OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nici ninsoarea, nici scăderea temperaturilor nu-i determină pe demonstranţii ieşiţi în spaţiul public, exasperaţi de guvernarea haotică, păguboasă şi abuzivă, să renunţe a protesta. Duminică, în a zecea zi, departe de a da semne de oboseală, prezenţa cetăţenilor –  tineri şi vîrstnici, soţii şi soţi, uneori cu copii după ei fiindcă nu aveau cu cine să-i lase acasă –  s-a arătat mai impetuoasă. Departe de a se moleşi, de a ceda apatiei, rămîn fermi pe meterezele doleanţei fundamentale de a li se asigura ceea ce s-a promis de actualul şef al Statului: condiţii de a trăi mai bine. În afara unor accidente, protestatarii nu mizează pe descărcări furioase, aleg a se baricada în spatele ironiei, îşi varsă focul în sloganurile, inteligente, inventive, bine direcţionate, de pe pancarde, mereu reînnoite, cu vervă devastatoare. Contestarea ameninţă să se radicalizeze („Unica soluţie/ Încă o revoluţie!“). Cei vizaţi, lipsiţi de simţul realităţilor sau nepăsători ori obtuzi, tergiversează să-şi recunoască neputinţa şi să abandoneze aroganţa pernicioasă. Pe cînd, în stradă, vociferările cresc, la nivelul conducerii treburilor publice, surzenia pare suverană.

 

Paradoxal, ecourile revendicărilor aglutinate pe plaiuri româneşti au răzbătut pînă la Londra, la Washington, ba şi la Moscova, reverberează departe, trezesc primejdioase dubii asupra stabilităţii în zonă şi nedumeresc. Totuşi, efectele imperioase, vitale, cerute de cetăţenii noştri întîrzie să capete concreteţe. Atotputernicii nu catadicsesc să îşi desfunde auzul. Mentalitatea de stăpîni atotputernici peste locuri şi locuitori face ravagii în cercurile politice. Pentru o mînă de inşi care au monopolizat puterea, bunul-plac pactizează cu calculul meschin al intereselor de gaşcă, frenetic apărate, iresponsabil considerate mai presus de soarta oamenilor.

În al 13-lea ceas, premierul huiduit coram populo a catadicsit să scoată de la naftalină formula „dialogului social“ şi s-o agite pe post de panaceu miraculos. Cu vorbe goale, de circumstanţă, molfăite printre dinţi, făţarnic rînjiţi, greu îşi va afla preopinenţi. Cine să dea crezare afirmaţiilor că prăpădita conducere a Statului fusese greşit informată cînd îl trimitea la plimbare, cu sînge rece, pe eficientul creator al sistemului SMURD? Dacă aşa stă-teau lucrurile, nu evita să dea explicaţii concrete, ar fi pronunţat nume, ar fi luat măsuri de sancţionare disciplinară. De fapt, se vede de la o poştă că nu are mandat – de la partid şi din partea cui îi păstoreşte, de deasupra, gesturile, afirmaţiile – să clarifice inconfortabila confuzie stîrnită, să dezvăluie proasta funcţionare a articulaţiilor unui aparat superpolitizat, incapabil a curma din rădăcini incuria. Mai e şi prost inspirat firavul premier: pe fondul agitaţiilor supermotivate, Emil Boc a căutat remediul într-o procedură de mult fanată şi a programat o „vizită de lucru“ exact pe şantierul unui sfîrc de autostradă, înglodată, cum arată, în mîzga letargiei. S-a îmbătat cu apă rece servită la dozator de ministrul Boagiu, cînd era evident că schemele de pe harta de lucru trădau nepotriviri flagrante.

 

Chiar dacă s-ar preface că doreşte sincer o abordare constructivă a crizei de credibilitate, colaboratorii apropiaţi îi dejoacă intenţiile mistificatoare. Doamna Elena Udrea (mereu o Elenă pricina zavistiilor!) a spus-o verde, fără  clipiri ale pleoapelor cu gene mult rimelate: „Ce-aţi vrea, să plece Boc şi să vină Ponta?“. Clar, răspicat, acolo, sus, domneşte panica endemică, la gîndul schimbării, în ipoteza înlocuirii domnilor dedulciţi la procopseală. Gura păcătoasei adevăr grăieşte. Susţinerile sale au la bază presupunerea (poate împărtăşită mai larg) că nici unul, nici altul nu-i mai breaz în domeniul administrării instituţiilor Statului. Cacealmaua nu-i exclusă, s-ar putea întîmpla să cădem din lac în puţ, din braţele aroganţei autoritariste în mîna amatorismului, a improvizaţiilor. Însă democraţia se clădeşte pe responsabilitatea asumată prin intermediul girului electoral, mai direct spus, cine greşeşte, plăteşte. Or, greşelile s-au acumulat cu ghiotura în contul guvernării repetitive Boc. Nu mai departe decît recent plănuita reformă a asistenţei sanitare a constituit un catastrofal experiment astfel încît precipitaţii decidenţi s-au văzut nevoiţi să facă pasul înapoi, cu şeful Statului în frunte. Acum, strada sancţionează logic şi reclamă factorilor implicaţi în eroare să meargă pînă la capăt, să se retragă, să-şi recunoască păcatele, poate să se şi căiască. Nimic mai firesc, de nu s-ar găsi răstălmăcitori interesaţi.

Un zel uluitor de închinăciune la altarul Puterii s-a găsit brusc să demonstreze mînuitorul pîinii şi al cuţitului din organigrama UDMR-ului. De cînd a preluat fotoliul de căpetenie, după trimiterea la partea sedentară a statuii ierarhic eternizate de-a dreapta complicelui Boc, nou promovatul la vîrf perorează satisfăcut de performanţa moştenită a trecerilor din barcă în barcă, după cît de favorabil bate vîntul în pînzele tîrguielilor tainice. Mai-marele peste „udemerişti“, vremelnicul Kelemen Hunor, zglobiu cocoţat pe puntea de comandă, sub marea pavăză băsesciană, şi-a îngroşat glasul să decreteze că toţi politicienii zilei alcătuiesc o apă şi-un pămînt, sînt făcuţi din aceeaşi plămadă coruptă, socotiţi din start ineficienţi, incapabili de randament. În consecinţă, după gîndirea PDL-UDMR, nu avem de ce acorda şanse Opoziţiei, să lăsăm dracului anticipatele şi, între timp, să mai punem de o împărţire teritorială în bătaie de joc faţă de istoria autohtonă şi să reglăm, cum convine „coaliţiei frăţeşti“, voturile populare. Pentru a înlesni mai departe despuierea sălbatică a codrilor, suspectele amestecuri în chestiunea Roşia Montană, aşii combinaţiilor multinaţionale perorează sîrguincioşi, încît axioma de sorginte străbună, poate trecută prin ceva filtre ale iezuiţilor, gîdilă plăcut timpanele cît de cît cultivate: ubi bene, ibi patria.

 

Oamenii de rînd icnesc sub poveri, văd de unde li se trage starea critică, stigmatizează vocal din rărunchi şi trag nădejde să nu fi murit dreptatea tocmai între Carpaţi. Scoaterea jandarmilor pe bulevarde intrigă, dar nu timorează. În fond, şi aceia sînt oameni, oricît îi constrînge echipamentul cazon să se comporte uneori brutal, la ordinele generalilor (cînd activi, cînd în retragere, ghemuiţi într-un partid de buzunar), de pază la fruntariile curţii preşedintelui, cel tare de ureche. N-o fi auzind dînsul, măcar să vadă ce-i scris pe emblematicele inscripţii ale voluntarilor statorniciţi pe timp nelimitat în Piaţa Universităţii. Insistent, cu scuze de rigoare, i se atrage atenţia că a sosit momentul de făcut bagajele, chiar mai devreme de soroc. („Vă rugăm să ne scuzaţi/ Gemantanele vă luaţi!“).
Cu cît mai repede, cu atît mai bine, spre satisfacţia naţiei, dornică a-şi regăsi demnitatea înjosită de Băsescu şi de ai săi ciraci năimiţi.

 

 

Fotografie: Silvia Dumitrache – Observator cultural