infiga drapelul national pe propriul lor gazon, in spatele masinii.

Noi, francezii, nu sintem prea lamuriti in chestiunea asta, nu stim prea bine cu ce se maninca „Franta“. Ultimul care a stiut sa vorbeasca despre asta fara ocolisuri a fost generalul de Gaulle. Cine nu stie prima fraza din Memoriile sale: „Toata viata mi-am facut o anumita idee despre Franta“? Am putea petrece ore intregi – ne si petrecem, de altfel – glosind in jurul acestei idei. insa de Gaulle era de Gaulle. Cei care au venit dupa el nu aveau aceeasi mistica sau aveau una alterata: avem exemplul lui François Mitterrand, decorat de Pétain, inainte sa treaca de partea Rezistentei. Francezilor le place atit de mult sa-si puna sare pe rana: chestiunea nationala e una din aceste rani. Una chiar foarte adinca.

Va fi fost nevoie ca Nicolas Sarkozy sa-si anunte intentia de a crea un Minister al Identitatii Nationale pentru ca un val de nebunie sa puna stapinire pe spirite. Ségolène Royal a cerut imediat sa se puna drapele la ferestre, si asta sub privirea vicleana a lui Jean-Marie Le Pen, care nu cerea atit de mult ca sa mai urce putin in sondaje. Ultimul sondaj ii acorda 2 procente in plus, ceea ce il apropie foarte mult de 15%. Si Bayrou? Ei bine, Bayrou imprumuta alura insului care nu cedeaza in fata isteriei. E tipul care-si spune: „eu nu intru in acest joc“. Putem sa-l intelegem. Caci e ceva fals in aceasta supralicitare a identitatii nationale. E prea zgomotos clamata pentru a fi justa. Trebuie, totusi, sa existe un mijloc de a spune ca-ti iubesti tara fara surle si trimbite. Pare ca nu: s-ar zice, mai degraba, ca trofeul revine celui care striga mai tare. Mi se va spune ca sint contradictoriu: cum ar putea o tara despre care afirm ca i-e teama de umbra ei patriotica sa se recunoasca in aceasta comedie de supralicitare? Voi raspunde ca cea din urma afirmatie o implica pe cea dintii si ca rusinii de a-si asuma o identitate ii raspunde o glorie searbada, care nu valoreaza mai mult. Asa cum se spune despre falsii don-juani ca nu s-ar lauda atit cu cuceririle lor daca le-ar fi obtinut cu adevarat, tot asa putem spune despre un om politic ca n-ar striga atit de tare daca ar avea constiinta impacata.

Ceea ce consterneaza in aceasta nebunie verbala (caci dl Sarkozy n-a zis o vorba despre acest faimos minister, cu exceptia faptului ca vrea sa-l creeze: dar ce-o sa se faca acolo, cu ce-o sa-si umple functionarii timpul, in fiecare zi??) e ca restul (s.a.) e ocultat. Restul? Lumea intreaga... Fleacuri... Problema pietei de desfacere mondiale... Lumea, spuneti? N-o cunosc. E altceva mai urgent de facut. Mai important! Am auzit de un chinez sans papiers arestat de politie: omul se ducea sa-si ia nepotul de la scoala, ce idee! Un prieten al meu, critic literar, a fost arestat pentru ca a mers cu motocicleta pe banda de autobuz, dupa ce bause trei pahare de vin: sapte ore in arest, perchezitie corporala umilitoare, interdictia de a-si anunta mama, o femeie in virsta, care-l astepta plina de neliniste; marele joc... Drept urmare, acest prieten a scris o carte in care isi povesteste patania, comparind-o cu metodele Stasi sau ale Gestapo-ului. Stasi plus Gestapo? Dumnezeule, i-am spus prietenului, nu mergi prea departe, totusi?

Mama lui i-a scris ministrului, tinind sa mentioneze ca fiul sau este licentiat in litere si ca odinioara a fost admis la prestigioasa Ecole Normale de pe rue d’Ulm, unde au invatat si Sartre, Aron sau Althusser… Iata o mama foarte mindra de fiul ei, drept pentru care o felicit. Era insa necesar sa amintesti politistilor ca fiul tau face parte din alta lume si ca, desi savirsise o infractiune, marunta desigur, merita o alta soarta decit cea rezervata de obicei cersetorilor si derbedeilor?
De cersetori si derbedei te-mpiedici tot timpul la Gare du Nord. Deunazi, s-a lasat cu scandal mare intre cei din urma si politisti, din cauza, derizorie, a unui bilet necompostat si nu mai stiu ce... Eternul scenariu, coplesitor, consternant, al „tinerilor“ impotriva „ordinii“. M-am intors trist acasa, rasfoind volumul de Opere complete al lui Valéry Larbaud. Minunate pagini despre Italia – trec deja de partea cealalta a oglinzii, ma regasesc alaturi de Larbaud, asezat in spatele frumoasei sale masini Alfa Romeo, in drum spre lacurile din Nord. Daca cineva intreaba de mine, lipsesc o vreme de acasa.
michel.crepu@wanadoo.fr

Traducere de Adina Dinitoiu