OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prima idee pe care insistăm să o enunţăm la începutul acestei cronici (pentru a îndepărta orice urmă de tăgadă sau de ambiguitate) este că acest volum, Confesiunile unui cafegiu, ne înfăţişează un infern ca stare de fapt. Lumea pe care o descrie Gheorghe Florescu este cea a şmecherilor, a învîrtiţilor, a aranjaţilor, a celor care îşi urmăresc prosperitatea personală dincolo de capriciile unui dictator. Sistemul comunist pe care Gheorghe Florescu îl descrie nu ţine neapărat de o persoană (Ceauşescu), ci este produsul unui întreg angrenaj. De fapt, dacă citim cu atenţie cartea lui Gheorghe Florescu, vom vedea că toată încrengătura de securişti care decidea în comerţul socialist îşi sporea veniturile cu cît situaţia în ţară se înrăutăţea. Există un efect invers proporţional între mizeria în care se scufunda populaţia şi averile securiştilor, tot mai impozante. Gheorghe Florescu descrie foarte bine cum liota de securişti devenea tot mai întinsă, tot mai mulţi rîvneau la „fructul oprit“ (cafea şi alte delicatese) şi doreau să-şi umple servietele „ca de popă“.

Gheorghe FLORESCU, Confesiunile unui cafegiu, Editura Humanitas, Colecţia „Memorii/ Jurnale“, Bucureşti, 2008, 504 p.

 

Ceauşismul tîrziu este perioada cînd securiştii luau cu ambele mîini, cînd dispreţul faţă de cei din jur atingea limite maxime. Lor li se cuvenea să primească totul gratis, pe de-a moaca, iar Florescu se afla în postura unui biet comerciant, care însă manevra o mare bogăţie, cafeaua. Sigur că la această acumulare oneroasă de capital se adaugă suspiciunea generalizată şi rivalitatea dintre direcţia „naţionalistă“ din Securitate şi cea „internaţionalistă“ din aceeaşi instituţie. Florescu va constata că şefii lui „au nevoie de whisky, de coniacuri şi lichioruri franţuzeşti, de vermuturi şi lichioruri italiene, de coniacuri şi lichioruri greceşti şi de multe alte produse din import ale unor furnizori celebri (nescafé, cafea de cea mai bună calitate, ciocolată Vest, casete video cu filmele în vogă, benzină şi variate sortimente de uleiuri foarte căutate, piese auto pentru diverse tipuri de maşini etc.). Florescu le rezolvă pe toate“. Reţineţi, ceea ce povesteşte autorul se petrece în anul 1988.

 

Aş spune că, dincolo de povestea ascensiunii în comerţ a lui Florescu, din Dudeştii Bucureştiului, dintr-un mediu cosmopolit, unde evreii erau sufletul acelei zone, pînă la stadiul de mic şef peste un magazin de delicatese din strada Hristo Botev, este de reţinut întreaga faună care mişună în magazinul „Armenaşului“. Toţi se înfruptă din cafeaua Avedis, iar securiştii primesc peşcheşuri pentru că aşa e încetăţenit „obiceiul locului“. Sînt personaje în carte, cărturari de ţinută, care veneau la magazin şi beneficiau de o încăpere dosnică numai bună de înjurat regimul. Asta însă nu scuză incapacitatea lor de a se revolta, de a protesta. Sigur, era o plăcere să-i asculţi pe „cei trei muşchetari“, pe Leon Kalustian, pe Harry Brauner şi pe Gabi Mihăilescu, dar, dincolo de o şuetă revoltată, nimic nu schimbă măsura şi curgerea lucrurilor. Fiecare – securist sau artist – se adăpa din minunile oferite de micul comerciant Gheorghe Florescu, amabil, serviabil, atent şi informat. De fapt, Gheorghe Florescu descrie o realitate extrem de dură: pe de o parte, căpătuiala securiştilor; pe de altă parte, artiştii beneficiază de servirea „peste rînd“, bodogăne, îl bîrfesc pe Ceauşescu, dar revolta rămîne între patru pereţi. Cele două categorii sociale sînt brăzdate de aceeaşi non-acţiune: „nimic nu era permis, dar totul era posibil, chiar încălcarea legii“. Nu cumva răul societăţii româneşti de aici a pornit, de la curajul exprimat pe furiş, în faţa unei cafele şi a unui coniac de lux, oferit cu generozitate şi băut cu voluptate clandestină? În alte părţi ale României alţi o mie de oameni tînjeau după o cafea, la „Armenaş“ era posibilă duplicitatea: să te revolţi, dar să te şi înfrupţi din deliciile unei cafele imposibil de procurat în alte părţi ale Bucureştiului şi ale ţării…

 

Atroce este sistemul de intimidare pe care îl descrie autorul. De fapt, securiştii ştiu că populaţia este domolită, pericolul poate veni tot din interiorul sistemului, de la alţi securişti care vor căuta supremaţia (aşa cum s-a întîmplat în decembrie 1989).

 

Acest om, care deprinde meşteşugul preparării cafelei de la maestrul său, Avedis Carabelian, ajunge să cunoască metodele de intimidare existente în anchetele şi în puşcăriile comuniste, în vremea ceauşismului. Dacă parcurgem cele cîteva capitole în care Gheorghe Florescu îşi descrie trecerea prin închisoare, între 1985 şi 1988, pentru „complicitate la delapidare“, deşi proba n-a existat niciodată la dosar, vom vedea că metodele dejiste sînt comparabile cu cele ceauşiste, nimic nu se schimbă în firea Securităţii şi a anchetatorilor. Dacă aştepţi clemenţă, dacă ajungi să „cooperezi“ cu organele, eşti un cadavru viu fără scăpare. În anchetă, Florescu adoptă o poziţie tranşantă: nu intră în jocul securiştilor. De fapt, nu cedează şantajului, ameninţărilor sau vorbelor mieroase. „Orice om poate ceda în momente de stres, aşa că am căutat să-mi găsesc liniştea înăuntrul meu. Eram un copil al Domnului aflat într-o situaţe-limită. Ştiam că, dacă nu omoram sufletul de «copil al Domnului» din mine, voi rezista.“

 

 

Gheorghe Florescu are o memorie fabuloasă. Îşi aminteşte cele mai mici detalii. Într-un fel, acest catharsis are şi un mic dezavantaj. Ni s-a părut că acele capitole în care se prezintă ascensiunea sa pînă la nivelul de „şef“ de magazin conţin prea multe nume, e o parte destul de lungită. Dar, din momentul în care confesiunile ajung la anul 1971, trecînd apoi la cutremurul din 1977 (cînd Florescu scapă printr-o minune: pleacă mai devreme de la magazinul aflat într-un bloc care se prăbuşeşte), la anii ’80, cu detenţia, dar şi la anii de după 1989, toate aceste capitole devin extraordinar de pregnante şi de emblematice pentru lumea comunistă. Cafeaua devine un articol de lux şi o marfă care deschidea uşi, cafeaua devine prilej de radiografiere a stării unei naţiuni. De fapt, meritul principal al lui Florescu este acela de a depune mărturie, el este un mărturisitor, iar paginile sale (foarte bine scrise) au în primul rînd valoare documentară. În partea a doua a cărţii, Gheorghe Florescu are priceperea să decupeze din amalgamul de fapte trăite ceea ce dă un sens istoriei. M-am bucurat că autorul nu consideră anul 1989 o piatră de hotar. El merge mai departe cu mărturisirea, arătînd continuitatea în jigodism, care s-a manifestat în multe instituţii, vorbind de revoluţie ca despre o „cacealma“, „o luptă între două mafii comuniste“, din care cîştigă linia Iliescu-Brucan-Militaru. Autorul nu se fereşte să amintească un ilustru exemplu de torţionar, care a fost ferit de rigorile legii: Tudor Stănică. Acest colonel de Securitate, Tudor Stănică, cu un rol nefast în uciderea disidentului Gheorghe Ursu, n-a fost nici o zi în zeghe, după 1989 (Stănică îi va spune lui Florescu, după 1989: „Noi sîntem Alfa şi Omega, Drumul şi Poteca; noi sîntem peste tot, avem oameni în toate partidele, în toate instituţiile şi organizaţiile!“). Aflăm din carte că, astăzi, „Tudor Stănică îşi petrece clipe fericite în vila sa din munţii Retezatului sau în casa proprie, situată în centrul istoric al Capitalei“.

 

Foarte interesante sînt şi pasajele despre PNŢ, Florescu fiind membru PNŢ din 1990. Ar fi probabil de luat în seamă disputa surdă dintre Nicolae Carandino şi Corneliu Coposu, primul opunîndu-se ca PNŢ să-şi adauge atributul „creştin democrat“; „considera că atunci toţi evreii vor merge la liberali şi era convins că nimic trainic nu se poate clădi fără evrei“. Florescu aminteşte de un interviu pe care Nicolae Carandino îl acordă Televiziunii Române, în 1990. Întrebat ce părere are de alegerea lui Corneliu Coposu în fruntea PNŢCD, Carandino, bătrînul ţărănist, spune: „Cînd nu ai cu cine face dragoste, faci cu nevasta“, ceea ce va duce la o ruptură definitivă în interiorul PNŢ. Gheorghe Florescu va remarca şi starea de degradare şi de impostură în care PNŢCD se va afla mai tîrziu; aşa că scrie despre cum Ulm Spineanu se retrage din partid şi şterge din calculator numele tuturor membrilor din Organizaţia Muncitorească, despre cum Marian Miluţ înlocuieşte mocheta din sediu, dar scoate şi listele cu cei arestaţi şi asasinaţi în puşcăriile comuniste. Memoria fabuloasă îi va permite să-şi amintească şi cum, la Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, era secretar general, prin 2003, Sorin Iulian, fost general-colonel de Securitate.