OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inainte ca Aripa dreapta sa creasca pe trupul neobisnuit, polimorf, fantastic al Orbitorului nu m-am indoit prea mult de rezistenta ineditei arhitecturi prozastice edificate de Cartarescu din materiale rare, pretioase si cu grija slefuite. Aripa stinga si Corpul sint opera unui vizionar de exceptie care lasa intredeschisa „usa dintre sine si cosmos“. Miza e acolo enorma, scriitorul se vrea un plasmuitor inspirat al unei Carti de-a lungul careia un Eu hiperconstient de sine isi cauta, pagina de pagina, originile dumnezeiesti, traversind galaxii de povesti insolite, spatii onirice, suvoaie de imagini revelatorii, fraze construite baroc, perioade retorice cu ritm de incantatie biblica. Pe temelia unei fabule mistice – in fond a unei intuitii simple, esentiale – („sintem omizi si vom deveni fluturi“) se ridica o lume de cuvinte mirobolanta, „un continuum realitate-halucinatie-vis-amintire“.

Ceea ce dadea coerenta acestui proiect prozastic cu miza nu doar estetica, ci si metafizica si, totodata, ceea ce il singulariza in contextul literaturii noastre de dupa 1989 era faptul ca toate viziunile, toate biografemele, toate proiectiile unei imaginatii opulente se subsumau unui anumit concept de realitate. Realitatea la care trimitea – in primele doua volume – Orbitorul era, se stie, un concept mai larg, integrator, implicind situarea obiectelor imanentului in orizontul vast al misticii, al magicului si al unei transcendente pline. Cele mai banale obiecte ale realitatii concrete se inconjurau astfel cu o aura de miracol, naratorul vizionar avind capacitatea de a privi prin lucruri si dincolo de ele. Asa se face ca, de pilda, in Aripa stinga si in Corpul Bucurestiul comunist devine un spatiu mitic, un centru al revelatiei, iar biografia lui Mircisor (ca si biografiile oamenilor cu care se intersecteaza Mircisor) dobindeste conotatiile unui traseu exemplar.

De ce a coborit Orbitorul in strada?
Dar in Aripa dreapta lucrurile stau cu totul altfel. Perspectiva asupra realitatii (atit asupra celei imediate, contingente, mundane, cit si asupra realitatii visului ori a altui plan – inaparent – de existenta) se modifica in mod neasteptat, se ingusteaza. S-ar zice ca, organul pentru metafizic al personajului-narator (si in acelasi timp al autorului) atrofiindu-se, „realitatea“ Orbitorului, care, repet, e o realitate aparte, forjata din vis, poezie, intuitie a misterului, se imputineaza. Si asta cu atit mai mult cu cit „subtierea“ stratului metafizic nu e compensata, cum si-ar fi dorit autorul, de aproprierea instrumentelor prozatorului cu priza la real, la social, la politic etc. Structural, Cartarescu e un vizionar, un „poet“, nicidecum un observator obiectiv, scrupulos, un registrator al cotidianului, al socialului. Formula asa-numitei „proze realiste“ nu-i e deloc la indemina, nu are antene pentru ea. (Ceea ce i se potriveste unui Dan Lungu nu i se potriveste unui Mircea Cartarescu si viceversa…) Neraminind in perimetrul sau, la formula sa, si neputindu-se totodata acomoda pe un teritoriu strain, autorul se gaseste acum intr-o situatie delicata, nelamurita. in Aripa dreapta nu e nici realist, nici fantast, nici prozator, nici poet.

Mult laudata (in ultima vreme) convertire a acestui scriitor la realismul crud si la istorie nu e, cred, decit un dramatic gest de mutilare a propriei individualitati si a propriei excelente. in cel din urma tom al Orbitorului Cartarescu nu scrie, cum s-a spus, „romanul Revolutiei din decembrie ’89“, ci incearca doar sa se supuna unor imperative exterioare, conjuncturale. Autorul insusi si-a recunoscut, in varii ocazii, inapetenta funciara pentru Istorie, trezirea tirzie si mai degraba malgré soi a interesului pentru „viata cetatii“, lasind a se intelege ca Revolutia a devenit pentru el o tema abia la sugestia altora, mai cu seama la sugestia unor editori straini. Poate pentru ca la export se cer (inca) povesti despre viata in comunism si poate pentru ca in general de Premiul Nobel nu beneficiaza oniricii, misticii, fantezistii, Cartarescu a ales sa-si coboare Orbitorul in strada.

Carte asemanatoare cu un „obiect imposibil“
E adevarat ca, de la bun inceput, proiectul trilogiei presupunea asimetria celor doua „aripi“ ale cartii – Corpul fiind in intentie axul, centrul, sinteza –, asimetrie corespunzatoare celei a figurii eroului, laitmotiv al epopeii lui Mircisor/Mircea: emisfera stinga e consacrata contemplatiei cvasiascetice, emisfera dreapta poarta insemnele vointei de a faptui; Aripa stinga e un fastuos poem oniric, Aripa dreapta ar fi trebuit sa fie o ampla si palpitanta desfasurare epica; primul volum apartine solitarului, neconsolatului nervalian, al treilea se vrea un spatiu al concilierii cu alteritatea, al cautarii geamanului Victor, pierdut demult in copilarie, si al participarii la viata cetatii.

Numai ca, in ciuda acestei (proiectate) asimetrii, o unitate de ton si o coerenta de viziune ar fi trebuit sa existe. E lesne sa desprindem Aripa dreapta din ansamblul Orbitorului. Izolind-o, restul cartii nu ar avea deloc de suferit. Dimpotriva. intre volumul al treilea si volumele precedente se interpune un hiatus prea mare, o prea stridenta disonanta: intre partitura pamfletara de acum si mai vechea partitura inalt-vizionara, intre autopastisa/manierizare si manierismul elaborat se casca o prapastie de netrecut. Orice ar zice unii si altii despre amestecul registrelor, despre denivelarile tipice, chipurile, pentru literatura postmodernista, e indoielnic totusi ca Doktor Faustus si Nutzi, spaima Constitutii ar putea fuziona intr-o singura carte. Ei bine, nici Aripa stinga si Corpul nu fuzioneaza in mod natural cu Aripa dreapta.

Apropo de asimetria de constructie a trilogiei, chitibusarii ar putea obiecta ca aceasta e de trei ori inadecvata simbolului fluturelui. in primul rind, pentru ca – nu-i asa? – fluturii au, fara exceptie, patru aripi, nu doua. in al doilea rind, pentru ca nu exista nici o specie de fluturi cu aripi dispuse asimetric. in al treilea rind, pentru ca intre Aripa stinga si Corpul nu prea sint deosebiri de „fizionomie“. De fapt, autorul se lasa purtat mult prea departe de analogia nu tocmai adecvata dintre asimetria celor doua jumatati ale fetei lui Mircea si falsa asimetrie a aripilor unui fluture. Rezulta o carte asemanatoare cu un „obiect imposibil“. Si nu stiu daca in sensul dorit de autor... Pina la urma, aceasta analogie fortata pe canavaua careia se tese planul de „constructie“ al cartii devine involuntar o emblema a dezechilibrului compozitional, a ezitarii auctoriale intre proiectul unei naratiuni totalizatoare haotice si impulsul organizarii.

O miza uitata, metafizicul
Aripa dreapta dezechilibreaza dramatic monumentalul proiect al trilogiei cartaresciene. Dezechilibrul e vizibil la toate nivelurile: viziune, stil, imagistica, frazare. Pina acum, Orbitorul era cu adevarat o „carte ilizibila“, in acceptiunea inalta pe care autorul o da „ilizibilitatii“: era o carte densa, extrem de rafinata, ezoterica. in schimb, „ilizibilitatea“ cu care se lauda naratorul Aripii drepte nu-i mai mult decit un moft. Pentru ca volumul in chestiune dezambiguizeaza, simplifica, dezvrajeste lumea cu infinite dimensiuni a volumelor anterioare. Perceptia in adincime, capacitatea de absorbtie fictionala a misterului sint inlocuite, pe spatii largi, de o perceptie „de bun-simt“ a unei realitati opace, unidimensionale. Cistigind „claritate“, cartea pierde din profunzime. Aripa dreapta nu se mai adreseaza unui cititor „initiat“, ci vine in intimpinarea publicului best seller-ului De ce iubim femeile.

Pentru ca, in ciuda „efectelor speciale“, partea „realista“ nu se plaseaza mai departe de zona delectabilului, a amuzamentului lejer, deconectant pe care ni-l poate produce bunaoara lectura revistei Catavencu sau o emisiune cu trupa Divertis. Si, totodata, pentru ca nivelul metafizic si fantasmatic decade, in destule momente ale naratiunii, la rangul de autopastisa si de reflectie vulgarizatoare – meditatie asupra cosmicului si asupra sensului existentei pe intelesul adolescentelor inlacrimate, „verisoare, fete de pension“ (sau fane de pe blog-uri...): „Urlu, si urletul meu sfirteca ugerul stelelor. Nasc, si fetusul meu e un bot de carne insingerata. Sint lepra toamnei si cancerul primaverii, ma-nfasor intr-o trena de ulceratii. Luna, cu uterul ei plin de dinti, imi zdrobeste vertebrele. in jurul meu, spatiul e de piatra si timpul de sulf. Damnat, damnat etern, ma mistui in iadul tau! Zdrobit, zdrobit etern, vars lacrimi in poala ta! Sint barbat si femeie, copil si batrin, criminal si ascet. Sint creier care ejaculeaza si testicule ginditoare [...]. Mi s-a dat sa exist, sa fiintez in Minune“.

Sau, apropo de coborirea lui Mircea in multime, la Revolutie: „inainteaza si el o data cu multimea, ca spermatozoizii dintr-o ejaculare impetuoasa lunecind intre peretii musculosi ai vaginului, catre ovulul inca nevazut care – doar noi stim asta – le vine maiestuos in intimpinare pe o colosala trompa a lui Eustachio“ (Mai adormea si Mircea Cartarescu! Probabil e vorba de o trompa a lui Fallopio – trompa uterina –, pentru ca trompa lui Eustachio leaga faringele de urechea medie. Dar, ma rog, sa nu fim prea chitibusari...). Prea triumfalist, prea en fanfare!
in Aripa dreapta, Cartarescu rateaza tocmai miza initiala a proiectului, metafizicul. Totul coboara pe pamint. Mendebilul se transforma inexplicabil intr-o fiinta primitiva si grotesca; nu stiu de ce, spre deosebire de Nostalgia, autorul ii atribuie acum terifiante obsesii sexuale, nu obsesii metafizice.

Si, de altfel, nu e prea limpede ce rol joaca el in economia Aripii drepte. Cred ca un rol pur decorativ, cu totul si cu totul secundar. Fragmentele depre Mendebil/Dan Nebunul apar in contrapunct cu secvente din discursul lui Herman, alternanta al carei tilc – iarasi – nu e foarte clar. Herman gliseaza din zona sublimului (unde se plasa in Corpul, povestea despre Herman si Soile fiind unul dintre punctele de virf ale Orbitorului) in aceea a kitschului: halucinatul, misticul Herman e pus acum sa explice intr-un mod plat-realist – si intr-un discurs cam diluat – evenimente din Vechiul Testament, sa peroreze pe tema relatiei dintre tehnologie si mistica, oarecum pe linia Amintirilor despre viitor ale lui Erich von Daniken.

De ce se face atita caz de „refacerea unitatii originare“?
Din creierul lui Herman se naste miraculos un copil divin care, la final, in decorul „fastuos“ al Casei Poporului vesteste nu venirea unei noi lumi, a „unui cer nou si a unui pamint nou“, cum ar fi fost firesc in logica scenariului metafizic al cartii, ci, in fond, banala intilnire a „gemenilor“ Mircea si Victor. E semnificativ faptul ca scena finala nu plaseaza „morala fabulei“ intr-un plan mai inalt (acela al cautarii divinitatii), ci intr-unul cit se poate de terestru. Ce daca s-au reintilnit Mircea si Victor?! Naratiunea nu-mi ofera destule indicii ca sa pot trage concluzia ca intilnirea aceasta ar echivala cu o cosmica „revenire la unitate“/„regasire a originilor“ (si alte clisee).

De ce sint tocmai Mircea si Victor atit de importanti la scara universului? („Si Mircea, si Victor, privindu-se fata-n fata in mijlocul universului, inconjurati de toti cei ce traisera vreodata pe aceasta lume, stiusera ca acele zile, acele fermecate zile fusesera Shahasrara, singura data oamenilor, ingerilor si zeilor...“) Si unul si altul sint personaje debil conturate. Importanta lor e enuntata, dar nu si sustinuta de argumente in planul naratiunii. Victor e un personaj neverosimil (cu un limbaj neverosimil – un terorist din Legiunea Straina, crescut intr-un bordel din Amsterdam, se exprima ca un filolog, il citeste pe Rimbaud...), o fantosa; partitura lui e, de altfel, redusa la minimum. Un exemplu de dezechilibru compozitional este, iata, discrepanta dintre lungimea partiturii lui Mircea si partitura neglijabila a lui Victor. Cum ar putea fi motivata aceasta asimetrie? De ce e mai important un geaman decit altul? Si de ce se mai face atita caz de „refacerea unitatii originare“ odata cu regasirea lui Victor, atita vreme cit acesta din urma nu e decit o cantitate neglijabila in ansamblul cartii?

Personajul-carcasa si megamanuscrisul
De ce, apoi, e atit de important pentru umanitate megamanuscrisul lui Mircea? De ce conspira sute de ani la rind secta Stiutorilor pentru ca acest manuscris sa se poata infiripa? M-as fi asteptat ca lucrurile sa se mai limpezeasca in volumul final al cartii. Mai ales ca Aripa dreapta trebuia sa fie componenta epica si realista a Orbitorului. Asta presupunea ca macar biografia lui Mircea sa capete mai mult relief. E un dezechilibru vadit intre biografiile pitoresti si amplu desfasurate narativ ale stramosilor (exceptie facind biografia tatalui) si biografia abia schitata a eroului (care, culmea, nu e nici mai mult, nici mai putin decit ombilicus mundi).

Intre povestile din copilarie si adolescenta si „povestile“ despre participarea lui Mircea la Revolutia din ’89 (cind eroul are virsta mistica, 33 de ani) e un interval neumplut cu nimic. Cine e Mircea? Cu ce se ocupa el in afara de faptul ca trudeste la un manuscris narcisiac si deambuleaza halucinat pe strazile Bucurestiului? A trecut pe la Cenaclul Lunii, patronat de criticul „Nichi“, „barbatul frumos ca un actor de la Hollywood“..., dar naratorul de la Solitude (care scrie despre Mircea din Uranus si din Stefan cel Mare, care, la rindul sau, scrie despre Mircea adolescentul si Mircisor copilul minune...) nu staruie prea mult asupra episodului. Eroul nu are nici biografie erotica, nici biografie de ascet, Mircea din volumul de fata e un personaj-carcasa, care nu justifica enuntarea exceptionalitatii sale. Sau, altfel zis, el se misca intr-un spatiu cu doua dimensiuni, nu intr-unul tridimensional.

in Aripa dreapta nu prea exista, de fapt, personaje cu relief, iar naratiunea nu e deloc dramatizata. Omul cu doua mame, Omul fara git, Aviar Gaunescu, Danyiel Yussuf, W.C. Teodosie, Martianul, Lupoiul s.a. nu sint personaje de roman realist, ci doar siluete dintr-un pamflet scris fara verva unui Arghezi (mai mult, nici macar cu verva unui Mircea Dinescu). Nu insist asupra romanului despre comunism si Revolutie – care ocupa aproape jumatate din spatiul volumului de fata – intrucit lucrurile sint foarte clare: paginile cu pricina nu sint scrise cu condeiul unui prozator pur singe ca Marin Preda sau Gabriela Adamesteanu (in treacat fie zis, mi s-a parut ca discursul Mariei se zbate sa „fure“ ceva din discursul Vicai Delca, dar poate ma insel), ci cu condeiul unui prozator-poet care incearca sa-si depaseasca propria umbra. Pe scurt: sint pagini eseistice, pamfletare, in care se aditioneaza bancuri de mult rasuflate si locuri comune despre Revolutie, cu totul si cu totul inadecvate intr-un roman cu miza Orbitorului.

Biografia lui Ceausescu e conventionala si plicticoasa, iar scene precum copulatia statuilor coborite de pe socluri sau violarea Revolutiei romane – amuzante – si-ar fi avut locul intr-o tableta pentru Jurnalul national sau Evenimentul Zilei.
Sint si citeva secvente care se salveaza, dar insuficiente ca sa poata salva ansam-blul: capitolul despre Witold Csartarowski, unele pasaje avind-o in prim plan pe Maria, citeva flash-uri din „subterane“ tenebroase. Oniricul a pierdut teren in Aripa dreapta, imagistica extrem de bogata din volumele anterioare e doar o amintire, s-a risipit printre reflectii despre „infracunoastere“ sau „ultramoarte“. O imagine puternica iti ramine in minte la sfirsitul lecturii: imaginea Autorului „chircit ca un paianjen uscat, mort de foame in pinza lui fara noroc“, „cu capul pe manuscrisul ingalbenit, transformat intr-un morman de tarina friabila“.