OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Domnul Bayrou nu mai stirneste risul nimanui. Doar el mai arboreaza cite un suris larg, cind adversarii sai se straduiesc sa-si pastreze calmul. in realitate, dl Sarkozy nu mai doarme noaptea, se trezeste in sudoare, dupa o viziune de cosmar: dl Bayrou, in ziua investirii sale, indreptindu-se cu pasi lenti spre Palatul Elysée, unde il asteapta dl Chirac. De saptamini si luni bune, dl Sarkozy se vedea deja in acest loc, in acest rol!

in ce-o priveste pe dna Royal, ea pare o calareata de circ, exasperata de trupa de elefanti. „Elefantii“, la Paris, sint ierarhii Partidului Socialist, solicitati rind pe rind de calareata, iar apoi respinsi. La ora la care scriu aceste rinduri, calareata a declarat la televiziune ca n-o mai priveste. Elefantii pot sa strige cit vor, caci ea nu ii mai asculta, isi urmeaza drumul nestingherita. Dar nici ea nu doarme prea bine: cum sa-i recistige pe acei alegatori care ar fi trebuit s-o insoteasca in marsul ei triumfal, dar care se intorc catre dl Bayrou? Ce le-a venit s-o paraseasca? Iata cum se fac si se desfac cartile, sondajele oscileaza, capcanele se inmultesc.

Niciodata sondajele n-au exercitat o putere atit de mare asupra mass-mediei, niciodata n-au fost atit de sensibile la fluctuatiile electoratului. Or, ceea ce e mai frapant este ca electoratul nu se „cristalizeaza“: se inregistreaza pusee, miscari de entuziasm, si apoi totul se stinge sau se indreapta in cu totul alta directie. Figura dlui Bayrou e pe prima pagina a tuturor ziarelor, peste trei zile va organiza un meeting la Zénith de Paris*, unde oamenii se duc de obicei s-o asculte pe Madonna. Ce va mai urma? O sa-si continue ascensiunea? Acum doua luni declara ca: „daca ajung la 17%, sint ca si ales“; iata ca acum are 23% in sondaje, va fi oare ales numai pentru atita lucru? Nu e deloc sigur... Poate ca a ajuns deja in punctul culminant al ascensiunii sale.

Marea afacere, in ultimele zile, a reprezentat-o anuntul facut de dl Sarkozy in legatura cu crearea unui Minister al Imigratiei si al Identitatii Nationale: toata lumea a inteles ca dl Sarkozy trimitea un semnal alegatorilor dlui Le Pen, lider necontestat al extremei drepte, orator inzestrat si strateg abil. Greseala tactica din partea dlui Sarkozy? Nu e sigur. Faptul ca a facut cu ochiul extremei drepte a deranjat-o, desigur, pe Simone Veil, care tocmai luase conducerea comitetului sau de sprijin, dar gestul pare a fi aprobat de 55% dintre francezi... Dl Sarkozy a sustinut intotdeauna ca nu-l confunda pe Le Pen cu electoratul lui. Ceea ce trebuie ca i-a stirnit risul lui Le Pen, care a ramas foarte discret pina in momentul acesta, reusind o data in plus sa suscite mila in ce priveste situatia sa, in cazul in care n-ar fi obtinut cele 500 de semnaturi ale primarilor, necesare pentru a-si depune candidatura. Le are, desigur, si putem fi siguri ca va sti sa se foloseasca de ele.

in mod curios, lucrurile se petrec ca si cum am asista la un razboi oblic intre dl Le Pen si dl Bayrou: doua forme de populism aflate in conflict una cu cealalta. Populismul lui Le Pen este usor de recunoscut, el se hraneste din nationalismul exacerbat si dintr-un antisemitism care coboara in timp pina la Afacerea Dreyfus; populismul la moda al lui Bayrou e mai complex, mai virtuos: el se sprijina pe ostilitatea fata de elite si de „sistem“, dar si – mai profund – pe utopia unei Comunitati care ar fi superioara clivajelor politice dreapta-stinga. Dl Bayrou numeste aceasta Comunitate superioara Interesul general, „Unitatea nationala“: zilele care vor urma vor arata daca dl Bayrou va ramine aici sau daca, imbatat de succes, va decide sa fondeze o noua miscare, un nou mare Partid Social-Democrat. Lucru care l-ar obliga sa coboare de pe norul sau Comunitar, pentru a intra in concretul actiunii. Ar insemna o mare cotitura in istoria politica franceza.

Simptome ale acestei schimbari au iesit deja la suprafata: dovada recenta disputa violenta din Partidul Socialist, dintre dl Fabius, apartinind liniei dure a stingii, si dl Strauss-Kahn, adeptul unei deschideri catre dl Bayrou. Faptul ca aceasta disputa a avut loc public arata ca nu iese fum fara foc: si mai ales ca stinga n-a fost capabila, dupa infringerea dlui Jospin in fata dlui Le Pen, sa reflecteze asupra ei insesi, sa se puna sub semnul intrebarii, sa se fi obligat la reflectia asupra ei insesi, ale carei roade ar fi fost pretioase astazi. Dna Royal a profitat, la inceput, de aceasta lipsa de reflectie de sine, insa lucrul n-a durat mult. Astazi, nu prea mai stim ce vrea de fapt dna Royal. Ea spune fara incetare „vreau cutare“, dar nu stim niciodata precis ce, atit de mult variaza obiectele vointei sale, destinate sa multumeasca un mare numar de oameni si lasind umililor secretari grija de a da cifre. Cu siguranta, dna Royal se exprima mai bine la televizor, si, deunazi, taiorul sau gri-negru era de un sic cu totul prezidential. Lucrul l-ar fi amuzat pe regretatul Philippe Muray, al carui eseu despre Ségolène (pagini scrise acum cel putin trei ani, deci de-a dreptul premonitorii!), Le sourire à visage humain, a fost reeditat de curind. Dl Eric Besson, fost secretar insarcinat cu bugetul programului propus de candidata la presedintie si care a plecat trintind usa, trebuie sa fi apreciat lectura acestui eseu. Nu mai putea suporta, scrie el intr-o carte recent aparuta, intitulata Qui connait Mme Royal?. La Paris, cartile continua sa aiba ultimul cuvint.
michel.crepu@wanadoo.fr

–––––––––––––––
* Sala de concerte (n.tr.).

Traducere de Adina DiniToiu