OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu putem vorbi de luna mai la Paris fara sa pomenim de turneul de tenis sau de Festivalul de la Cannes. Cit priveste tenisul, lucrurile nu stau prea bine, din cauza ploii care cade zilnic peste capitala. La Roland Garros, unde se desfasoara competitia, meciurile se opresc, terenul e acoperit si lumea sta prin baruletele din preajma, asteptind sa dea iar soarele. Festivalul de la Cannes a avut, insa, mai mult noroc si ma grabesc sa-i felicit pe cititorii mei bucuresteni pentru Palme d’Or-ul cistigat de excelentul regizor Cristian Mungiu, al carui film abia astept sa-l vad.

Nu stiu ce reputatie are el la Bucuresti, dar ma bucur dinainte pentru spectatorii parizieni, care il vor descoperi in curind. Si nu cunosc motivul pentru care cinemaul francez e atit de mediocru, incapabil sa faca ceea ce a facut Cristian Mungiu, adica sa povesteasca lucruri pe cit de simple, pe atit de teribile, cum este acela de a provoca un avort clandestin pe vremea lui Ceausescu. in Franta, noi n-am avut un Ceausescu care sa ne faca sa simtim pretul libertatii de care ne bucuram: e oare o ratiune suficienta pentru a explica incapacitatea noastra de a surprinde realul? N-o sa scriu aici, doamne fereste, ca ceea ce-i lipseste Frantei este experienta unei dictaturi! Desigur ca nu! Dar atunci cum se explica? Cunosc lista subiectelor netratate sau prost tratate: razboiul din Algeria, Ocupatia, Mai ’68, „epoca Mitterrand“: despre oricare din aceste subiecte n-as putea cita mai mult de doua sau trei opere valabile. S-a vorbit mult de Mai ’68 in timpul campaniei prezidentiale, pro si contra, ca si cum experienta acestei placi turnante pentru societatea franceza de la sfirsitul anilor ’60 ar putea sa se rezume la un antagonism atit de plat!

Ceea ce ne lipseste noua, francezilor, care am stiut sa fim atit de straluciti, este simplitatea. Altfel spus, capacitatea de a trata lucrurile fara a despica firul in patru. Un film german pe care tocmai l-am vazut m-a convins si mai mult: se numeste Totul va fi bine, imi cer scuze cititorilor mei ca am uitat numele realizatorului (stiu numai ca el si-a prezentat la Berlin ultimul sau film, in care povesteste cum si-a facut serviciul militar la Auschwitz, un subiect delicat). Totul va fi bine povesteste intilnirea dintre tata si fiu in Berlinul de dupa unificare. Tatal este somer, fiul sau e student, tocmai si-a parasit mama cind incepe filmul. Filmul arata cum fiul isi ajuta tatal sa redacteze corect o cerere de slujba, cum tatal se agata stingaci de putina energie care-i mai ramine pentru a-si continua existenta. Toate acestea ar putea da nastere unei melodrame sentimentale, subtire si plicticoasa prin tezism, exact ca intr-un film francez. insa, gratie tinarului regizor neamt, avem de-a face cu un film aproape pudic, retinut si in acelasi timp cu toate cartile pe fata. De ce oare e asa greu sa ajungi la o asemenea simplitate?

Mi se va spune ca secretul artei consta in a gasi, dincolo de maiestria stilistica, o forma care sa reuseasca sa spuna lucruri profunde fara sa se ia prea mult in serios. Pe masura ce scriu rindurile de fata, imi dau seama tot mai mult ca aceasta e conditia sine qua non pentru a inainta pe drumul literaturii sau al unei estetici oarecare: a nu se lua in serios. As putea sa adaug: a nu avea prejudecati. Evident ca e prea mult sa ceri unui francez sa nu aiba prejudecati. S-ar putea sa-i ceri imposibilul. Inutil sa abordam aici chestiunea criticii literare (de cinema sau de teatru) ca domeniu in care prolifereaza prejudecata: ne-am pierde timpul comentind exemplele cotidiene de imbecilitate suficienta prin care din ce in ce mai multi scriitorasi isi aroga dreptul de a distribui bile albe sau bile negre la dreapta si la stinga (si nu vorbesc aici de politica). Le-au trebuit ani de zile cititorilor francezi ca sa-si dea seama de importanta unui scriitor polonez de talia lui Witold Gombrowicz.

Astazi, Gombrowicz a recazut in uitare. S-ar spune ca nu mai avem nevoie de el: era util sa-l citesti in anii ’80, in perioada in care s-a prabusit comunismul. Acum cind toata lumea crede sfirsit comunismul, sint guri care spun ca nu mai e nevoie de anumiti scriitori. Ceea ce mi se pare o mare naivitate. Am recitit de curind pagini din Witold Gombrowicz si am fost fericit sa constat ca n-au pierdut nimic din prospetime. Sint pagini de o pertinenta uimitoare pentru vremurile pe care le traim. Cu ce seamana oare vremurile astea? Tot ce stiu e ca ele respira un curios aer de „post-istorie“, cum scria regretatul Philippe Muray, unul din cei mai straluciti eseisti ai nostri. Voi incerca sa spun de ce saptamina viitoare...

michel.crepu@wanadoo.fr
Traducere de Adina Dinitoiu