OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zilele trec si nu se intimpla nimic. Sondajele au sfirsit prin a se anula unul pe altul prin atita precizie si atitea criterii din ce in ce mai sofisticate. Bayrou, Royal, Sarkozy. Mai ramine un al patrulea, pe care am face bine sa-l privim mai indeaproape si care se numeste Jean-Marie Le Pen. E greu sa trebuiasca sa scrii despre acest om, care incarneaza – de cita vreme oare? – populismul demagogic si antisemit à la française. Ce vrea sa insemne à la française?

Ma intreb si eu, nu sint sigur ca stiu. E ceea ce se numeste a avea faconda: acea aptitudine de a manevra limbajul care aduce risul pe buze la sfirsitul banchetelor, o putere de a juca teatru, o varietate intreaga de atitudini care evoca populismul, faubourg-ul, ura fata de barosani, de cei care-si umplu buzunarele fara sa se ingrijeasca de restul lumii, o aversiune profunda fata de establishment, de tot ceea ce aminteste de coruptie, de cinism si de multe alte lucruri.

E frapant sa constati acest lucru cind il asculti pe Le Pen vorbind la radio sau la televizor: e un excelent orator, are umor si in plus e dotat cu un fler politic iesit din comun. L-am vazut ducindu-se in banlieue, exact acolo unde Sarkozy nu indrazneste sa mearga: cine ar fi crezut ca liderul extremei drepte, care-si petrece timpul vituperind impotriva „strainilor“, s-ar duce sa le vorbeasca, chiar pe teritoriul lor?
Se spune ca Le Pen urca in sondaje. Se mai spune ca in seara primului tur de scrutin vor fi doi candidati: Le Pen si Bayrou. O asemenea ipoteza pare a fi absurda, dar nu e mai absurda decit cea care il desemna in 2002 pe Le Pen ca fiind competitorul lui Chirac. Societatea franceza se afla intr-o criza profunda, nimic nu s-a schimbat cu adevarat dupa 2002: de ce am pretinde ca votul sa se desfasoare altfel si ca simtul rezonabilului sa puna stapinire pe spirite? Nu, chiar nu vedem de ce. Si, marturisesc, e ceea ce ma ingrijoreaza cel mai mult astazi, acest sentiment de vertij care planeaza asupra campaniei electorale.

Am incetat sa mai ascult radioul, sa ma mai uit la televizor, unde se cearta aceiasi oameni, trecind de la o emisiune la alta. Nu mai vreau sa vad pe nimeni, nu mai deschid usa nimanui, simt nevoia sa ma cufund in lectura cartilor frumoase. Cartea care ma captiveaza in acest moment este o reeditare in format poche a lui Oblomov, celebrul roman al lui Goncearov. il citisem acum citiva ani si am regasit cu bucurie acest personaj care priveste lumea de pe sofaua lui si care ar putea sa le raspunda celor care il roaga sa iasa in strada, sa defileze pentru o cauza sau alta: „prefer sa citesc“. E raspunsul pe care il da personajul lui Valéry Larbaud, miliardarul Barnabooth, intr-o carte minunata, Journal de A.O. Barnabooth, pe care am recitit-o saptamina trecuta. Barnabooth este dublul fictiv al lui Larbaud: este cel pe care Larbaud il pune sa ia cuvintul privitor la experienta cotidiana a lumii. „Pentru asfintitul care cade asupra unui oras italian, cautati-l pe secretarul meu, dl Barnabooth, el va sti sa exprime mai bine decit mine emotia aceea care te cuprinde la lasarea noptii, cind privesti orasul de la balconul unuia dintre palate“.

imi imaginez aceasta fraza, care imi vine spontan in minte in timp ce-l citesc pe Larbaud, prietenul si traducatorul lui Joyce. Oblomov si Barnabooth sint doi refractari, ei traiesc intr-o lume care nu e asimilabila, nici „formatabila“. Inactiunea lor voluptuoasa, tot ceea ce concura la perfectiunea confortului lor spiritual si material, iata cu precizie ceea ce a devenit inadmisibilul insusi. Spuneti in ziua de azi ca „preferati sa cititi“ si veti fi considerat un tradator, un colaborationist, un las. Vi se cere sa participati la mitinguri, sa raspundeti la chestionare, sa fiti mereu disponibil, la orice ora din zi sau din noapte. E o mare nefericire a epocii noastre ca posibilitatea de a fi singur a devenit atit de rara si atit de greu de obtinut. Telefonul e mereu linga noi, poate sa sune oricind in buzunar, o sa sune, suna! Mail-urile asteapta cu nerabdare sa fie citite; se amesteca cu zgura ambianta, cu obsesia maladiva a sexului; cu miile de spam-uri zilnice, care lauda meritele Viagrei etc. etc.

Se poate rezista la toata aceasta presiune? Da, desigur. Marele Origene spunea: „Puterea de a alege intre bine si rau este la indemina tuturor“. Ei bine, mi se pare ca fraza aceasta si-a pastrat toata stralucirea vreme de doua milenii. Pe strada mea, copacii au inceput sa inverzeasca, e timp frumos; constat ca numarul de domnisoare care fac mindretea Parisului e la fel de mare, lucru care ma linisteste. Deschid fereastra care da spre cer, pasarile zboara, totul e atit de minunat, incit as putea sa compun o oda lejera, putin sentimentala, pe care s-o trimit Observatorului cultural. in rest, imi inchipui ca strazile Bucurestiului sint ca si cele ale Parisului. Lucru care trebuie sa le priasca vechilor palate, invadate de vegetatie. Le zaresc in visul meu matinal si mi se pare ca as putea sa le ating, sa petrec acolo o vreme.
michel.crepu@wanadoo.fr

Traducere de Adina Dinitoiu