Liviu ANTONESEI (n. 1953) este cadru
didactic la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a
Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi; membru al PEN Clubului
Român şi al ASPRO; fondator şi preşedinte al revistei de
cultură Timpul. A debutat în 1988, cu Semnele timpului
(Junimea). Alte volume: Pharmakon (poezii, Cartea Românească,
1989), Căutarea căutării (poezii, Junimea, 1990), Vremea în
schimbare (interviuri, 1995), Apariţia Eonei şi celelalte poeme de
dragoste culese din Arborele Gnozei (Axa, 1999), Nautilus. Structuri,
momente şi modele în cultura interbelică (Cronica, 1999),
Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (eseu, Ars Longa, 2000),
Check Point Charlie. Şapte povestiri fără a mai socoti şi prefaţa
(Editura T, 2003). La Editura Polirom a mai publicat: Jurnal din anii
ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană (Paideia,
1995), Fundamentele culturale ale educaţiei (1996), O prostie a lui
Platon. Intelectualii şi politica (1997), Managementul universitar
(în colaborare, 2000), O introducere în pedagogie (2002),
Literatura, ce poveste (2004) şi Polis şi Paideia. Şapte studii
despre educaţie, cultură, politici educative (2005).
Domnule Liviu Antonesei, dvs. sînteţi
unul dintre scriitorii prieteni şi cu teoria literară, şi cu
critica literară, şi cu analiza social-politică. Cum se explică
faptul că unii scriitorii nu au habar de teoria literaturii, iar
alţii încearcă mereu să(-şi) explice despre ce este vorba
în literatură?
Nu ştiu exact, probabil este o
chestiune ce ţine de structura fiecăruia. Cred că unor scriitori
le este suficient să dea drumul talentului nativ, să-l pună la
lucru, iar acesta se manifestă cum poate el mai bine, în vreme
ce alţii vor mereu să afle ce se petrece – în textul lor,
dar şi în ei înşişi, cu ei înşişi – atunci
cînd scriu. Să nu ne lăsăm induşi în eroare, să nu
ne imaginăm cumva că scriitorii din cea de-a doua categorie şi-ar
premedita complet scrisul, că ar planifica rezultatele – asta este
o iluzie. Ştim cu toţii că teoria lui Poe din Filozofia
compoziţiei e o impostură; invers decît a susţinut el în
micul şi superbul eseu, mai întîi a scris admirabilul
poem Corbul şi apoi „teoria compoziţiei“ ca atare. Deci, eseul
este un fel de reconstituire, nu proba vreunei premeditări. Eu fac
parte, cred, din cea de-a doua categorie de autori, simt adică
nevoia să(-mi) explic post festum ce anume am făcut; de obicei, fac
asta în prefeţe, mai lungi sau mai scurte, alteori, în
eseuri autonome. E de la sine înţeles că distincţia mea este
una pur tipologică, fără vreo conotaţie evaluativă, axiologică.
Nu cred, prin urmare, că din pricina acestei împrejurări
structurale aş fi automat un autor mai bun decît un talent
nativ, care procedează spontan, după cum îi dictează logica
acelui talent.
Sînteţi foarte des prezent în
reviste cu texte de analiză – sociale, teoretice, literare –, de
foarte mult timp faceţi o revistă de cultură, Timpul. Credeţi că
„gazetăria“ face casă bună cu literatura sau... dimpotrivă?
Cred că sînt activităţi cumva
autonome, dar cu unele zone de intersecţie. Nu-mi dau seama cum stau
lucrurile cu alţi autori, dar la mine publicistica de toate
felurile, cercetarea ştiinţifică şi literatura par, mai degrabă,
să se împace, uneori chiar să se mai şi contamineze. Am mai
scris eseuri jucăuşe cu aparat de note bogat, ca şi cum ar fi fost
studii ştiinţifice, am mai lăsat imaginile şi metaforele să mai
zburde prin textele publicistice. A, da, jurnalistica, mai ales cea
cu număr fix de semne, m-a ajutat să ajung la un fel de artă a
conciziei, vizibilă şi în unele dintre textele mele literare.
Deci, dacă am un stil, nu-mi este teamă că mi-l voi strica scriind
articole de ziar. Pînă la urmă, cred că trăim o epocă
destul de „barocă“, în care pînă şi distincţiile
radicale între genurile ca atare sînt mai greu de făcut
decît în epocile caracterizate printr-un oarecare
clasicism.
Dacă aţi face un top 10 al poeziilor
personale, ce ar intra aici obligatoriu (sper să nu uitaţi de
Mitologie. Eu şi Valeriu Gherghel salvînd pescăruşul pentru
Andreea Ioana)?
Părinţii sînt mereu legaţi de
cei mai recenţi copii! Aşa că, după Mitologie..., voi pune cele
şapte poeme scrise în Creta, după vreo zece ani de pauză,
apoi voi adăuga Cvartetul... din volumul Căutarea căutării. Dacă
socotesc că cele patru texte fac o singură poezie, ies cu una în
minus la numărătoare. Dacă socotesc că sînt patru poezii
diferite, autonome, integrate post festum într-un fel de
întreg, de sistem, ies cu două în plus. Propun să lăsăm
aşa, să scăpăm de dificultăţile socotitului!
Puteţi face un top 10 al poeziilor
generaţiei dvs., aşa, din memorie, în viteză?
Poemul de iarnă de Ion Mureşan,
poezia Marianei Marin care începe cu parafraza după un celebru
citat din Bernard-Henry Lévi, aproape oricare poem de Marta
Petreu, ciclul de Georgice de Mircea Cărtărescu (dacă mi-am făcut
mie o favoare, îi pot face şi lui!), Poetul cel Mare de Dan
Giosu, Măceşul din magazia de lemne (care dă şi titlul unui
volum) de Mariana Codruţ, Budila Expres de Alexandru Muşina şi,
deşi n-am titluri acum în cap, cîte un poem de Florin
Iaru, Nichita Danilov şi Ion Stratan. Stai, iar încalc regula,
deşi au renunţat la poezie. Aş mai pune Dragoste cu doamna
profesoară de Dorin Spineanu (care, de altfel, şi-a ars toate
poeziile la începutul anului 1990!) şi poemul acela cu
„cetăţeanul-ţeavă de refulare“ de Doru Mareş, mai ales că
pe ambele le-am publicat „subversiv“ (deci pitite, într-un
fel, în comentarii critice) în revista Opinia
studenţească, pe la începutul anilor ’80! Nu e chiar un
top, pentru că mi-ar veni greu să ierarhizez ceea ce am numit; e
mai degrabă o colecţie, poate chiar o colecţie de bijuterii.
Domnule Liviu Antonesei, deşi mulţi
dintre cititorii dvs. se vor mira acum, am să vă întreb,
totuşi, cum vă simţiţi ca bunic al Americii? Cum e cu teoriile
despre sentimentele faţă de nepoţi, în comparaţie cu
stările legate de copii?
Dintr-un fel de scrupul de precizie,
ţin să precizez că, pe 26 mai, am devenit deja a doua oară
bunicul Americii, prin venirea pe lume a lui Nicolas Arthur. Nepotul
mai mare, Philip Andrew, a împlinit deja cinci ani pe 26 iulie
şi merge la şcoală, că aşa e capitalismul ăsta american, te
bagă în sistem foarte repede şi-ţi dă drumul abia la
pensie! Nu mai ţin minte dacă şi cît am fost de mîndru
cînd am devenit tată, dar ca bunic mă simt straşnic. Prima
dată cînd mi s-a întîmplat, m-am dus în
baie, m-am uitat în oglindă şi m-a pufnit rîsul! Mi se
părea o condiţie cu totul exotică, imaginea mea despre bunici
fiind deformată de experienţa şcolară primară – mi-i imaginam
cu lungi bărbi albe, de care nepoţii, căţăraţi pe genunchi,
trăgeau cu mult spor. Nu păream deloc aşa, nici acum nu prea par,
cred că multă lume are dificultăţi să mă ia în serios în
calitate de bunic, deşi eu sînt nespus de mîndru de
această postură. Într-un fel, fiica mea şi ginerele meu au
noroc că ne despart un ocean şi nişte mii de kilometri tereştri.
Dacă am trăi laolaltă, mă tem că aş avea tendinţa să-mi
răsfăţ excesiv nepoţii, ceea ce, cică, face rău la educaţie!
Ce chestie! Cine s-ar fi gîndit acum exact douăzeci de ani că
voi ajunge bunicul Americii!
În ultima vreme aţi publicat mai
multă proză. Mai scrieţi poezie? Vîrsta are vreo importanţă
pentru genurile şi speciile literare? De ce majoritatea poeţilor
buni se îndreaptă, la un moment dat, spre proză? Dvs. cum aţi
făcut această trecere de la poezie la proză?
Nu, nu am asemenea prejudecăţi, nu
cred că genurile au vreo legătură cu vîrsta, sexul, religia,
profesia de bază, cu filozofia sau ideologiile politice. Cred că au
legătură doar cu prezenţa – sau absenţa! – talentului în
privinţa unui gen literar sau a altuia. În acelaşi timp, aş
evita să mă dau pe mine drept exemplu. Eu sînt doar un poet
ocazional, am scris poezie doar atunci cînd mi-a venit să
scriu, nu mi-am propus să scriu poezii, cicluri sau volume. Acum, în
Creta, am scris vreo cincisprezece poezii în două săptămîni,
deşi nu mai scrisesem de peste zece ani. Sigur, altădată pauzele
au fost mai scurte, doar de patru-cinci ani. De data asta chiar
ajunsesem să cred că s-a închis robinetul, dar nu se
închisese de tot, aştepta doar mîna care să-l
răsucească. Iar primele proze le-am scris în şcoala primară
– nişte „romane“ naive, cu cowboys şi partizani, sub
influenţa filmelor epocii –, deci pot spune că „am debutat“
cu proză! Poezie am început să scriu mai tîrziu, în
liceu. Dacă îmi amintesc bine – şi n-am cum uita asta! –,
cînd m-am îndrăgostit serios prima oară... Apoi, am
reînceput să scriu proză prin 1976-1977, cînd scriam şi
poezie destul de mult. Repet însă, sînt un poet
ocazional – ca şi Goethe, doar că acesta a avut infinit mai multe
ocazii decît mine!
Pentru dumneavoastră, literatura are
limite? Ce nu se poate în literatură?
Ca şi viaţa, ca şi lumea, literatura
este nesfîrşită. Cred că nu are nici un fel de limite. Mai
cred că, în literatură, nu poţi să te prostituezi, ca şi
în viaţă, ca şi în dragoste, mai precis! De fapt, se
poate şi asta – unii o şi fac, se prostituează –, dar nu mai
este vorba despre literatură, aşa cum, în prostituţia
propriu-zisă, nu mai e nici urmă de dragoste.
Vi s-au reproşat anumite lucruri
pornind de la textele dvs. literare? De obicei, scriitorii au la
început astfel de probleme cu părinţii, prietenii, cu omul
iubit, mai ales dacă aceştia nu sînt din domeniu şi nu
înţeleg că literatura nu este chiar egală cu viaţă... Aţi
schimbat multe în textele dvs. literare din cauza acestor
reproşuri?
Nu, n-am avut asemenea probleme.
Părinţii mei păreau chiar bucuroşi că dădeam semne să ajung
scriitor, nu ştiu de ce, dar ei credeau că este ceva important.
Poate pentru că ei citeau mult, deşi amestecat, după cum îmi
amintesc că arăta biblioteca din casă, din casele copilăriei
mele. Nici cu alţii n-am avut probleme. Doar la volumul de povestiri
Check Point Charlie, unde folosesc – dar motivat compoziţional, în
opinia mea – un limbaj ceva mai frust în cîteva locuri,
am făcut nişte mici eforturi să-mi conving nişte prieteni,
nescriitori, că literatura poate folosi şi cuvinte pe care DEX-ul
le evită cu pudoare excesivă... Sau le evita, că nu m-am uitat în
ediţiile mai recente ale dicţionarului...
Aţi scris recent un ciclu de poezii în
Creta, după multă vreme de... proză şi eseu. Locurile au vreun
rol pentru omul care scrie? Dacă n-aţi locui în Iaşi,
credeţi că aţi scrie altfel?
Nu ştiu dacă, locuind în altă
parte, aş scrie altfel, ştiu însă că mi-ar plăcea la
nebunie să locuiesc în Creta, care a ajuns să se bată, în
mintea mea, cu Cracovia, în această privinţă. Am mai fost
acum doi ani în Creta, dar n-am scris nimic, acum am scris. La
Cracovia, uneori scriu, alteori doar citesc şi mă plimb. Dar nu-mi
dau seama dacă textele mele de aici diferă prin ceva de cele scrise
în alte locuri. Sigur, poeziile din Creta evocă lumea
mediteraneană, istoria de acolo, relieful, dar am mai scris poezii
„greceşti“ şi în anii ’80, cînd habar nu aveam
şi, oricum, nu speram să ajung vreodată pe acolo. Prima mea Grecie
e, clar, una livrescă, culturală – mă bucur enorm că Grecia
reală nu m-a dezamăgit în vreun fel! Pînă acum vreo
zece ani, bîntuia prin Iaşi un personaj, Eugen Andoni, care
scrisese mai multe zeci de mii de pagini. Pe oricine întîlnea
prima oară – pe mulţi, şi a doua sau a treia oară – îl
întreba foarte hotărît: „Un Proust se poate naşte şi
pe malurile Bahluiului sau neapărat trebuie să fie malurile
Senei?“. Eu cred că tocmai din pricina timpului irosit cu găsirea
răspunsului la această întrebare fundamentală, autorul
acelor zeci de mii de pagini n-a apucat să finalizeze mai nimic...
Aşa că am învăţat să nu-mi mai pun asemenea întrebări
şi să scriu atunci cînd îmi vine să scriu, să lucrez
pe text pînă reuşesc să-l fac măcar acceptabil, de parcă
aş locui în centrul lumii.
Cum vă pare literatura scrisă de
tineri? După valul scriitorilor tineri din Iaşi (Acosmei, Sociu,
Nimigean, Andriescu, Teodorovici, Lăzărescu), care au editat şi o
antologie foarte bună atunci, a mai apărut vreo mişcare literară,
lupi tineri singuratici, lupoaice?
Senzaţia mea este că, cel puţin
deocamdată, valul cel mai recent e alcătuit mai degrabă din
critici şi din istorici literari, eseişti, deci de autori care
practică – de altfel, cu har – ceea ce se numea, pe vremuri,
„literatură secundă“. Mă refer la Doris Mironescu, Andreea
Grinea, Nicoleta Dabija, Ana Maria Pascal, Mircea Păduraru, Antonio
Patraş, Bogdan Creţu. Un excelent jurnalist cultural e tînărul
redactor-şef al Suplimentului de cultură, George Onofrei, iar
Şerban Axinte, care e puţin mai mare, nu e doar un critic şi
istoric literar interesant, ci şi, cu prilejul celui de-al treilea
volum, un poet foarte bun. Nu mă îndoiesc că fierbe ceva şi
la nivelul literaturii propriu-zise, dar încă n-am ajuns eu la
zăcămînt – sau n-a ajuns zăcămîntul la mine! Sper
că nu mi s-au tocit de tot antenele, care erau destul de bune într-o
vreme!
În afară de literatură, ce
hobby-uri mai aveţi? Ce vă place să faceţi în timpul liber?
În primul rînd, să citesc.
În al doilea rînd, de cîte ori am ocazia, să fac
plajă şi, mai ales, să înot. În al treilea, de cîţiva
ani, m-am transformat în japonez, în sensul că
fotografiez peste tot pe unde merg. Nu sînt artist fotograf,
desigur, e mai degrabă un fel de jurnal în imagini, care-mi va
servi cîndva, fie cînd voi ajunge să-mi scriu memoriile,
fie chiar pentru a da senzaţie de verosimilitate vreunor povestiri.
În al patrulea rînd, ascult mereu muzică – şi cînd
citesc, şi cînd scriu, şi cînd stau degeaba. În
sfîrşit, îmi fac, cred că destul de bine, trecerea de
la statutul de proprietar de caniş la cel de proprietar de motan.
Marco Polo al meu, un fel de Van, deci de Angora turcesc, mai precis
kurd, dar destul de relaxat în ce priveşte puritatea rasei, mă
solicită foarte mult, dar şi foarte plăcut! Îl ştii, că
ţi-am trimis poze, ca să mă laud cu el. Oricum, e singura rasă
pisicească avînd pa-siunea înotului, şi asta ne uneşte.
Poate din acest motiv l-am recuperat pe Marco, pe cînd avea
doar cîteva săptămîni, de pe malurile bazinului de înot
de la ştrandul din cartierul meu. E de la sine înţeles că
numărătoarea mea este pur didactică, nu e vorba despre vreo
ierarhizare în aceste pasiuni ale mele. Şi, peste toate,
iubesc dragostea, dar nu ştiu dacă o pot trece în rîndul
hobby-urilor! Parcă nu prea se cuvine să fac aşa ceva.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters