OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ora de virf. Un bulevard central al Capitalei. Sirenele politiei rutiere. O voce la megafon roaga politicos pietonii sa astepte linistiti trecerea convoiului prezidential. Doua motociclete, o masina cu geamuri fumurii. Multumiri pentru intelegerea cetatenilor si traficul reluat cu graba de a nu irosi secunde indispensabile supravietuirii in jungla deja caniculara a orasului. Doi adolescenti iritati scuipa printre dinti „ca pe vremea lui Ceasca!“, pierzindu-se printre pietonii colorati.
Nu-i inteleg pe baietii astia, imi destainuie la o bere prietenul care-mi povesteste intimplarea. La urma urmei, asta se petrece in orice tara civilizata la trecerea coloanei oficiale. Ce poate fi comunist in asta? Adolescentii astia habar nu au pe ce lume traiesc!

ii inteleg legitimitatea revoltei. Cu atit mai mult cu cit stiu cit suflet pune tocmai in educarea democratica a acestor tineri. Cit se implica in actiuni sociale care sa-i scoata pe acestia din blazare si indiferenta, determinindu-i sa-si asume un rol cultural activ in societatea in care traiesc.
Poate exact in aceeasi masura pricep si resemnarea si resentimentele unei generatii lasate de izbeliste si obligate sa se descurce aproape pe cont propriu in contextul postdecembrist. Ar fi o cruzime sa generalizez. Nu poti cataloga o generatie in functie de calitatea pozitiva sau negativa a citorva exemplare. Aceasta a fost insa soarta multora dintre ei, in special a celor inclusi atit de eufemistic de catre prietenul meu in categoria „habar nu au pe ce lume traiesc“. Si aici nu poti face o delimitare clara intre copiii culegatorilor de capsuni crescuti de „bunicii comunisti“ si cei din tagma „copii de bani gata“, lasati in grija occidentalelor babysitters, cita vreme parintii lor se lupta cu politica si capitalizarea tarii. Deoarece rezultatele atitudinii lor nihiliste sint aceleasi. Antisocietate, antidemocratie, antivaloare, antitraditie, anticultura, anticomunism. Sint absolut orice, atita vreme cit acest ceva incepe cu indragitul lor „anti“.
Sint extrem de curioasa in ce note ar putea fi redactata o pagina din jurnalul revoltei lor. Ne-ar putea elucida impotriva cui lupta ei de fapt? in slujba caror idealuri isi consuma teribilismul? Ce fac concret pentru a schimba ceva in societatea asta de care sint atit de nemultumiti? Cum se pregatesc pentru a se transforma in adultii de miine, liberi sa-si construiasca o societate in armonie cu propriile lor idealuri, pe masura propriilor personalitati?

Infinit mai curioasa sint insa intr-o alta chestiune. Daca situatia trecerii masinii prezidentiale li s-a parut una comunista, traumatizindu-i atit de profund prin antidemocrativitatea ei, cum ar fi supravietuit unei zile din experimentul Pitesti, o realitate evidenta a regimului totalitar? Scene precum cele pe care le voi descrie in continuare au fost traite de tineri de aceeasi virsta cu indignatii mei baieti, dar aceste aspecte se pare ca nu deranjeaza prea multa lume. S-au integrat deja trecutului, contopindu-se in uitare.
A dormi nemiscat pe o rina cu capul in jos. invelit intr-o patura subtire, pe timp de iarna, cu incheieturile miinilor scoase la vedere pentru a impiedica vreo posibila tentativa de sinucidere. Cu becul aprins non-stop, in mirosul insuportabil al latrinelor negolite, sub bataia cadentata a pasilor santinelelor sau in gemetele detinutilor schingiuiti in timpul demascarilor. Cu bataturi in solduri de la dormitul indelungat pe scindura goala, cu hainele zdrente, nespalate de luni intregi si cu pielea care te maninca nemilos din cauza mizeriei si a ranilor in curs de cicatrizare.

A te trezi sub lovituri nemiloase, cu capul vijiind de nesomn, dureri insuportabile in tot corpul, anchilozat din cauza nemiscarii, a batailor repetate si a nutritiei deficitare.
A avea voie sa folosesti baia pentru numai zece secunde in fiecare dimineata si a nu sti ce sa faci mai intii: sa folosesti WC-ul, sa-ti arunci citiva pumni de apa pe fata, sa-ti clatesti gura sau sa-ti pipai ranile pentru a le verifica gradul de cicatrizare. A-ti face inviorarea lovit de calai cu bite in mina, care te obliga sa faci genoflexiuni chiar si atunci cind organismul cedeaza complet. A sta o zi intreaga incremenit, fara a vorbi sau a face vreun semn. Nu ai voie nici macar sa-ti misti pleoapele. Capul trebuie tinut drept inainte si privirea la un metru, in fata, pironita pe podea. Pentru variatie, in unele zile, imobilitatea se repeta cu miinile ridicate deasupra capului. Sau tinute nemiscate in buzunare.

A-ti minca prinzul, zeama si boabe de arpacas, ingenuncheat in patru labe, cu gamela jos, pe asfalt, cu talpa de gheata apasata scurt pe ceafa, pentru a-ti scufunda periodic fata in ciorba fierbinte.
A fi aruncat cu brutalitate in mijlocul camerei. A-ti fi smulsa camasa, a ti se scoate pantalonii si pantofii. Legat la gura cu un prosop sa fii obligat... minute nesfirsit de lungi... sa alergi printre doua rinduri de batausi... pe un culoar al supliciului. Sa urli inabusit in prosop si sa induri cu stoicism lovituri care curg din ambele parti... in cap, pe spinare, pe fluierele picioarelor. Sa simti cum catarama de fier rupe nemilos pielea... pe piept... pe spate. Cum curg siroaiele de singe, stropind in jur totul cu culorile mortii. Sa te prabusesti pe ciment, cu ochii holbati, cu respiratia in suspensie, cu corpul cuprins de spasme incontrolabile. Sa fii la un pas de moarte. intre viata si nebunie. Sa faci pe tine... nu de frica..., ci pentru ca nu mai vrea corpul sa-ti asculte ratiunea. Si sa fii obligat sa-ti maninci excrementele in fata colegilor de celula... din propria gamela..., ce va ramine nespalata urmatoarele luni, pina cind ciorba de arpacas va sterge orice urma a bataii indurate.
A-ti astepta somnul chinuit ca pe singura pauza acceptata, a-ti fi teama sa te rogi in gind sau sa visezi pe cei dragi de frica unei viitoare batai. Si, invariabil, s-o pornesti a doua zi de la capat.

Iata o sinteza din posibilele insemnari diaristice ale unui tinar detinut politic din inchisoarea de la Pitesti (Grigore Dumitrescu, Demascarea, 1978). Arestat pentru ca tatal sau era considerat chiabur. Sau poate pentru ca a facut scandal la secretariat ca nu i s-a platit bursa care sa-i asigure existenta lunara. Mai plauzibil, turnat de prietenii lui de bere ca face glume deocheate impotriva sistemului. Sau poate pentru ca nu s-a ploconit suficient de adinc in fata convoiului prezidential.
Si nimeni nu se mai revolta impotriva acestor aspecte comuniste, care au retezat sansele unor tineri de a lupta pentru idealurile lor, de a face ceva cu vietile lor, de a arata ce capacitati au. in schimb, ne ofticam cu totii ca trecerea presedintelui ne-a scurtat cu cinci minute pretiosul timp liber, petrecut, inevitabil, pe mess. Ar fi deplasat sa fac o paralela intre cele doua situatii. Nu mai traim de multa vreme in comunism. Nu ma poate, insa, nimeni impiedica sa ma gindesc ce pedeapsa ar putea inventa o societate democratica pentru a eradica badarania.