„Ca să vezi mai bine, trebuie să-ţi iei o distanţă“

Un dialog cu Aurelia MIHAI şi Oana TĂNASE

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Stabilită de mulţi ani în Germania, Aurelia Mihai a deschis cu o lună în urmă prima ei expoziţie personală în ţară – The Social Being of Truth – la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, curator fiind Oana Tănase, 3 iunie-30 august 2009. Expoziţia „propune şapte dintre piesele video ale Aureliei Mihai, realizate în intervalul 2002-2008“, doar două dintre filmele ei fiind pînă acum prezentate în România, selecţia urmărind (citez din introducerea Oanei Tănase) „să facă vizibil un set de mecanisme şi strategii cu care jonglează“ artista. Utilizînd un limbaj vizual compozit, apelînd la tehnici de filmare experimentale ori convenţionale, Aurelia Mihai frecventează zone antropologice atipice, teritorii ale socialului privite din perspective surprinzătoare, deschizînd, într-un mod aproape unic, privirea.

Vlad Nancă ţi-a dedicat o „ediţie“ a Şcolii Generale (o serie de întîlniri publice programate în fiecare luni), în care ai arătat lucrări absente din expoziţie şi ai stat de vorbă cu oamenii. mi s-a spus că au fost multe întrebări. Ce ai prezentat acolo?

A.M.: Am arătat, de exemplu, Cinematograful roşu (2009), care e mult mai cinematografic decît sînt, de regulă, filmele mele, iar întrebările tocmai pe acest subiect au fost: dacă voi continua cu acest limbaj, mai convenţional, sau voi reveni la cel hibrid, între documentar şi ficţiune. Cu toate că nici Cinematograful… nu mi se pare foarte neexperimental, nu e foarte convenţional din punct de vedere al construcţiei: e un loop, sînt doi timpi istorici, 1610 şi 1969, între care există o legătură narativă, în aşa fel încît în orice moment intri, ca spectator în expoziţie, primeşti povestea fie în cronologie directă, fie în cronologie inversă. De-aceea nici nu-l pot trimite la vreun festival de film, pentru că nu are formatul cinematografic adecvat.

O.T.: Dar te-ai gîndit, în ce priveşte celelalte lucrări – …şi cel moldovean, de pildă –, să le trimiţi la astfel de festivaluri? Întreb acest lucru mai cu seamă pentru că în opinia multora (artişti vizuali, teoreticieni, regizori chiar) persistă încă percepţia unei disjuncţii în ceea ce priveşte traseul filmului de autor – muzeul, galeria situîndu-se la antipodul cinemaului, al festivalului de film.

A.M.: Nu am făcut-o încă, în general pentru că am avut probleme tehnice: festivalurile importante cer să aibă filmele în premieră, ceea ce eu nu pot face, fiindcă videourile mele sînt comisionate, de la bun început, pentru o anume expoziţie. Iar altele au fie problema faptului că sînt mai lungi de 30 de minute, fie pe cea a depăşirii termenului (toţi vor filme foarte noi, din anul în curs sau cel mult din anul de dinainte).

Prima expoziţie în România

Sînt foarte curioasă: cum i-a venit Oanei ideea unei expoziţii personale la MNAC şi cum te-a convins să accepţi?

O.T.: Prima întîlnire cu Aurelia s-a întîmplat să fie cu unul dintre filme, …şi cel moldovean, la Iaşi (la Bienala Periferic 2008), apoi totul a venit natural: curiozitatea mea de a-i cunoaşte lucrările şi schiţa de scenariu, care lucrări ar sta bine împreună, şi cum ar putea fi alcătuită o prezentare mai amplă, mai lămuritoare. Cel mai comod mi-ar fi fost să-i cer filmul …şi cel moldovean pentru o proiecţie în auditorium, ceea ce s-a întîmplat cu alţi artişti români în cadrul proiectului MNAC, Lucrarea lumii. N-am pornit cu o agendă în cap, dar, văzînd mai multe lucrări ale Aureliei, aveam tot mai mult senzaţia că expoziţia de faţă poate funcţiona ca un al doilea episod al unui proiect, iniţiat odată cu prezentarea lui Ştefan Constantinescu în 2007, cu Mulţumesc pentru ziua asta minunată, de a arăta creatori preocupaţi de video art şi instalaţie, de filmul documentar privit prin prisma artiştilor vizuali. Pe de altă parte, e vorba despre o idee de-a mea, de a introduce în expoziţii solo artişti români care, pentru o anume perioadă de timp, nu au funcţionat în context local. Întîmplător, şi Ştefan, şi Aurelia sînt născuţi în 1968, totul se leagă, iar misiunea acestui muzeu cam asta e, să medieze accesul la arta românească actuală.

A.M.: Oana n-a trebuit să ducă prea multă muncă de convingere cu mine, pentru că au făcut-o alţii înainte. Mi s-a întîmplat să ajung la ICR Stockholm şi să vină Giorgiana Zachia (directoarea-adjunctă, n. I.P.) să-mi spună: „Îmi pare rău că n-am auzit de tine pînă acum“. Atunci mi-am dat seama că lumea în România nu ştie ce fac eu. Vlad Nancă, cu care mai am contacte, îmi spune că mi-a văzut filmul la Praga, cu Matei Câlţia m-am întîlnit la Roma şi-mi văzuse o expoziţie acolo; cine ştia despre mine ştia fie văzîndu-mi lucrările în străinătate, fie pe baza unor relaţii personale.

O.T.: E un întreg paradox aici: eu m-am dus la Iaşi să văd o lucrare a unui artist român stabilit în Germania, într-o expoziţie concepută de un curator maghiar (Dóra Hegyi), lucrare prezentată ca parte a unui proiect al unui curator moldovean (Ştefan Rusu, comisarul proiectului Ro/Md în două scenarii, n. I.P.).

A.M.: Mi-am dat seama că e bine şi pentru mine, şi pentru public să ştie cine sînt şi ce fac, mai ales că filmez mult în România, iar „confruntarea“ cu spectatorul român e importantă.

Cum te simţi între – ca să folosesc titlul lui Rusu – două scenarii, cel românesc, pe care-l abordezi în lucrările tale, şi cel german, în care trăieşti?

A.M.: Vorbeam la Şcoala Generală despre miturile actuale ale României şi mi-am dat seama că nu mă pot lega de lucrurile care se petrec zi de zi, pentru că, netrăind aici, nu am această continuitate de informaţie. Iar în momentul în care eşti întrebată: „Vrei să lucrezi pentru un proiect cu cele două Moldove?“ etc., tu stai şi-ţi pui problema „dar de ce eu?“. Eu am o anume distanţă şi o lipsă a informaţiei permanente; de la Iaşi aş fi avut o cu totul altă percepţie asupra spaţiului decît am locuind la Hamburg. Cred că ăsta a fost, pînă la urmă, un atu, cel al ochiului proaspăt, care poate pune aceleaşi întrebări şi poate vorbi cu aceiaşi oameni, dar care, venind din altă realitate, vede totul din alt unghi.

O.T.: Şi chiar aşa a funcţionat, mai ales în pandant cu lucrarea lui Veaceslav Druţă, care, într-un fel, mătura suprafaţa lucrurilor, era preocupat de realitatea strict directă, pe cînd filmul Aureliei comenta situaţiile ridicîndu-le din factualul cotidian şi făcîndu-le accesibile şi unui privitor fără experienţa personală a datelor. Încorsetat de poveştile de zi cu zi, e greu să obţii genul ăsta de limbaj universal.

Filmele tale sînt fascinante cu precădere pentru modul în care vizitează tematici foarte locale, găsind în ele constante ale unei identităţi mult mai generale.

A.M.: Asta mi-a mai spus-o cineva, că oriunde aş filma eu, cu oi ş.a., filmul capătă valabilitate şi pentru alte comunităţi, cu sau fără oi. Eu am această teorie, că pentru a vedea mai bine, trebuie să-ţi iei o distanţă.

Am avut de curînd o anume experienţă: eram în tramvai şi am auzit, din întîmplare, o convorbire telefonică inspiratoare, aş fi înregistrat-o sau aş fi scris-o. S-a mai întîmplat o dată, cu o vecină de-a mamei care m-a dus cu maşina la aeroport şi mi-a povestit viaţa ei. A fost foarte nostim, tocmai vorbea Oana despre lucrarea lui Ştefan Constantinescu de la Veneţia, un film într-un autobuz, cu un limbaj foarte brutal, pentru ca în Suedia toţi să fie foarte miraţi de această violenţă lingvistică. Mi-am dat seama că pe mine nu brutalitatea, ci această directeţe, această indiferenţă a oamenilor în a-şi rezolva anumite probleme, fără să realizeze penibilul, subtilul neuman în care ajung, m-a şocat. Dacă aş auzi asta în fiecare zi, probabil că nici n-aş mai sesiza. Aşa, ascultînd de două ori, cred că e o formă specială de limbaj specifică unei societăţi care s-a dezvoltat care s-a dezvoltat “liber” fără “auto-cenzură” morală. Căutînd anul ăsta oameni pentru filmul meu, m-am uitat la multe scurtmetraje româneşti şi am înţeles că brutalitatea de limbaj din cinematografia contemporană e o consecinţă a limbajului de pe stradă. Exemplu: cineva trece strada pe roşu, iar un bărbat îi spune prietenului lui – „Ce, mă, ţi-ai luat loc de veci de treci pe roşu?“. Aşa ceva nu poţi inventa, acolo de unde vin eu ţi se spune să nu treci pe roşu că te văd copiii.

City of Bucur, fără curtea Parlamentului

Cea mai recentă lucrare a ta a avut o perioadă de pregătiri lungă şi anevoioasă, pentru că de la Camera Deputaţilor ţi s-a refuzat accesul în curtea interioară a Palatului Parlamentului.

A.M.: În 2006, aveam deja bugetul şi eram gata pentru filmări. Tot proiectul ce viza legende fondatoare ale unor oraşe, printre care şi Bucureştiul, depindea de posibilitatea de a filma, cu tot cu oi, în curtea fostei Case a Poporului.

Citez din cererea ta adresată Camerei Deputaţilor: „Oraşul lui Bucur este un film de scurtmetraj care se referă la legenda ciobanului Bucur, la mitul de întemeiere a oraşului Bucureşti plasat în context contemporan […] Prin această scrisoare vă cer să aprobaţi filmarea scenei în care ciobanul Bucur cîntă din fluier turmei sale de oi pe terasele verzi din faţa clădirii Parlamentului. […] În acest film de scurtmetraj intenţionez să creez într-o singură scenă un parcurs mitologico-istoric al Bucureştiului, să suprapun legenda cu realitatea istorică, să transfer mitul, generează în spaţiul urban contemporan“.

A.M.: Interesant e că ei au spus că nu e oportun să facem acest film.

O.T.: Eu cred că ei s-au temut ca, odată cu aprobarea pe care ţi-ar fi dat-o ţie, să nu se creeze un precedent pentru cine ştie ce altceva.

A.M.: Problema e că întîi au anunţat agenţia Rompres şi pe urmă ne-au spus nouă – aşa am aflat, de fapt, fiindcă a sunat cineva de la Cotidianul să întrebe ce părere avem.

Neputînd filma, m-am întors la Berlin să-mi întreb finanţatorii ce să fac. Ei mi-au dat jumătate de an să mă gîndesc şi apoi să le fac o propunere. Pentru că propunerea mea era foarte diferită de cea aprobată iniţial, proiectul a trebuit rejurizat, iar în noiembrie 2007 am primit răspuns pozitiv, mi se acordase finanţare şi pentru „noul“ proiect. Acum e, pe scurt, un fel de making of al unui film care, în realitate, nu se face, dar tot timpul trăieşti cu senzaţia că acest film se turnează live, în faţa ta. Există încă un nivel, căci acest making of nu e un making of real, ci unul pus în scenă, cu actori. Iar eu apar la final, dîndu-i indicaţii actriţei în cauză despre cum să joace rolul. Un film în film în film.

Pe care l-ai terminat (de turnat) abia acum, cu Petronela Grigorescu, Afrodita Andone, Coca Bloos, Vitalie Bichir.

N-am putut filma în 2008, în 2007 eram la Roma, mi-era foarte greu, aveam deja proiecte în Germania, am încercat să amîn şi am primit un timp suplimentar, pînă în noiembrie 2009, cînd trebuie să predau filmul la Arhiva Germană de Film din Berlin, din care moment nu mai pot lucra la el. Iar lucrarea va avea, astfel, pentru prima dată, un drum cinematografic, nu unul, pentru început, de artă.

Şi ce se va întîmpla cu acest video?

Va deveni o trilogie – prima parte a fost Transhumanţă, a doua, …şi cel moldovean, iar a treia, cea de acum, City of Bucur, toate în jurul motivului ciobanului şi al oii.

Recomanda articolul prin: