OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca să scrii azi despre Eminescu trebuie să fii foarte deştept ori nebun. Nu am pretenţia că fac parte din prima categorie şi, trag nădejde, nici din cea de-a doua. Astfel, mă văd silit să recunosc că motivele pentru care am decis ca Eminescu să fie subiectul meu, astăzi, nu prea au legătură cu puterea mea de pătrundere şi înţelegere a operei poetului amintit mai sus. Eminescu a ajuns un clişeu naţional. Şcoala românească a făcut din el un nume comun, un automatism supărător pe buzele tuturor. Să fii detractor, să-i negi importanţa şi actualitatea e tot un clişeu. La fiecare 15 ale lunilor ianuarie, respectiv iunie, cădem în admiraţie faţă de calitatea noastră de români pentru că – nu-i aşa? – Eminescu a fost şi el tot român. Nu la fel de mare ca Ştefan cel Mare, dar, oricum, în Top Ten. Opera poetului a devenit victima mitizarii excesive (si, uneori, chiar de prost-gust) a numelui Eminescu. Mă întreb cum ar mai putea astăzi un elev de liceu sa rezoneze cu adevărat la nişte texte precum Epigonii, Venere şi Madonă, Floare albastră, La steaua sau Luceafărul, dacă în jurul acestor poeme a fost creată o atmosferă de priveghi la care trebuie obligatoriu să participe.

După cum cred că aţi observat, rîndurile de mai sus au în vedere receptarea largă a scriitorului. Lucrările serioase, tratatele de specialitate evită, de regulă, capcanele amintite, dar pot deveni şi ele, încet-încet, victimele acestora. Pentru că, indiferent de cît de specializată ar fi, cercetarea ştiinţifică are nevoie de un public, de un beneficiar. Şi dacă acest public e învăţat să gîndească după şabloane, nu trebuie să ne mai mire dezinteresul unora (mă refer la cei pasionaţi totuşi de literatură) faţă de acest gen de lucrări.

 

 

Receptarea lui Eminescu are o istorie foarte lungă şi este de-a dreptul spectaculoasă, cu întîmplări fericite şi, din păcate, cu foarte multe întîmplări nefericite. De ce spun asta? Pentru că lucrările excelente, exegezele ce propun piste noi de interpretare, care certifică prospeţimea şi actualitatea scrisului eminescian, sînt de foarte multe ori sufocate de miile de mîzgîleli, pretinse opere de analiză ce au un efect unic: exasperarea cititorilor şi alienarea acestora de subiect. Volume precum Eminescu – cît veşnicia (cacofonia din titlu cred că spune foarte multe despre conţinut) de Ioan Saizu, A doua viaţă a lui Eminescu şi Cercul strîmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu de Nicolae Georgescu sau Prezentul etern eminescian de George Popa sau Misterul morţii lui Eminescu, semnată de Ovidiu Vuianu, nu fac deloc cinste eminescologiei. Am dat doar cîteva exemple de lucrări care au pătruns nu ştiu cum şi de ce, chiar în bibliografiile universitare. Noroc că mai apar şi lucrări precum cea a Ilinei Gregori, care, într-o carte cu un titlu banal, total neatractiv şi neinspirat, Studii literare, include un studiu foarte bun şi documentat: Eminescu la Berlin.

 

Imediat după lectura primelor rînduri ale „Argumentului“, fiecare îşi poate da seama că lucrarea pe care urmează să o parcurgă îl are în prim-plan nu pe Eminescu (aşa cum ar putea înţelege din titlu), ci pe cititorul însuşi. Din start, o schimbare a perspectivei, care nu poate să rămînă fără consecinţe în plan hermeneutic. Şi asta pentru că literatura e un imens joc de negociere şi strategie în care „autorul/textul şi cititorul/criticul devin actori ai unor negocieri sistematice, angajînd strategii şi tactici specifice“. Aşadar, lecturii îi este conferită calitatea de coautor. Şi în spatele acestei teorii, care, deşi nu e nouă, se dovedeşte a fi deosebit de fecundă, există o argumentaţie foarte solidă, bazată pe o bibliografie străină şi autohtonă centrată pe ideea transmutării zonei de interes de pe versantul operei pe cel al receptării.

 

Iulian Costache se arată interesat de interpretarea „scandalului hermeneutic“ iscat de opera eminesciană sau chiar de poetul însuşi în perimetrul vieţii sale, în stricta contemporaneitate a omului Eminescu. O interpretare a interpretărilor, asta propune autorul studiului despre care vorbim. Dar, mai înainte de toate, înainte să păşească în labirintul reacţiilor la oferta eminesciană, Iulian Costache stabileşte un raport între patrimoniul simbolic românesc şi studiile culturale europene. Asta deoarece canonul unei culturi absorbite de patrimoniul european „reprezintă forma compresată a unei naraţiuni identitare privitoare la istoria unei comunităţi, în cadrul căreia eroii comunitari furnizează, de fapt, o listă a blazoanelor culturale ce articulează o genealogie comunitară“. Cercetătorul consideră că structura unui astfel de canon, ce interacţionează cu „marele canon“, este formată din două discursuri concurente. Primul, cel autoscopic – o viziune asupra sinelui – intră în dispută cu un al doilea discurs, cel al alterităţii. Aceste două paradigme nu se exclud reciproc, dimpotrivă, se potenţează una pe cealaltă, structura unui canon fiind stabilită „de un echilibru dinamic de tensiuni şi relaxări între o imagine de sine şi percepţia aceleiaşi identităţi din perspectiva alterităţii“.

 

Eminescu se identifică adesea cu imaginarul colectiv românesc, fiind brandul cel mai popular al culturii noastre. Asta rezultă şi din analiza cuplului Eminescu–I.L. Caragiale, primul reprezentînd regimul nocturn, în timp ce al doilea îl prefigurează pe cel ironic, diurn. Memorabilă rămîne afirmaţia lui Laurenţiu Ulici, citată şi de Iulian Costache: „trăind în plin Caragiale, continuăm să visăm la Eminescu“.

 

 

Am afirmat mai sus că autorul cărţii de faţă se arată mult mai interesat de reacţiile critice la adresa poetului petrecute în epoca în care a trăit, decît de cele ulterioare. Din acest motiv, intervalul de timp selectat este cît se poate de precis: 1870-1900. Iulian Costache are convingerea că în această perioadă este vizibilă, la modul cel mai pregnant, polarizarea interpretărilor. Dincolo de dificultăţile inerente unei astfel de întreprinderi, „refacerea ţesutului hermeneutic“ aduce foloase certe, cum ar fi relevarea unei imagini neaşteptate despre Eminescu, neaşteptate pentru că publicul din zilele noastre este victima „consfinţirii canonice“ ce atrage după sine complacerea receptorului în nişte stereotipii dăunătoare spiritului critic.

 

 

Pentru că încearcă o înnoire a tradiţiei interpretative a operei eminesciene, autorul se foloseşte de un artificiu. O relatare despre Don Quijote ce are drept scop mărturisit identificarea unor sfidări actuale ale lecturii operelor canonice. Nu vom insista asupra felului în care cineva a rescris celebrul roman amintit mai sus, singura diferenţă faţă de originalul lui Miguel de Cervantes fiind doar numele autorului de pe copertă. Importante sînt, în acest caz, motivele pentru care Iulian Costache a înţeles să înceapă în acest fel un studiu dedicat receptării lui Eminescu. Primul s-ar putea traduce printr-un exerciţiu de recuperare a unei identităţi majore, de referinţă pentru toate palierele receptării. Al doilea motiv este acela că s-a dorit reliefarea ideii că sfidările actuale ale lecturii operelor canonice funcţionează la fel, indiferent de context şi epocă. Al treilea argument doreşte să evidenţieze diferenţele de structură scoase la lumină de analiza fenomenului receptării, diferenţe ce conduc la configurarea „unei imagini asupra sinelui şi, respectiv, asupra celorlalţi“, de unde derivă cele două paradigme deja amintite, a sineităţii şi a alterităţii.

 

În prelungirea ideilor teoretice expuse în prima parte a cărţii, Iulian Costache discută despre construcţia instituţională şi imaginea de sine a eminescologiei, în strînsă legătură cu raportul dintre emanciparea cititorului şi conceptul de literatură ca un act de parteneriat. Ideea recurentă pe tot parcursul studiului rămîne aceea că literatura este o creaţie a cărei existenţă depinde de autor şi de cititor. Dar existenţa sa este exterioară celor două instanţe: „definirea literaturii prin ideea co-autorilor lasă în afara definiţiei exact locul rezervat literaturii: spaţiul decupat al acestei identităţi este desenat nu de un autor şi co-autorii săi, ci de o multitudine de cupluri de autori şi cititori“. Cartograful literar operează cu două tipuri de hărţi. Una funcţionează ca instrument de orientare într-o geografie a unui peisaj cultural imediat, cealaltă, ca instrument subtil al unei creaţii identitare. Acestea două coexistă simultan sub forma unui palimpsest. Istoria eminescologiei, ca temelie a construcţiei identitare, trebuie să opereze cu demersuri simultane la ambele niveluri ale acestui palimpsest.

 

 

Pînă în acest punct al articolului de faţă am prezentat principalele idei ce stau la baza studiului Eminescu. Negocierea unei imagini. Acestea impun o calitate esenţială: vocaţia inovării într-un domeniu suprasaturat de impostura intelectuală şi ştiinţifică, rezultat al uzurii temelor critice. În ultimul capitol, cititorii se reîntîlnesc cu discursul teoretic aplicat, de această dată pus în slujba explicării termenului de negociere, aflat în relaţie de unitate şi identitate de substanţă cu imaginea simbolică.

 

Cea mai extinsă parte a lucrării de faţă cuprinde valorizările negatice (revelatoare de imagini total străine cititorului de astăzi) şi valorizările pozitice (cele care stau la baza mitului Eminescu). Ambele studiază procesele dinamice de transfer şi transformare a simbolurilor, fiecare fiind alcătuite din mai multe semioze. Valorizările negatice: semioza polemică, semioza formală, semioza morală şi cea parodică. Valorizările pozitice: semioza estetică, semioza socialului şi cea extraliterară. Toate acestea ar merita o discuţie amplă, dar nu mi-o pot permite din raţiuni de spaţiu. E foarte interesant de urmărit cum anume a funcţionat polarizarea receptării poetului în vremea sa. Implicaţi în scandalul hermeneutic au fost, pe rînd, Hasdeu, Gr. Gellianu, P. Grădişteanu, V.A. Urechia, Mihail Zamphirescu, Bonifaciu Florescu, Pantazi Ghica, Gr. H. Grandea, Macedonski şi Al. Grama. Cîteva dintre numele enumerate nu mai spun mare lucru cititorilor, dar prezenţa lor se justifică din două motive, pe care Iulian Costache nu uită să ni le dezvăluie. Pe de o parte, interesul pentru aceste opinii neglijate de majoritatea cercetătorilor se revendică din „reflexul tolerant al mentalităţii post-moderne faţă de minori şi pentru recuperarea marginalului“, pe de altă parte, din dorinţa autorului de a studia fenomenul receptării „într-un format ideologic mai larg, al studiilor culturale, cu accent pe beneficiile unei puneri în context european a acestor analize de mentalitate“. Scandalul hermeneutic devine, aşadar, un pretext şi un mijloc al mai sus amintitei înnoiri a tradiţiei interpretative a operei eminesciene.