OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am citit cu mai multe saptamini in urma – cu interes, dar si cu scepticism – articolul Sandrei Dungaciu asupra imposibilitatii reproducerii intergenerationale a antisemitismului in Romania. Ma grabesc sa precizez mai intii ca formularea imi apartine, apoi ca o pretuiesc mult pe autoare si ca aceasta referinta nu are nicidecum un caracter polemic, fiind mai mult un pretext pentru a innoda o discutie. Opinia conform careia antisemitismul face parte dintre reziduurile vechii societati romanesti, care vor disparea de la sine prin schimbarea generatiilor, asemenea altor metehne, este destul de raspindita si, indraznesc sa spun, destul de naiva. Ea se intemeiaza insa pe doua observatii de bun-simt si este expresia unei evidente bunavointe culturale. Observatiile privesc criminalizarea sistematica a antisemitismului de catre cultura politica moderna, tot mai larg raspindita in Romania postcomunista, precum si diminuarea numerica spre disparitie a comunitatii evreiesti din Romania. Altfel spus, acolo unde nu va reusi o noua educatie, va contribui lipsa de obiect. Personal, cred ca acest rationament este gresit – iar criticarea lui, necesara.
Nu cred insa ca e de pus la indoiala bunacredinta a celor ce gindesc astfel. Este reflexul unui evident sentiment de jena fata de persistenta fenomenului, dar si al unui sentiment de contrarietate fata de exprimarile ambigui – care trebuie tratate cu prudenta, pentru a nu-i transforma pe bietii „gafeuri“ in antisemiti sadea.

Convingerea ca lucrurile nu se vor rezolva nicidecum de la sine mi-a fost intarita recent de doua experiente – una publica, cealalta mai degraba personala. Paul Goma a publicat in mai multe rinduri si in mai multe locuri, de exemplu in Vatra, revista macar in principiu onorabila, texte autobiografice cu caracter antisemit si negationist, care in alte tari (intre ele, cea in care este el insusi rezident) intra sub incidenta legii. Nimeni nu s-a opus publicarii si nu a reactionat public pina la recenta interventie a lui Radu Ioanid in Observatorul cultural. Radu Ioanid nu locuieste insa in Romania si, desi declara ca a intervenit doar ca simplu cetatean (american), nu e de ignorat nici calitatea lui profesionala de istoric al antisemitismului.

Pe nimeni altcineva din tara nu pare a-l fi deranjat reproducerea celor mai josnice teze ale propagandei fasciste din timpul razboiului. Este, probabil, efectul conjugat al indiferentei fata de fostul dizident, marginalizat in exil ca si in tara din cauza atacurilor sale fara de masura si impotriva tuturor, si al jenei fata de trecutul sau angajament civic. Or, tocmai din acest motiv o replica era necesara. Rinocerizarea lui Paul Goma priveste istoria dizidentei romanesti si ea s-a produs sub influenta emigratiei nationaliste, care i-a stimulat resentimentele. Goma, cindva denuntat ca evreu si rus („Efremovici“), si-a descoperit o vocatie de antisemit prin care se aliniaza cu fostii sai persecutori, care-l asteapta acum nerabdatori sa revina in patrie.
Cealalta experienta despre care vreau sa vorbesc aici este aceea a unor lucrari de la masterat pe care le-am citit in sesiunea trecuta, in cadrul cursului meu privind literatura autobiografica si constructia sociala a identitatii. Unul dintre obiectivele marturisite ale cursului este acela de a furniza studentilor instrumente de analiza care sa le permita sa iasa din fundatura polemicilor trecute privind „Holocaustul sau Gulagul“, pornind de la analiza marturiilor diverselor experiente concentrationare. Am avut citeva lucrari foarte bune, dar am putut observa si aria larga de raspindire a tezelor nationaliste privind destinul „elitelor romanesti“ sub comunism. Fara a da proportii exagerate unui asemenea proces de contaminare si fara a supraevalua reprezentativitatea micului meu esantion, as spune ca tinara generatie intelectuala, chiar daca pare a fi asimilat lectia privind nocivitatea celor „doua totalitarisme“, ramine permeabila tezelor radical-conservatoare privind istoria recenta a Romaniei.

Am la indemina exemplul lucrarii unei studente care a avut ingenioasa idee de a compara destinele tragice ale lui Petre Andrei si Mircea Vulcanescu, victime ale terorii legionare, primul, comuniste, al doilea, pentru a concluziona cu pathos ca destinul intelectualitatii noastre ar fi putut fi cu totul altul daca nu s-ar fi petrecut asemenea tragedii. Un pasaj al lucrarii contrapunea elitelor romane napastuite de comunisti numele celor care le luasera locul si, ca din intimplare, erau toate nume de evrei, intre care un anume „Cahn zis Crohmalniceanu“. Chiar si fara a dramatiza (n-am facut-o nici la corectarea lucrarii, studenta inlaturind pasajul respectiv din versiunea finala), acest exemplu mi se pare deosebit de grav pentru legitimitatea pe care a capatat-o antisemitismul in spatiul academic. Accesul studentilor la literatura „complotului iudeo-bolsevic (kominternist!) impotriva culturii romane“, prezenta printre autorii acestei literaturi a unor profesori din universitatile de stat romanesti, care nu risca nimic prin asemenea publicatii, sint principala explicatie a acestei mizerii intelectuale si morale. Lista celor care au contribuit la discreditarea lui Ovid Crohmalniceanu este prea lunga pentru a o mai insira aici si, chiar daca nu toti au indraznit sa-l trimita in public „la origini“, complicitatea care-i leaga pe unii de ceilalti este incontestabila.

Aceste doua exemple, extreme si diferite, sint suficiente pentru a sustine teza necesitatii unei opozitii active fata de antisemitism si fata de formele lui de reproducere. In primul rind, prin incurajarea lucrarilor specializate pe aceasta tema. (E de reamintit aici ca, practic, singurul autor din tara al unor lucrari specializate remarcabile, George Voicu, a avut parte de o nedemna campanie de discreditare.) In al doilea rind, prin deschiderea unor dezbateri chiar asupra utilitatii si actualitatii acestei teme, departe de a fi una strict „interna“, care n-ar privi decit comunitatea evreiasca. Dimpotriva, asa cum au spus-o si altii, este o problema deopotriva romaneasca si universala, una dintre temele prin care se poate produce ruptura de reprezentarea nationalista a culturii romane. In sfirsit, ma pronunt pentru introducerea de sanctiuni cu caracter profesional, mergind pina la excluderea din scoli si universitati a cadrelor didactice care sustin in public teze cu caracter antisemit si xenofob: in acest fel, se vor crea noi locuri de munca pentru tineri si ruptura dintre generatii va fi cu adevarat posibila.