OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Le Magazine littéraire da recent un raspuns interesant la intrebare, indicindu-l pe Julien Gracq, pe care-l califica drept „ultimul clasic“. Acest termen de „clasic“ merita sa fie examinat mai indeaproape. Prin ce e clasic Julien Gracq? El a acordat un interviu in exclusivitate pentru Magazine littéraire, e extraordinar sa constati ca acest om, ajuns la venerabila virsta de 97 de ani, si-a pastrat intacte inteligenta si finetea.

Gracq marturiseste, in interviu, faptul ca lecturile sale din Sartre si Gide i-au dat mereu impresia ca cei doi giganti ai literaturii aveau in minte o biblioteca deja „triata“. isi mai aminteste ca lecturile sale de adolescent cuprindeau atit L’Almanach Vermot, cit si scrierile lui Jules Verne. Pentru el, Jules Verne nu era atit un scriitor, cit o sursa de cunostinte stiintifice. Pe scurt, Julien Gracq si-a facut o biblioteca proprie, plecind nu de la canoane culturale stabilite, ci de la gusturi personale, de la inclinatia sa catre visare, de la pasiunea pentru geografie. in rest, stim ca Gracq a fost vreme indelungata profesor de geografie, inainte de a fi un tovaras de drum al grupului suprarealist. Ce personaj uimitor, discret, cu aerul unui mic functionar, dar ascunzind de fapt atita frenezie! Cind am vrut sa recitesc citeva pagini din Le Rivage des Syrtes1, am fost surprins sa vad pina la ce punct Gracq isi punea la incercare imaginatia in serviciul unui subiect cu totul exterior istoriei: tema romanului Le Rivage des Syrtes se construieste in jurul unui tinar trimis in misiune intr-un capat de lume, acolo unde Orientul se intilneste cu Occidentul. Un soi de Bosfor imaginar, un teatru de lagune moarte, de vechi palate pustii.

E acolo ceva fascinant, care mi-a adus aminte de paginile recente scrise de Orhan Pamuk, scriitorul turc laureat al Premiului Nobel in 2006. La Pamuk vedem bine ca dragostea lui pentru Istanbul este o dragoste trista, asa cum naratorul din Rivage des Syrtes poarta in sine constiinta unei maretii pierdute.
Dar Gracq e mai mult decit un poet al Istoriei decazute. El poate fi si un mare critic: ne dam seama recitind textele sale din En lisant en écrivant2, unde da dovada de o ironie ascutita, de o arta a cuvintului just, care fac din el un fel de moralist al literaturii. Cred ca nimeni altul n-a vorbit mai bine despre Chateaubriand si consider ca pamfletul sau La littérature à l’estomac ramine o capodopera de polemica literara care n-a imbatrinit deloc.
Va avea el succesori? Desigur ca nu. in schimb, imi pot imagina cu usurinta ca va continua sa aiba cititori.

Cititori necunoscuti, tineri, care il vor descoperi intr-o buna zi asa cum dai de o valiza ratacita in fundul podului. Acesti tineri cititori ii vor deschide cartea si vor fi coplesiti de parfumul unei alte lumi. Se vor intreba atunci cine este cel care stie sa-i vrajeasca atit de tare. L-am descoperit pe Gracq cu mult timp in urma, exact asa, ca si cum as fi fost sub puterea unei vraji. Era vorba de un film de André Delvaux, Rendez-vous à Braye, dupa o povestire de Gracq, Un balcon en forêt. imi placuse tacerea aceea, presimtirea aceea. in Un balcon en forêt e vorba de razboi. Un om traieste singur in mijlocul padurii si in cintecul pasarilor, pentru a fi curind inghitit de gura monstrului. Julien Gracq e obsedat de acest contrast (cuvintul e slab) intre solitudinea intima a reveriei si marea agitatie a istoriei. Am pierdut drumul care duce la aceasta reverie sau mai degraba credem ca l-am pierdut, dar in realitate el e mereu undeva acolo. Ajunge doar sa fim putin atenti si valul se ridica.
Daca ar trebui sa pastrez o singura carte a lui Gracq, cred ca as alege un volum mititel care se numeste Les eaux étroites3: evocare a unui riulet care curge in apropierea casei sale, pe malul Loarei. Acolo il gasesc eu pe cel mai bun Gracq, cel mereu viu si fidel drumului sau interior.

––––––––––––––
1. Ed. José Corti, 1951.
2. Ed. José Corti, 1980.
3. Ed. José Corti, 1976.

michel.crepu@wanadoo.fr

Traducere de Adina Dinitoiu