OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Regizoarea Maria Adriana Hausvater (Ada Lupu, cum isi semneaza ea spectacolele) este, din 2005, directoarea Teatrului National din Timisoara (botezat „Mihai Eminescu“, surprinzator avind in vedere ca Eminescu nici n-a trecut pe acolo). Este cea mai tinara dintre managerii institutiilor romanesti de acest tip, iar faptul ca a cistigat concursul pentru conducerea TNT a fost pentru multi o surpriza.

Situatia TNT e apropiata de cea a altor Nationale de provincie (ca si omologul lui din Cluj, de exemplu, teatrul timisorean imparte o unica sala cu Opera), cu nota specifica data de faptul ca deceniile de proasta gestionare artistica l-au scos cu totul de pe harta performantelor scenice, iar primul turneu in zece ani la Bucuresti a avut loc in 2007. Teatrul National din Timisoara este si organizatorul singurului festival destinat exclusiv dramaturgiei romanesti.

Ce te-a facut sa-ti doresti sa fii director de teatru national?
in general, n-am vrut sa fiu director la nici un fel de teatru. M-am dus la Timisoara sa fac un spectacol, Scrinul negru, si am cunoscut trupa, in conditii foarte vitrege (pe care intr-un fel le-am preluat, dar care atunci erau mult mai grave: oamenii erau isterici). Nu mi se parea corect faptul ca toti mi se plingeau mie de directoarea de atunci, Lucia Nicoara, despre care stiam ca a fost o comunista, ceea ce nu ma impiedica sa-i trimit sa vorbeasca direct cu ea daca au ceva de spus. Premiera a iesit surprinzator de bine, avind in vedere ca era prima generala, de fapt, din cauza situatiei groaznice cu impartirea spatiului (cu Opera). Nicoara a spus ca vrea sa se retraga si eu am decis ca vreau sa ma duc la concurs. Eram sigura ca erau multe la mijloc si sansele mele erau mici: sint constienta ca faptul de a fi sotia lui Alexander Hausvater e o problema, fiindca tuturor le e frica de el si de posibila lui implicare. Dar am vrut sa ma duc, imi placuse trupa si credeam ca se poate face treaba.
M-am dus asadar sa vad spatiile teatrului si asa s-a si construit proiectul meu. E un teatru ingropat in depozite si timplarii, inundat si plin de mucegai. Acum am reusit, in doi ani si jumatate, sa avem o noua sala, deci de prima parte ne-am achitat.

Eram convinsa ca proiectul meu e bun, si totusi am fost avertizata, inainte sa-l depun, ca n-am nici o sansa. La concurs se inscrisese si Paul Chiributa (actor, profesor de teatru in Franta, colaborator apropiat al lui Silviu Purcarete, n.I.P.), despre care se astepta sa cistige concursul. in comisie erau Florica Ichim, Cristina Modreanu, Nicolae Scarlat, Cornel Todea si Mihai Maniutiu; discutia a debutat aiurea, cu Maniutiu spunind ca atelierele sint inutile, iar decorurile trebuie facute in afara teatrului (externalizind serviciile, asadar). Daca e asa, atunci hai sa inchidem teatrele, sa ne facem toti companii independente, de care e nevoie, dar fara sa desfiintezi teatrul de repertoriu. De pilda, noi facem acum o fabrica de decoruri, sa acoperim Banatul si Transilvania (mai e una in Bucuresti), dar o facem cu oameni de teatru, nu cu specialisti in bucatarii in serie.
Una peste alta, am luat concursul. Mi-am propus, in primul rind, sa facem o sala a noastra, fiindca nu e normal sa nu ai un spatiu al tau, in care sa poti repeta, sa poti juca intr-un ritm sustinut. impartirea salii cu Opera e un calvar, n-avem alta sala de repetitii, am inventat o camaruta pentru asta. Am adus coregrafi, regizori cu care trupa sa faca ateliere, pe urma spectacole. Problemele cu trupa nu cred ca se pot rezolva intr-un an, doi, e nevoie, probabil, de patru-cinci ani ca s-o pui pe picioare. E important sa ai teatre de repertoriu in conditiile in care le dai ce au nevoie: o trupa, artisti angajati cu contract, spatii, bani (chiar daca acum se spune ca teatrul se face fara bani).

Cum se alcatuieste un repertoriu de National?
Ideal e sa ai niste programe. Vrei teatru clasic, teatru contemporan, teatru pentru copii, muzical, si le faci propuneri unor regizori. Nu pot sa le cer anumite titluri, dar le cer anumite directii, si aleg textul dintre propunerile lor, pentru ca, daca un regizor nu vrea sa monteze ceva, nimeni nu-l poate obliga, daca n-are chef, pur si simplu pleaca. Cred ca schimbarile propuse, prin noua lege a institutiilor de spectacol, de András Demeter vor functiona, insa nu imediat, peste trei sau patru ani si dupa multe injuraturi. Asa vor deveni si oamenii mai profesionisti, mai preocupati de meserie decit de fite.
Se poate intimpla ca aceste alegeri preferentiale ale regizorului sa indeparteze teatrul de intentiile lui repertoriale?
Nu, fiindca ceea ce accepti ca regizorul sa monteze trebuie sa se incadreze in programul teatrului si sa se armonizeze cu trupa.
Cum, dupa ce criterii ai invitat regizori la Timisoara?
Adevarul este ca la inceput, fiindca e o trupa preponderent tinara, m-am gindit sa aduc oameni mai aproape de virsta lor (Radu Apostol, Radu Afrim). Pe urma, Catalina Buzoianu, care e foarte importanta pentru Timisoara (printre altele, a jucat la inceputurile carierei, actrita fiind, pe scena Nationalului, n.I.P.), n-a facut niciodata un spectacol aici. Acum un an, am vorbit si cu Alexandru Darie sa monteze ceva clasic, la fel si cu Alexandru Dabija.

Am lucrat si cu un regizor din strainatate si n-a functionat; acum mi-e teama, pentru ca vreau sa facem un muzical, sa chem pe cineva din America, din cauza ca in sistemul nostru nu functioneaza. Experienta pe care am facut-o a fost un esec, desi Gregory Hladi e cineva bine cotat in Canada si lucreaza mult la Moscova. in conditiile astea, regizorul devine victima.
in ce masura ai reusit pina acum sa exploatezi potentialul intregii trupe?
Pina acum, cred ca au jucat toti, dar nu toti s-au dezvoltat in intervalul asta. Probabil, o data la doi ani trupa trebuie cernuta. Evaluarile anuale introduse in noua lege mi se par o forma voalata de cernere a valorii, sper chiar sa functioneze asa.
Ai lucrat si in teatre locale, ca regizoare, inainte sa devii directoare de National. Care crezi ca sint diferentele fundamentale?
Pentru noi, la Timisoara, faptul ca teatrul are statut de National e o problema, pentru ca ne obliga la convietuirea cu Opera. Am lucrat la Iasi, iar situatia era la fel de dificila. in toate celelalte teatre in care am montat, lucrurile erau mult mai simple ca timpi de repetitie, ca ritm al atelierelor; depinzind de Ministerul Culturii, noi stam insa mult mai bine la capitolul financiar. in plus, avem de-a face cu oameni care se ocupa de cultura si cu care comunicarea e mai usoara decit cu autoritatile locale.

Care era statutul teatrului in comunitate la venirea ta?
Pentru noi a fost foarte important sa refacem personalitatea teatrului, eu veneam dupa o perioada lunga de stagnare. Ai mei se supara cind spun asta, dar dupa ’90 Teatrul National n-a existat in Timisoara. Artmedia, o companie infiintata de Lucia Nicoara si inca o doamna, fosta secretara literara in teatru, aduce mereu spectacole de teatru din Bucuresti, iar toata lumea stie ca in sala Nationalului asta poti vedea. Florin Piersic face sapte sali, cu 50 de lei biletul. Nimeni nu vine sa-i vada pe-ai nostri, e un fel de deviatie de gust. Am zis ca de acum incolo vom inchiria sala, tot timpul, si noi vom juca in partea cealalta, unde facem o sala multifunctionala si unde nu va intra nimeni altcineva. Multi tineri mi-au spus ca le e frica sa intre in teatru din cauza usilor inchise si chiar asa era. Am facut evenimente ca sa deschidem usile, cabarete, si m-am ales cu memorii la minister fiindca un actor spune, intr-un cabaret, „Vreau sa ma fut in cur“. Am vrut sa aduc teatrul in lumea noastra, iar daca intrebi acum oamenii cum e la National, or sa-ti raspunda ca sint multe spectacole de azi. La care vine public.

Dar nu privilegiati asa doar o anume estetica, pe limba unui anume public (mai tinar etc.)?
Chestia asta cu generatiile e mult blabla. Am facut O viata in teatru, cu Jurascu, un actor de 80 de ani, spectacol la care vin oameni de toate virstele. E vorba mai mult de educarea publicului, care nu exista ca atare (dar se inghesuie la spectacole de Bucuresti), de formarea lui.
Odata cu teatrul, ai preluat si Festivalul Dramaturgiei Romanesti. Catre ce se indreapta el?
Vreau sa facem un pas mai departe catre cum se scrie teatru azi (pentru ca azi traim noi), vor fi piese scrise in cadrul festivalului, ateliere de scriere dramatica… (dar nu doar text nou, ci si text clasic, care se monteaza foarte putin in Romania – Camil Petrescu a fost o intimplare).
Astazi, teatrul nu mai e izolat in camera cuiva care sta si scrie. Se intimpla in metrou, pe strada, totul e profund accidental. Astazi nu mai poti generaliza, ceea ce e foarte greu pentru cei care au trait intr-o epoca a armoniei. Existam intr-o logica a implicarii, totul te obliga sa stai in priza. Teatrul contemporan a devenit un fenomen in casele noastre, nu numai pe scena. Conditia teatrului alternativ iti da o apropiere, o intimitate. Dramaturgia contemporana, desi e bine cotata international, nu e la fel de bine prizata de public, nu e iubita. Profesionistii considera ca ea nu exista pentru scenele mari. Faptul ca aceasta dramaturgie intra intr-un festival institutionalizat o si legitimeaza.
Care e visul unui director de teatru national in Romania?
Sa se vinda toate biletele la casa (si avem 600 de locuri in sala). Dar pentru asta, lumea trebuie sa stie intii unde e casa de bilete.


Momentul Purcarete
Teatrul National „Marin Sorescu“ din Craiova a devenit un reper in viata teatrala romaneasca la jumatatea anilor ’56, cind aici au fost angajati multi dintre actorii „generatiei de aur“ (Gheorghe Cozorici, Amza Pellea, Sanda Toma etc.), odata cu profesorul lor, regizorul Vlad Mugur. Activitatea din ultimul deceniu a institutiei craiovene este strins legata de montarile lui Silviu Purcarete pe aceasta scena: Piticul din gradina de vara de D.R. Popescu (1989), Ubu rex cu scene din Macbeth dupa Alfred Jarry si William Shakespeare (1990), Titus Andronicus de Shakespeare (1992), Phaedra dupa Seneca si Euripide (1993), Danaidele (1995) si Orestia (1998) dupa Eschil, A douasprezecea noapte (2004) si Masura dupa masura (2008) dupa Shakespeare.

Craiova e unul dintre putinele locuri in Romania unde conceptul de animator teatral – Vlad Mugur, Purcarete, Emil Boroghina (directorul teatrului timp de multi ani) – functioneaza ca principiu de coagulare. Ca si in cazul Nationalului din Timisoara si a Festivalului sau de Dramaturgie Romaneasca, numele teatrului din Craiova e legat de un eveniment bienal, Festivalul Shakespeare, al carui initiator e Boroghina. TNC face, de asemenea, parte dintr-o structura internationala (Conventia Europeana a Teatrelor, un soi de alternativa la foarte selectiva Uniune a Teatrelor Europene), iar practica sa se indreapta preponderent catre turneele si colaborarile internationale (e singurul National cu astfel de orientare). Spectacolele lui Purcarete, „fanioanele“ institutiei, au lansat in timp citiva actori-vedeta (Ilie Gheorghe, Valer Dellakeza), genul predilect fiind cel clasic (la nivelul textului si al montarilor). O alta categorie de spectacole sint cele de public, strict comerciale (care aduc, eventual, in postura de regizor celebritati ca Mircea Daneliuc), unde nivelul artistic, investitia de talent si cea financiara nu depasesc stadiul unui tipic teatru de provincie. Cu exceptia unei reviste (puse pe picioare de scriitorul Nicolae Coande, secretar literar la TNC), teatrul condus de regizorul Mircea Cornisteanu nu se implica in alte proiecte de dezvoltare comunitara ori artistica. (I.P.)