„Dar aş minţi spunînd că îmbogăţirea, intelectuală, morală, din aceşti ani era împlinire: pe măsură ce se adîncea experienţa mea de viaţă, simţeam mai adînc rana profundă a exilului. [...] În anii aceia am descoperit, citit în singurătate, recitat cu voce tare, fără să fiu auzit de nimeni, un poem al lui Blaga: Cîntec despre regele Ion: «Avem acelaşi nume tu şi eu/ că-i iarnă sau că-i primăvară/ ne cheamă azi pe toţi la fel: Ion fără de ţară. Un vaer dac-ar fi s-auzi/ a zecea, mia oară,/ să ştii că unu-i pentru toţi:/ Ion fără de ţară». Da, ne chema la fel, plecaţi sau rămaşi, dar trebuia, aşa mi se părea că înţeleg mesajul poetului, să rămînem unul pentru toţi“, mărturisea odinioară Ion Vianu în Amintiri în dialog, cartea scrisă împreună cu prietenul său de-o viaţă, Matei Călinescu. Şi pesemne că nu întîmplător a fost el marcat de substanţa lirică a versurilor citate, cîtă vreme tocmai Lucian Blaga a fost cel care, în Trilogia culturii, a supus unui examen extrem de subtil dorul, jalea şi urîtul, ca stări sufleteşti ce pot fi exteriorizate doar prin vorbe intraductibile într-o altă limbă...
Ion Vianu n-a plecat de bunăvoie din România, ci a fost silit de imperativul etic presupus de exercitarea propriei sale profesii (aceea de medic psihiatru), a cărei deontologie a refuzat s-o încalce, dar, ferit de „schizofrenia“ multor conaţionali din diaspora, el a rămas solid ancorat în cultura noastră, pe care n-a dispreţuit-o şi nici n-a minimalizat-o vreodată, ba, mai mult decît atît, dorul şi jalea l-au nevoit să păstreze, oriunde s-ar fi găsit, nostalgia neînduplecată a unui spaţiu care făcea parte integrantă din însăşi fiinţa lui, solidaritatea cu cei lăsaţi în urmă – „unul pentru toţi“ (sintagmă pe care am regăsit-o, avînd întru totul acelaşi sens şi aproape identic exprimată, şi la Vasile Conta!) –, sfîrşind prin a-l readuce acasă, imediat după ’90 (caz rarisim!), cu riscul asumat de a adopta postura ingrată de scriitor român, inevitabil supus birocraţiei culturale de la noi. Pe urmă, nu doar că nu s-a ferit să abordeze în cărţile sale teme majore, de o gravitate deseori învecinată cu tragicul, dar n-a evitat nici să-şi manifeste îngrijorările cu privire la destinul ţării sale, implicîndu-se nemijlocit în viaţa Cetăţii, făcînd tot ce-i stătea în puteri pentru a încuraja voinţa de a construi a societăţii civile, de a ieşi din bine-cunoscuta-i letargie, încercînd, de asemenea, să lumineze cîteva cotloane întunecate ale istoriei noastre recente, asumîndu-şi astfel, încă o dată, toate riscurile. Întru cîtva diferite acum, dar deloc neglijabile.
Desigur, a existat la noi – aşa cum îndeobşte se ştie –, în perioada comunistă, dar nu numai, o supralicitare a ideii de „dragoste de ţară“, sintagma însăşi fiind compromisă prin bine știuta şi greţoasa frecventare abuzivă, în scopuri care aveau prea puţin de-a face, sau deloc, cu adevăratul său înţeles. Motiv pentru care e imperios necesar să te gîndeşti foarte bine înainte de a o pune pe hîrtie alături de numele unui scriitor ale cărui scrieri nu le doreşti azvîrlite în braţele derizoriului. Dar ar fi întru totul dureros şi stupid să ocolim un adevăr de o tulburătoare frumuseţe: viaţa şi opera lui Ion Vianu stau tocmai sub semnul unei asemenea iubiri amare, care se deschide înspre noi, învăluindu-ne în parfumul ei de floare rară. Parcurgîndu-i cărţile şi sesizîndu-i zbaterea întru recuperarea „timpului pierdut“, prin scris – („Timp fără patrie: rîu fără ape,/ secetă-n albie şi subt pleoape“, cum tot Blaga scria odinioară!) –, lăsîndu-se în voia subtilei călduri degajate de texte, cititorul pregătit să o primească va sfîrşi prin a se simţi mai puţin încrîncenat ori afundat în mîhnire.
De altfel, trilogia sa – splendid şi semnificativ numită Arhiva trădării şi a mîniei! –, din care au apărut, deocamdată, două romane (despre primul volum, Caietele lui Ozias, intenţionez să scriu de data asta mai detaliat, încercînd să mă concentrez totodată asupra pietrei unghiulare a, de altfel, întregii opere a lui Ion Vianu, și anume „motivul tatălui“), este rodul încercării (izbutite!) de re-creare a unui spaţiu iubit şi pierdut, de restaurare a sa ca obiect simbolic, simbolizat şi simbolizant, în vederea „recuperării“ sale de către creatorul care, sublimîndu-l, încearcă să se vindece pe sine însuşi de pierdere, de doliu, de întristare...
Un lucru trebuie spus însă de la bun început: nimeni nu trebuie să-şi imagineze că va pătrunde cu uşurinţă în Arhiva lui Ion Vianu, şi cu atît mai puţin în prima parte a acesteia. Textul – labirintic, străbătut de drumuri şi de cărări, deseori întrerupte şi reluate astfel încît să formeze un traiect complicat, presărat cu simboluri şi surprize plasate de-a lungul unei spirale pe care cititorul trebuie s-o parcurgă în căutarea unui număr cît mai mare de înţelesuri – are, după părerea mea, cel puţin trei semnificaţii majore, în aceeaşi măsură importante, aşadar imposibil de ocolit:
Caietele lui Ozias este, într-adevăr, aşa cum, pe urmele lui Matei Călinescu şi ale autorului însuşi, s-a mai scris, un roman istoric, o cronică a societăţii româneşti dintr-o perioadă determinată, dar din care nu lipsesc subtile glisări temporale, realizate cu o ingeniozitate şi o dexteritate stilistică întru totul remarcabile.
Tot Matei Călinescu a observat că romanul lui Ion Vianu este şi un roman autoanalitic; deci, în Centrul pe care-l protejează acest veritabil labirint în explorarea căruia ne-am aventurat, palpită individualitatea cea mai strictă a autorului însuşi, interiorul propriului său sine, „ce vrea să se povestească“, dezvăluindu-ne nebănuita lume a tainelor şi a mirajelor sale. „Dar noi nu existăm singuri“, scria odinioară Ion Vianu, în Stil şi persoană (volum de eseuri apărut în 1975, distins, în acelaşi an, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România). „Şi acest adevăr primar este salvarea noastră din mohoreală. Rostirea are o adresă şi primeşte un răspuns (s.m.). [...] Dacă vorbesc, scap de tirania vieţii, care mă trage în mine şi mă propulsează, pulverizîndu-mă în trecutul gregar... Iar această comunicare este ea însăşi o faptă de stil, căci vin înspre tine ca alteritate, mă dezghioc, dar fără să mă macin [...].“
Numai că, după ce a străbătut victorios întregul păienjeniş de drumuri şi de cărărui ale cărţii, pentru a putea parcurge drumul invers şi a se reîntoarce îmbogăţit din această experienţă, cititorul va trebui să se concentreze, de data aceasta, asupra propriului său sine, nevoit să se orienteze printre senzaţiile, emoţiile şi ideile sale, ieşind la lumină fără a se încurca, totuşi, în vălurile unei imaginaţii inevitabil subiective. El poate regăsi unitatea propriei sale fiinţe, capătul călătoriei de întoarcere fiind, în acest caz, prilej de – altminteri, nebănuite – satisfacţii spirituale. Aşadar, Caietele lui Ozias este un roman care, parcurs pe îndelete şi nu numai o singură dată, are capacitatea de a-l modifica subtil pe cititor. Asemenea lui Don Quijote, vestitul roman al lui Cervantes, sau într-un mod similar pieselor lui Shakespeare – acestea jonglînd şi ele, deseori, cu „stări de conştiinţă alterată“ –, cartea lui Ion Vianu capătă, prin sacralitatea actului comunicării împlinite, o putere magică.
Voi încerca pe rînd.
Cartea cuprinde trei capitole: o „Înfăţişare“, mai scurtă, care aparţine povestitorului, Dan Naidin, „Caietele lui Ozias (I): Roxana“ şi „Caietele lui Ozias (II): Lecţia de istorie“, încheindu-se cu o notă a autorului („Genealogiile“), menită să vină în ajutorul cititorului derutat. (Ele sînt riguros inteligibile, presupusa ruptură în lanţul logic al acestora – despre care s-a vorbit uneori – este practic inexistentă. Fără să fie o chestiune importantă, cititorul curios le poate „reconstitui“ de unul singur, cu creionul pe hîrtie...)
Chiar dacă, pe planul imaginarului (care înseamnă, de fiecare dată, reîntoarcere în timp), acţiunea romanului este centrată cu predilecţie pe postbelicul imediat, în realitate, totul se petrece în Bucureştii „postrevoluţionari“, după întoarcerea din exil a lui Dan Naidin. Rătăcind pe urmele trecutului său şi ale familiei sale, el încearcă să-l reconstituie printr-un efort recuperator dureros de lucid: „Pîndeam trecutul ca un lup bătrîn căruia-i sticlesc ochii printre copacii de la lizieră. [...] Materia încremenise, rezistînd glorios, sau trecuse prin şuvoiul transformărilor: prin rezistenţă, prin supunere – oricum, mărturisea covîrşitoarea trecere a timpului. [...] Dar nu trebuia să mă întreb dacă schimbarea [...] (sau, tot atît de bine, neschimbarea) nu era simplă iluzie, de vreme ce eu însumi fusesem meliţat, bătut, tors, îndreptat, sucit şi răsucit, scos la vedere şi închis din nou în ladă ca o marionetă între două spectacole? Răspunsul la această întrebare avea mai puţină însemnătate decît aş fi bănuit mai demult, de vreme ce mă trimitea tot la şarpele Duratei. El, încolăcit în repetări şi întins ca o coardă întru noutate, rămînea acelaşi monstru tulburător“.
Descoperind că fusese doar copilul înfiat al celor pe care şi-i ştia părinţi, Dan Naidin îşi va regăsi tatăl şi mama apoi, pentru a-şi înţelege şi accepta adevăratele rădăcini, va parcurge un istovitor traseu iniţiatic, presărat cu surprize răscolitoare şi cu revelaţii neaşteptate. Descendent al unui părinte de viţă nobilă, distrus de revoluţia socialistă, care l-a conceput cu o ţărancă de la Sîmbăta, el va încerca să desluşească, dincolo de misterele propriei sale istorii, Istoria şi, dincolo de tragediile care i-au spulberat propria stirpe, Tragedia care a cutremurat, aproape pînă la risipire, un întreg popor.
Ascultînd frînturile amintirilor mamei sale, Măria, Dan Naidin află şi înţelege acele întîmplări care au conturat destinul părintelui său, apoi primeşte chiar din mîinile acestuia un ciudat Jurnal, de fapt „o pădure de simboluri“, texte obscure, imposibil de descifrat fără ajutorul unui psihiatru (să nu uităm că ultima perioadă a dictaturii ceauşiste şi-o petrecuse la azilul de la Melceşti!), încercînd – şi izbutind – să-i reconstituie „aventurile, gîndurile, cu o privire care se arunca furioasă în vîltoarea veacului, cînd nu se cufunda în adîncurile arhetipale“. Radu Popescu-Călăraşi este un tată – doar unul (şi, evident, cel mai important) dintr-un şir de-a dreptul spectaculos! Un tată misterios şi înfricoşător. Fiul nu precupeţeşte nici un efort în încercarea de a-l înţelege, dar îl urmăreşte numai de la distanţă: „În schimb, pe el nu am mai putut să-l întîlnesc (după primirea Jurnalului – n.m.). [...] aveam un adevărat noroc să am în sfîrşit părinţi, o pereche de părinţi. Şi o refuzam, într-atît era de greu să-l înfrunt pe adevăratul meu tată, atins de strechea sfîntă. Cel puţin aşa mi-am explicat la început repulsia mea, faptul că niciodată n-am vrut să mă apropii de el altfel decît prin mijlocirea acelor respingătoare bucăţele ce-i reconstituiau povestea. [...] Cum îi venise gîndul – de cînd era copil, apoi erou oficial, apoi sub tutelă, apoi nebun cu acte – să ţină acest jurnal, nu pot răspunde. Poate că o forţă supraumană veghea ca memoria lui incendiată, scrumul, să nu se piardă, ecou înăbuşit, dar ecou al zgomotului veacului“.
Devine necesară o observaţie asupra căreia voi reveni pe parcurs: acest prim volum al Arhivei este, ca şi cel de-al doilea, de altfel, dar într-o mai mică măsură, o Carte a taţilor.
Prin intermediul Jurnalului, Dan Naidin va afla de existenţa matusalemicului Puiu Ozias, amant pe vremuri al bunicii sale, Roxana, mama lui Laban. Personaj central al poveştii, el este, de asemenea, posesorul unor însemnări considerate într-atît de importante încît un tînăr cercetător de la Muzeul Literaturii, Vlad Chelfănescu, îşi consacră o mare parte a timpului iscodind viaţa şi „opera“ acestui „ins de o bătrîneţe colosală“, care „continua [...] să-şi plimbe silueta şi spiritul de măscărici, în timp ce toţi cei de-o seamă cu el dispăruseră [...]“. Vlad lucra la secţia „Inventar viu“, astfel încît îl studia pe Puiu Ozias „sub toate aspectele“, ajungînd şi la legătura sa cu Laban. „Am devenit prieteni – va scrie Dan Naidin –, am înţeles mai bine împreună cum erau cei doi. Dintr-un praf într-altul, am evocat fantome.“
Intriga se complică. Aflăm astfel de legătura amoroasă ce existase odinioară între mama lui Radu Popescu-Călăraşi, copil pe vremea aceea, şi Puiu Ozias, legătură pasională cu sfîrşit tragic, pentru că Roxana va sfîrşi prin a se sinucide. După moartea femeii, soţul legitim va afla că este, de fapt, fratele vitreg al amantului... Puiu fiind bastardul rezultat din legătura lui Georges Popescu-Călăraşi cu Florica Ozias, în vreme ce soţul Roxanei va fi nimeni altul decît fiul legitim rezultat din prima căsătorie a aceluiaşi Georges Popescu-Călăraşi.
Frumoasă, inteligentă, cultă, rasată, Roxana începe prin a fi victima cinismului tatălui ei, Luchianos Cefas, care o căsătoreşte cu un bărbat „şters“, aparent lipsit de personalitate şi total neinteresant – „curcă plouată“, cum i se zicea la Capşa –, numai pentru a o putea ţine aproape de el. Incestul, chiar dacă numai „moral“, o dezechilibrează psihic încă din copilărie: „Surprinsese privirea tatălui ei, într-o seară, la Sinaia. [...] Întîia dată cineva o privea ca pe o femeie. Licărirea ţinu un veac. Acest trup, gîndise ea atunci, nu poate fi spălat, trebuie să dispară. Acea privire o murdărise pe veci. [...] Apoi veni un val de viaţă, de energie puberală; visele negre se depărtau. Era din nou prietenă cu trupul ei, pînă cînd un alt val de melancolie se prăvălea peste ea înnegrind orizontul“.
Numai că soţul Roxanei, Georges Popescu-Călăraşi, este, la rîndul său, victima unei puternice traume: adolescent, refugiat împreună cu familia, din Bucureştiul ocupat de germani – acţiunea se petrece în 1917 – , la moşia de la Apolzani, el asistă la asasinarea părinţilor săi de către o bandă de soldaţi ruşi beţi, care atacaseră conacul. În vreme ce fratele său, Demetre, se ascunde în beci, el, George, se află într-un loc din care, ajutîndu-se de o armă recuperată din panoplie, ar putea să tragă salvînd soarta celor din casă. „Şi şovăise o clipă, prea lungă. Ruşii au tras. [...] I se părea nu că nu putuse, ci, de fapt, că nu vruse să tragă în cei ce se pregăteau să-i ucidă părinţii în secunda următoare.“ Aşadar, nu doar laş, ci părtaş la crimă..., se autoacuza ulterior.
În pofida copilului care li se va naşte, căsnicia lor va rămîne mai mult decît şubredă, beneficiind de „ajutorul“ constant al lui Luchianos Cefas. Iată, aşadar, un alt tată – cinic, megaloman (îşi inventează o „tradiţie“ de familie, potrivit căreia Cefasii ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, descendenţii Sfîntului Petru şi, astfel, primii creştini, negîndu-şi, în schimb, originile semitice, recente şi bine cunoscute de toată lumea) – care îşi „adoră“ fiica, dacă se poate spune aşa, transformînd-o în prizoniera unei relaţii de un egoism monstruos: „lui îi trebuia o păpuşă perfecţionată, care să ştie totul despre tragedia greacă“ – mărturiseşte, la un moment dat, Roxana –, dar... numai pentru el. Motiv pentru care îl priveşte cu prefăcută bunăvoinţă pe insipidul său ginere: „Îl dispreţuiesc de ajuns pentru a i-o da pe Roxana“, gîndeşte la un moment dat.
Pe scurt: are loc întîlnirea dintre Puiu Ozias şi Roxana. „Parcurg repede faza idealistă: O iubesc atît de mult încît nu-i cer nimic, o ador, ca pe un idol. Altădată, îmi trebuiau luni ca să trec de la adoraţie la posesie. [...] Consummatum est. Quelle femme!“, va nota el în Jurnal.
Povestea de dragoste dintre cei doi se consumă vertiginos, pe fondul rebeliunii legionare. Bastard al unei evreice, deci evreu şi, pe deasupra, făcînd parte din camarila „Duduii“ (Elena Lupescu), Puiu Ozias va lua decizia de a se ascunde, profitînd de prilej pentru a încerca o distanţare de Roxana, devenită între timp agasantă prin disperarea cu care se agăţa de dînsul, ameninţîndu-i „libertatea“: „O iubesc cu pasiune, dar mă îngrozeşte gîndul de a fi cu ea tot timpul. Prefer riscul de a fi ucis de legionari. Şi ea toarnă gaz peste foc. Spune: «Cînd o să fim împreună, nici pînă la colţul străzii n-o să te las singur». Cum voi scăpa? Nu de legionari, de prezenţa ei“, gîndeşte Puiu.
Conştientă de faptul că Puiu Ozias este, după cum ea însăşi îl caracterizează, „o lichea şi chiar o canalie“, Roxana nutreşte convingerea că, rămînînd împreună, ar fi izbutit să-l „transforme într-un om onorabil“... Prin relaţia lor, ea încearcă cu disperare să se elibereze atît de un soţ pe care nu-l iubeşte, cît, mai cu seamă, de fixaţia asupra tatălui, forţînd inconştient o ieşire din depresia declanşată încă din copilărie – aşadar, izbăvirea de suferinţă. Însă, firul de care atîrnă această speranţă se dovedeşte mai mult decît fragil, e iluzoriu. De fapt, fără să-şi dea seama, Roxana se află într-o capcană: omul pe care-l iubeşte, fratele nelegitim al soţului, se dovedeşte cel puțin tot atît de bicisnic. Cei doi, marcaţi – fiecare, în felul său – de lipsa aceluiaşi părinte, sînt caractere slabe, total neputincioşi în lupta pe care, de altfel, o încearcă pe rînd cu pe cît de aprigul, pe atît de lipsitul de scrupule Luchianos Cefas. Drumul de la depresie la dependenţă este scurt; o nouă traumă şi un episod depresiv major provocat, mai întîi, de spaima produsă de pericolul în care se află viaţa iubitului ei în timpul rebeliunii legionare, apoi, de conştientizarea faptului că, de fapt, a fost părăsită. Întreaga ei viaţă afectivă se prăbuşeşte... Roxana eşuează în momentul în care-l pierde pe Puiu Ozias, instinctul de conservare şi cel de autoapărare slăbesc, eul nu mai poate face faţă conflictelor. Probabil că singurul său act cu adevărat gîndit este sinuciderea, un act voluntar, pentru că nu mai poate suporta o existenţă plină de echivocuri.
În literatura română mai există un personaj asemănător construit: Daria, din piesa cu acelaşi nume a lui Lucian Blaga, care, iată, se dovedeşte un bun cunoscător al psihanalizei, cu totul ignorată la noi, pe vremea aceea. Chiar mai interesante însă se arată a fi similitudinile acestei secvenţe din romanul lui Ion Vianu cu Intrusa, pe drept considerată cea mai bună dintre povestirile lui Borges. Protagonista este iubită, de asemenea, de doi fraţi, e drept că gemeni, iar sfîrşitul ei – în aceeaşi măsură tragic – îl aduce pe autor la concluzia că „dragostea este o floare de sînge“! Dar este Roxana, oare, la urma-urmei, altceva decît o intrusă, pînă şi în propria-i viaţă?! Mai mult decît atît: la Borges, după moartea Intrusei, cei doi fraţi fac un legămînt al uitării şi al tăcerii; la Ion Vianu, Puiu Ozias izbuteşte să se apropie de fratele său vitreg, să se „împrietenească“ cu el, ajungînd să-i destăinuiască legătura lor de sînge, de care Georges era cu desăvîrşire străin, tocmai pe deasupra cadavrului femeii de a cărei moarte sînt şi se simt responsabili. Din confesiunile pe care şi le fac, aflăm că Georges ar fi putut interveni pentru a salva viaţa soţiei sale: auzise „zgomote neobişnuite, stinse. [...] Îi trebui cîtva timp să priceapă că erau zgomotele vieţii – poate hohote de plîns, poate strigăte de mînie ascunse sub o pernă. Zgomote omeneşti, dar în acelaşi timp semnele unor porniri neobişnuite, de la marginile vieţii, acolo unde voinţa de a trăi se preface în voinţă de a dispărea. [...] Acum, el, Georges, ştie: ar fi putut să treacă în camera de alături, să încerce măcar o frăţească mîngîiere, poate ar fi fost de ajuns. Dar n-a făcut-o. De ce? Şovăie să răspundă. Pentru că, din resentiment, voia s-o lase să sufere, să piară, poate? [...] I se pare că a adormit. Poate că a fost un vis din care îi era cu neputinţă să se trezească, poate o realitate pe care nu voia s-o perceapă. [...] Pretutindeni erau suspine, ca într-un infern moale. [...] La un moment dat, i s-a părut că se dă jos din pat şi se plimbă fără rost prin odaie, lipindu-şi urechea de uşa prin care nu se mai auzea nimic. [...] De afară se auziră două-trei împuşcături (zgomotele străzii, amintiri de la Apolzani? De fapt, acţiunea se petrece în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 – n. m.). [...] În visul acela, care, poate, nu fusese vis, se ridicase din nou din pat şi împinsese uşa de la baie. Văzuse un lucru înfiorător, pe care nu-l putea numi, pe care nu-l putea descrie. [...] La o vreme, îşi pierdu cunoştinţa“.
În plină dictatură comunistă, deci după foarte mulţi ani, Puiu Ozias rămăsese singurul care mai cunoştea, care îşi mai putea aminti „această poveste în care trei bărbaţi – tatăl, soţul şi amantul – se aliaseră, pe tăcute, pentru a distruge o femeie tînără, o mamă, o fiinţă plină de farmec, stăpînită de capriciu (partea de umbră a spontaneităţii), cu toţii incapabili să iubească, dar foarte capabili de resentimente.“
Atît la Vianu, cît şi la Borges putem vorbi de o semnificaţie filozofică şi de o miză psihologică a istoriilor... Luchianos Cefas, tatăl Roxanei, pierzînd totul (în scurt timp, îi moare şi nevasta, de „inimă rea“) şi renunţînd la calmantele prescrise de neurolog, va încerca să se regăsească pe sine. Pe deplin conştient de egoismul său monstruos, despre care nu pregetă a-i vorbi lui Puiu Ozias, Luchianos îşi uluieşte prietenii şi cunoscuţii printr-un gest de neînţeles pentru dînşii: se reîntoarce la iudaism. „Dragă – îl interoghează unul dintre aceştia, cu sinceră îngrijorare –, tocmai acum ţi-ai găsit să revii la mozaism, în vremurile astea groaznice? Nu ştii ce intenţii are Hitler faţă de evrei? N-ai aflat ce s-a petrecut la Iaşi, în Moldova, cu trenul morţii, în Basarabia?“ „De fapt – va întregi peste vremuri Puiu Ozias, în discuţiile sale cu Vlad Chelfănescu –, chiar viaţa îi era în primejdie. Nimeni nu putea să perceapă, în momentul acela, neagra înlănţuire ce avea să ducă la distrugerea evreilor în Europa ocupată de germani.“
Destăinuirile lui Luchianos Cefas fac parte din cele mai izbutite pagini ale lui Ion Vianu. Cu riscul de a abuza de utilizarea citatelor, ele trebuie măcar parţial reproduse, atît pentru a nu le ştirbi autenticitatea, cît şi pentru că sînt adevărate mostre de realism psihologic, relatate cu virtuozitate de mare scriitor: „Reconvertirea mea s-a produs după ce s-au întîmplat toate nenorocirile astea, moartea fiicei mele, a nevestei. Mi-am spus atunci: eşti creştin, încearcă să te întemeiezi pe Dumnezeul-om, pe religia fraţilor [...]; am găsit un fel de compasiune minimă, oameni ca voi (sosirea celor trei amici, dornici să-l îmbărbăteze, este, de bună seamă, inspirată de povestea celor trei prieteni consolatori ai lui Iov, din Cartea lui Iov – n.m.), care au venit să mă viziteze, să-mi spună două-trei vorbe bune: de ce n-aş mărturisi-o? Dar erau mai mult politeţuri decît o solidaritate adevărată, sau poate că eram eu exigent din cale-afară [...]. La biserică m-am găsit singur în faţa icoanei severe a Mîntuitorului, nu a venit nimeni care să-mi strîngă mîna, să mă ia pe piept ca pe un copil, aşa cum îmi îngăduisem să visez. Unde erau fraţii? (Luchianos era membru al unei Loji Masonice de sorginte creştină – n.m.) Cînd a murit Roxana, dar parcă şi mai tare cînd s-a stins soţia mea, am simţit un fel de creştere a forţei de gravitaţie, ceva care mă atrăgea în jos, mă obliga să mă aşez la pămînt, aşa cum fac evreii cînd îşi plîng morţii. [...] Într-o dimineaţă, mi-am luat pălăria neagră cu boruri largi, cumpărată de mult [...] şi m-am dus la Templul Coral. Mai fusesem acolo de vreo două ori, pentru nişte ceremonii funebre, dar locul mi-era neobişnuit, poate chiar nesuferit. [...] Nu era o zi de cult, stăteam acolo singur, mi s-a părut că trăgeam cu urechea, poate îmi va vorbi Dumnezeu.
Asta nu s-a întîmplat, dar am simţit (mai mult decît am văzut) că în jurul meu se adună bărbaţi, cu voci adînci, întunecaţi la port şi la feţe – aproape ca nişte arabi. Fără să-mi spună nimic, s-au aşezat în jurul meu ca un stol de păsări mari, binevoitoare, poposind după o lungă călătorie peste mare. Visam? Nu mai ţin minte ce mi-au spus, ce le-am vorbit eu. Ţin minte numai că, la un moment dat, cineva care abia sosea a întrebat: dar cine e dumnealui? Şi o altă voce i-a răspuns: e domnul Cefas, un om cu reputaţie, respectabil, face teşuva. [...] De-atunci, m-am dus mereu la Templu. [...] Doar simţămîntul apartenenţei la un neam nenorocit şi ales, ales întru nenorocire, dar şi pentru sublimul moral (povară îndoită de orgoliu, orgoliu ce se pleacă la urmă în faţa tetragramei divine), poate să-mi facă viaţa suportabilă. La Templu, aparţin unui lung şir de generaţii; sus de tot e un om care stă de vorbă cu Eu Sînt. Asta nu mi se poate lua“.
În ciuda sfîrşitului tragic al lui Luchianos Cefas, avem toate motivele să credem că el a realizat, în cele din urmă, dificilul, durerosul şi nu lipsitul de pericole (cu atît mai mari, în acest caz), „proces de individuaţie“, care necesită o însemnată doză de curaj, cîtă vreme presupune „uniunea contrariilor“, asimilarea sau integrarea în conştiinţă a tuturor aspectelor neglijate, necesitatea de a trăi ceea ce fusese, pînă atunci, depreciat şi refulat. Este greu să nu-i dăm dreptate lui Jung atunci cînd remarcă faptul că „trăirea religioasă este o trăire a fundamentelor arhetipale eterne ale umanităţii însăşi“, care îl face capabil pe individ să se ridice deasupra problemelor sale personale şi să se raporteze la dimensiunea primordială şi indestructibilă a propriei sale fiinţe psihice. Este faimos pasajul în care Jung clarifică lucrul acesta; voi cita fragmentul cel mai relevant: „Dintre toţi pacienţii mei trecuţi de jumătatea vieţii [...] nu a existat nici unul a cărui problemă să nu fi fost [...] aceea a găsirii unei perspective religioase asupra propriei existenţe. Pot spune, în mod cert, că fiecare dintre ei se simţea bolnav pentru că pierduse ceea ce religiile vii dăduseră adepţilor lor şi că nici unul dintre ei nu s-a însănătoşit fără a-şi redobîndi perspectiva religioasă. Lucrul acesta, desigur, nu are nicidecum de-a face cu un crez particular sau cu faptul de a fi membru al unei biserici (s.m.)“.
Am insistat asupra acestui aspect şi deoarece Georges Popescu-Călăraşi, ginerele lui Luchianos, soţul Roxanei şi tatăl lui Radu (cel devenit, ulterior, „mareşalul nobilimii“, Laban) – iată un alt tată! –, va trece, la rîndul său (şi vom vedea în ce condiţii!), printr-o metamorfoză asemănătoare. Aşadar, după intrarea României în război şi după celebrul „Vă ordon, treceţi Prutul!“ al mareşalului Antonescu, Georges, deşi aflat la limita vîrstei, s-a înrolat voluntar, cerînd să plece în linia întîi, laolaltă cu legionarii pedepsiţi şi cu alţi condamnaţi de drept comun, dar, fiindcă, spre deosebire de alţi băieţi din clasa lui socială, nu făcuse şcoala de ofiţeri, a fost încorporat ca simplu soldat. În momentul intrării în război – „la ora unsprezece, toată lumea trebuia să-ngenuncheze acolo unde se găsea, să se roage pentru victorie“ –, Puiu Ozias îi povesteşte tînărului Vlad Chelfănescu: „În mijlocul aleii principale (a unui parc din Sinaia – n.m.), am văzut un bărbat bine îmbrăcat – nu în genunchi, ci prosternat, ca la mănăstire. [...] Era Georges. Cînd a isprăvit, s-a ridicat şi a dat cu ochii de mine. «Mulţumesc lui Dumnezeu pentru binefacere, mi-a spus. Poate-mi va da putinţa să mă răscumpăr.» «Cum, l-am întrebat, dacă vei muri pe front, se va răscumpăra moartea Roxanei? Sau a părinţilor tăi şi a fetelor din casă, de la Apolzani?» «Văd că-mi ştii bine viaţa, frate», l-am auzit. «Şi cînd mi-a fost omorîtă soţia, şi atunci, la Apolzani, viaţa celor dragi s-a aflat în mîna mea. De fiecare dată am lăsat moartea să învingă. Deşi mi-ar fi fost cu putinţă s-o opresc.» «Din laşitate», am spus (mi se părea că aveam o voce gravă, de bas, ce nu era a mea, vocea lui Minos sau Radamante, pesemne). «Din laşitate, frate, spui tu...», a venit răspunsul. [...] «Numai din laşitate? Nu e laşitatea un prilej, pentru o inimă neagră, de a asista la izbînda morţii? Atotputernicia laşului se manifestă ca o abţinere de la acţiunea ce-ar putea salva o viaţă.» (s.m.)“.
Astfel, îşi continuă Puiu Ozias istorisirea, Georges „cunoscu noroaiele ruseşti, gerurile ce înţepeneau maxilarele şi mitralierele, dimineţile de iarnă, cu cerul translucid prin care umblau mila şi moartea lui Dumnezeu [...], camarazii seceraţi, trei linguri de ciorbă, ca singura masă a unei zile [...]“. Pînă într-o dimineaţă, la Odesa, cînd, bombardat fiind Cartierul General, unde se afla întîmplător (adus cu plutonul, să ajute la căratul unor mobile), supravieţui ca prin minune, doar cu o singură coastă ruptă. Atunci se petrecu în el o schimbare: „Orice stînjeneală printre oamenii aceia – camarazii lui, băieţi de la ţară [...] – dispăru. Nu doar că nu mai aştepta să fie servit, cum era obişnuit de cînd se născuse, dar devenise el cel mai săritor; ajuta pe toată lumea, îşi lua pîinea de la gură, îi îmbrăca pe cei înfriguraţi, îi oblojea pe răniţi. Nu-i era silă de puroaie. Se obişnuise şi cu păduchii. [...] Nu se plîngea, era oricînd gata să-i mîngîie pe cei deznădăjduiţi. Logoduli (amic al familiei – n.m.), care avusese prilejul să stea de vorbă cu el mai multe ceasuri, insista asupra faptului că acea cădere sau urcare în lumina eternităţii [...] era ceva mai adînc decît credinţa sau superstiţia (s.m.), aşa cum se pot întîlni la unii disperaţi sau, dimpotrivă, la unii supravieţuitori ai dezastrelor. [...] Orice s-ar fi petrecut, Georges nu precupeţea nici o strădanie. Aproape un sfînt. [...] Bineînţeles că [...] nu a primit nici o decoraţie, nici măcar vreo citaţie de la comandament. [...] Nici măcar maiorul nu ştia că Georges există“.
La un moment dat, nişte ruşi căzuţi în mîinile nemţilor fuseseră transferaţi în tabăra românilor, în vederea execuţiei. Ordinul, „pasat“ de sus în jos, sfîrşi prin a ajunge la un biet caporal, care trebuia să-i împuşte. Mă văd nevoită să reproduc scena reacţiei – de un teluric bun-simţ – a omului simplu, de la ţară, perfect incapabil a cuprinde cu mintea posibilitatea şi/sau eventualele justificări ale unui omor: „Frontul era departe, dimineaţa liniştită. Mai jos de gospodăria ţărănească unde erau încartiruiţi, curgea un pîrîu, pe care erau cîteva raţe. Nu se întîmpla nimic. Dacă cineva ar fi putut să intre în mintea lui Oană, ar fi simţit că nu era în el nici nelinişte, nici măcar o preocupare privind modul în care va executa ordinul. Nu avea decît o singură convingere: că nimic nu va urma să se întîmple. Trecură două ceasuri. Un soldat aduse masa, ciorbă, pîine rece şi o găleată de apă. Li se puse ceva şi ruşilor în gamele. De undeva apăru căpitanul. «Ce, se răsti, nu i-ai împuşcat? Urgent, executarea!» «Dom' căpitan, spuse Oană, nu pot.» «Cum nu poţi, nenorocitule, urlă căpitanul, păi pun să te împuşte pe tine.» «Puteţi să mă-mpuşcaţi, zise caporalul, deloc obraznic, da' nu că nu vreau, nu pot. Aş vrea, mai dă-i dracu' de ruşi, da' nu pot.» «Ce, mă, spuse căpitanul, care îşi dădea seama că, pornind discuţia, pierdea partida, tu eşti vreun sectant dintr-ăia?» «Dom' căpitan, nu pot», repeta încăpăţînat gradatul, fără să înţeleagă întrebarea“.
Prin urmare, au fost aleşi la întîmplare zece soldaţi şi un căpitan care să comande execuţia. Printre ei s-a nimerit să fie selectat şi Georges, care refuză făţiş executarea ordinului. Fără a beneficia de scuza „prostiei“ caporalului Oană, a fost tîrît în faţa unui tribunal de regiment, avînd a fi condamnat la moarte, prin procedură de urgenţă. „La proces şi imediat după aceea, în faţa plutonului, îşi redobîndise stilul boieresc. Tăcuse cu obrăznicie, pe măsură ce creştea enervarea celorlalţi. Ţeapăn, senin, arbora trufia răscumpărării. A sărutat, totuşi, crucea pe care i-a întins-o preotul. Una peste alta, a murit fără să crîcnească.“
Atît Georges Popescu-Călăraşi, cît şi Luchianos Cefas au avut parte de un sfîrşit tragic. Oricît de diferite ar fi experienţele lor individuale, ei au parcurs acelaşi drum, îmboldiţi de acelaşi impuls întru realizarea ţelului individuaţiei, adică întru regăsirea şi unificarea propriului lor Sine. Mort în război, pe undeva pe la Cotul Donului, soţul Roxanei urmează o traiectorie asemănătoare cu cea a tatălui ei, Luchianos Cefas, care se retrage în casa părintească de la Salonic, într-o Grecie ocupată de nazişti, renunţînd de bunăvoie la toate atuurile care i-ar fi putut salva viaţa. Cei doi merg în întîmpinarea morţii, fiecare în felul său, dar drumul lor este, totodată, şi un drum în căutarea eliberării de proprii „demoni“, o încercare de recuperare a propriilor individualităţi, întregi şi indivizibile. Lucru pe care bătrînul Puiu Ozias se pare că-l înţelege cît se poate de bine. Povestindu-i lui Vlad Chelfănescu felul în care fusese descoperit scheletul lui Luchianos, în casa părintească, la eliberarea oraşului, în octombrie 1944, tînărul cercetător, ostenindu-se a vădi cultură teologică iudaică, va emite o supoziţie cu promtitudine „contrată“ de interlocutor, în stilu-i caracteristic: „«Iahve nu a primit teşuva», observă Chelfă [...]. «Asta o spui dumneata», rîse Puiu. «Văd că eşti atent la simboluri»“.
* * *
„Totul ne îndeamnă să credem – scria cîndva André Breton – că există un anumit punct al spiritului de unde viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi viitorul, comunicabilul şi incomunicabilul, superiorul şi inferiorul încetează a mai fi percepute contradictoriu.“ Fraza aceasta, care datează din 1930, a cunoscut o glorie extraordinară, fiindcă, într-adevăr, una dintre caracteristicile activităţii spiritului contemporan este – cum scriau Louis Pauwels şi Jacques Bergier în seducătoarea lor Dimineaţă a magicienilor – interesul crescînd pentru ceea ce s-ar putea numi „punctul de vedere de dincolo de infinit“. Concept care, deloc paradoxal, bîntuie atît matematicile cele mai moderne, cît şi gîndirile unor poeţi ca, de pildă, Valery, concept căruia Jorge Luis Borges (din nou, Borges!) i-a consacrat o splendidă şi surprinzătoare nuvelă, dîndu-i titlul semnificativ de El Aleph, numele primei litere din alfabetul ebraic, care desemnează locul cunoaşterii totale, punctul în care spiritul îşi dă seama dintr-odată de totalitatea fenomenelor, de cauzele şi de sensul lor.
Cea de-a doua secvenţă a Caietelor lui Ozias, „Lecţia de istorie“, cu straniul său motto „Will this déjà-vu never end?“ (inspirat dintr-o melodie a celebrelor The Spice Girls), pare a fi scrisă tocmai dintr-un asemenea punct privilegiat de observaţie, acel punct suprem din cel de-al doilea manifest al suprarealismului, punctul Omega al lui Teilhard de Chardin şi punctul final al travaliului alchimiştilor. Spun asta pentru că, într-un număr relativ mic de pagini, dar de o extremă densitate a povestirii, Ion Vianu survolează, „într-o străfulgerare“, spectacolul unui veac de istorie românească, mînuind cu dexteritate spaţiul, timpul şi ansamblul faptelor, călăuzindu-şi cititorii întru acea veche şi fundamentală aspiraţie a spiritului, neglijată de psihologia clasică, dar care, surprinzător, este familiară vechilor tradiţii ale umanităţii, dar şi marilor curente ale ştiinţelor de avangardă.
Aşa stînd lucrurile, desigur, Lecția de istorie nu se constituie într-o lectură „comodă“.
Dar, în ceea ce-i priveşte, cititorii atenţi ai acesteia nu doar că vor parcurge cu delicii pagini de un mare rafinament al expresiei artistice, lăsîndu-se purtaţi pe un teren plin de enigme a căror dezlegare poate fi generatoare de mari satisfacţii – un text plin de simboluri și surprize la tot pasul! –, ci vor afla şi o sumedenie de lucruri preţioase despre comportamentul profund al spiritului, despre diferitele stări ale conştiinţei, despre memorie şi intuiţie, toate acestea îngăduindu-le să înţeleagă, o dată în plus, cît de presantă devine, pe zi ce trece, interogaţia asupra cunoaşterii, precum şi cît de rizibile, de profund inutile pot fi toate manifestările suficienţei noastre de toate zilele.
Un roman, fie el şi istoric, implică întotdeauna perceperea lumii din punctul de vedere al unei alte persoane. Tocmai de aceea, lectura poate, adesea, diminua egotismul. Dar, şi mai importantă, din punctul meu de vedere, este contribuţia Lecţiei de istorie la conturarea percepţiei despre sine a cititorului şi – aşa cum, de altfel, s-a putut înţelege încă din capitolul anterior al Caietelor lui Ozias – la formarea sentimentului că trăirea individuală, văzută din interior, are un anumit traseu, o poveste şi o semnificaţie; iar la originea acestor noţiuni se află convingerea că încercările la care sînt supuse personajele le modelează viaţa, aceasta constituindu-se într-un labirint în continuă transformare. Aşadar, existenţele lor nu sînt nici pe departe rectilinii, predictibile, aparenţele sînt mai înşelătoare decît oricînd, iar „roata norocului“ se învîrte, îmbinînd cele mai profunde legi şi sensuri ale vieţii. Prin urmare, după părerea mea, tocmai prin „confruntarea“ acestor jurnale despre care vorbeam – Jurnalul lui Laban şi Caietele lui Ozias (iar în romanul următor, prin Foile volante ale doctorului Vasiliu) – izbuteşte cel mai bine I. Vianu să ne sugereze cîte ceva din modul în care desfăşurările istoriei ne pot îndrepta înspre adoptarea unor decizii cruciale, punînd un accent suplimentar asupra ideii că momentele cele mai dificile pe care le traversăm au, printre altele, şi „darul“ de a ne testa, de a ne pune la încercare...
„Cel mai important personaj în roman este naratorul“, scria cîndva Mario Vargas Llosa, în Adevărul minciunilor. „[...] Instinctiv, am descoperit că, de fapt, crearea naratorului e extrem de importantă, deoarece, dacă nu eşti coerent în stabilirea legilor sub care naratorul lucrează, dezvoltă acţiunea, abordează acţiunea ori se distanţează de acţiunea pe care o narează, atunci întreaga forţă persuasivă a romanului va dispărea. [...] Naratorul şi timpul dau ficţiunii suveranitate, independenţa ei faţă de lumea reală. Un roman nu e niciodată similar lumii reale; un roman e întotdeauna o lume separată, o lume care are ceva esenţial diferit de adevărata realitate. [...] Diferenţa dintre realitatea ficţională şi realitatea adevărată e prezenţa naratorului, care, în «realitatea adevărată», nu există, şi structura temporală, care, în ficţiune, nu e niciodată similară cu aceea a vieţii reale (s.m.).“
Chiar dacă, în cazul Caietelor lui Ozias, „naratorul“ este unul singur, cartea este scrisă „pe mai multe voci“, Ion Vianu izbutind performanţa nu de a se substitui unora dintre personajele sale, ci de a le „împrumuta“ cîte ceva din substanţa propriului său sine, lucru cît se poate de firesc altminteri, mai cu seamă atunci cînd avem de-a face, aşa cum spuneam, cu un roman care este, printre altele, şi un roman autoanalitic. Aşadar, în acest caz, „naratorul“ este aproape pretutindeni, şi depinde numai de noi să-i percepem ubicuitatea. În plus, Lecţia de istorie, departe de a fi o povestire liniară, evocatoare doar a unor momente din istoria noastră, cu personajele aferente (caz în care ar fi doar o „lecţie“ ca oricare alta – aşadar, plictisitoare şi inutilă), este şi un text care solicită în cel mai înalt grad „colaborarea“ cititorului. Mai precis, pentru a înţelege despre ce este vorba, acesta are nevoie nu doar de o cunoaştere destul de detaliată a unei anumite perioade din istoria României, ci şi de o cultură generală care să includă noţiuni de filozofie (inclusiv, a istoriei), de psihologie – dar nu numai! –, fiind acomodat totodată cu anumite tehnici de scriitură în care „structurile temporale“ amintite de Llosa nu doar că sînt diferite de cele ale vieţii reale, dar se întrepătrund şi se întreţes, formînd acea canava complexă specifică „jocurilor“ memoriei, în care, aşa cum îndeobşte se ştie, amintirii i se poate întîmpla să ignore succesiunea corectă în timp a diverselor rememorări, precum şi să „combine“ realul cu imaginarul sau să dilate ori să comprime timpul după regulile unei relativităţi proprii personajului care (se) povesteşte. Nu în ultimul rînd, cititorul poate şi trebuie să-şi „pună la bătaie“ fantezia creatoare, devenind un fel de „complice“ al autorului, care îi dă cîteva indicii menite a-l călăuzi prin labirintul povestirii, presupunînd că acestea îl vor conduce înspre „ieşire“ – cu ajutorul deducţiilor logice, al intuiţiei, dar, cum spuneam, şi al unor percepţii de care „călătorul“ trebuie să fie capabil deja, în momentul în care îşi începe „aventura“.
Greu de înţeles, aşadar, mirarea celor care se întreabă de ce oare I. Vianu a preferat să păstreze numele reale ale unor personaje şi să încifreze identitatea altora, precum nejustificate mi se par şi nemulţumirile manifestate cu privire la utilizarea diverselor simboluri – e drept că nu întotdeauna uşor de recunoscut! –, a jocurilor de cuvinte, a nenumăratelor „ghicitori“ manipulate abil, a „deplasărilor metaforice“, toate acestea – şi multe altele – încă vădind o debordantă imaginaţie narativă, pasionantă în sine şi care, aşa cum scria Matei Călinescu, este în măsură să dea, laolaltă cu „neaşteptatele, dar crucialele revelaţii genealogice“, o neobişnuită „adîncime istorică“ romanului.
Dacă vom considera Lecţia de istorie ca pe o poveste deschisă – istoria nu se încheie niciodată! – despre adevăr-vinovăţie-viaţă-moarte-libertate-creaţie-eternitate (înşiruire „preluată“, cu mulţumirile de rigoare, de la Ion Simuţ), întîlnim la tot pasul pagini impresionante, personaje şi situaţii conflictuale, care vădesc, dincolo de talentul epic al prozatorului, o luciditate acută, cu adevărat necruţătoare.
Cîtă vreme reperele temporale sînt abil manipulate, iar identităţile personajelor sînt nu numai încifrate, dar chiar cumulative şi, uneori, schimbătoare (după cum a observat, cel dintîi, Matei Călinescu), revelarea cheilor, a enigmelor (pe scurt, a răspunsurilor – a tuturor răspunsurilor!)
i-ar răpi cititorului plăcerea de a le descoperi singur şi, nu în ultimul rînd, i-ar „strepezi“ textul, luîndu-i din savoarea pe care trebuie s-o aibă orice fruct abia cules din pomul care l-a rodit. Or, tocmai de lucrul acesta mă feresc cel mai mult!
Tocmai de aceea, mă voi mărgini să încerc a trezi interesul cititorilor pentru opera lui Ion Vianu, şi asta fiindcă nu pot să nu observ, măcar în treacăt, cît de profund aleatorie a devenit la noi, în ultima vreme, receptarea critică!
Prin intermediul Caietelor lui Puiu Ozias, devenite celebre chiar înainte ca marele public să le fi cunoscut conţinutul, precum şi al rememorărilor „pe viu“ ale aceluiaşi personaj, Vlad Chelfănescu (Chelfă) îşi continuă ambiţios munca de „reconstituire“ a unui trecut prin excelenţă misterios... De curînd eliberat din Spitalul psihiatric de la Melceşti, Laban apare şi dispare surprinzător, neanunţat, după cum îi e obiceiul. O dublă „legătură de sînge“ există între cei doi: pe de o parte, mama lui, Roxana, şi-a pierdut viaţa în condiţiile ştiute, în mare parte din vina lui Ozias (or, Laban cunoaşte acest amănunt, şi altele încă); pe de altă parte, Puiu Ozias nu este doar fostul amant al mamei lui Radu Popescu-Călăraşi (devenit ulterior „Mareşalul nobilimii“), cel care-o împinsese, într-un fel, la sinucidere, ci şi unchiul vitreg al acestuia.
Protagonistul Lecţiei de istorie este însă Radu Buzescu, cunoscut de Puiu încă din Universitate şi devenit între timp „ministru, membru al Comitetului Central, o excelenţă roşie“: „Are o faţă şi o expresie care nu se schimbă uşor [...]: acelaşi chip, ca o lamă de cuţit, încît îl vezi din faţă şi pare în profil, ochi albaştri de peşte fiert, dar cu o scăpărare despre care îţi vine să spui că e rea, fiindcă nu găseşti o caracterizare mai potrivită; un roşcovan travestit în blond, tip de rutean, deşi originile lui răzeşeşti sînt din sudul Moldovei. [...] E omul cel mai practic pe care l-am cunoscut“, scrisese Puiu Ozias în Caietele sale. Nimic din ceea ce spune sau face nu e gratuit. Din această cauză nu vorbeşte despre trecut, despre originile convertirii sale la comunism. Contează doar proiectul lui de viitor. E limpede: doreşte să devină conducătorul Partidului. Îl urăşte pe D., care e muncitor (chiar şi tovarăşa Ana, mare figură internaţională, trebuie să pălească în faţa acestui mîncător de usturoi). De aceea îi urăşte pe ruşi şi, în special, pe Stalin, care se opune ascensiunii lui“.
Interesant însă mi se pare, mai cu seamă, felul în care Buzescu înţelege noua orînduire ce tocmai se instaura în România: „Eu am înţeles comunismul de cînd eram foarte tînăr. E o tehnică a puterii. E putere pură. Toate programele comuniste, economice, sociale sînt numai praf în ochii lumii. [...] Nu credem că omenirea trebuie să se îmbogăţească, să progreseze. Credem doar că e o turmă ce trebuie condusă cu biciul. [...] Numai puterea contează...“, se va confesa el fostului coleg de Universitate. Dar... „ca să ajung la Stalin, ca să-l conving că eu sînt cel mai potrivit pentru a conduce acest detaşament de pedeapsă care este poporul român – e neîndoielnic că sîntem asta, un popor pedepsit –, trebuie să trec prin oameni pe care eu îi dispreţuiesc, ca pe nişte canibali, nişte primitivi. În acelaşi timp, ei au faţă de mine o neîncredere adîncă: oricare ar fi convingerile mele, oricît de mare ar fi fost credinţa mea faţă de ei, mă vor socoti întotdeauna un intelectual burghez; iar eu îi voi socoti întotdeauna nişte executanţi sălbatici, inconştienţi de adevărata miză a puterii“.
Acest fel de a gîndi al lui Radu Buzescu este plauzibil explicat de Ozias, căruia îi descoperim, cu acest prilej, o nebănuită vocaţie de psihanalist (numai cititorului extrem de atent n-o să-i scape informaţia cu abilitate strecurată de autor: pe Puiu îl mai cheamă şi Ion, nume pe care, altminteri, nu-l foloseşte, dar care se află, totuşi, înscris pe cartea sa de vizită – fapt ce ne va reaminti de observaţia lui Matei Călinescu cu privire la identitatea „schimbătoare“ şi „cumulativă“ a personjelor!): „[...] în ce-l priveşte pe Buzescu, resentimentul a jucat sigur un rol: tatăl lui a trebuit să plătească scump o trecătoare colaborare cu nemţii în timpul ocupaţiei, în 1917. A fost exclus din politică, după ce a trecut cîteva luni pe la Văcăreşti. E uşor de înţeles demonstraţia pe care o implică traiectoria lui: imperialismele, german, francez, nu sînt diferite prin natură. Tatăl meu (iată influenţa unui alt tată asupra traiectoriei psihice a progeniturii – n.m.), filogerman, a fost pedepsit de societatea românească, ce optase pentru Franţa. Eu, Radu, le voi arăta că moralmente sînt tot atît de vinovaţi. Franţa, Anglia, puteri coloniale, nu au dreptul să dea lecţii. Un singur stat în lume poartă speranţa săracilor: Uniunea Sovietică (s.m.)“.
Pe scurt: pe canavaua unui timp istoric uşor de recunoscut, Ion Vianu brodează inspirat, pentru ca, apoi, să împodobească în straiele de brocart şi mătase ale ficţiunii miezul dur al unor fapte şi întîmplări în marea lor majoritate reale, folosind cu predilecţie, în construcţia sa narativă, oameni în carne şi oase, care au avut de jucat un rol mai mult sau mai puţin important în desfăşurările acelor vremuri, trecuţi şi aceştia, desigur, prin procesul succesivelor „transmutaţii“ creatoare, dar rămînînd, la urma urmei, recognoscibili. Dintre toţi, Radu Buzescu poate fi de îndată identificat cu Lucreţiu Pătrăşcanu; este suficient să citeşti descrierea pe care i-o face Puiu Ozias... Dar revelarea „cheilor“ cărţii ar sărăci ficţiunea, chiar dacă, în schimb, lectura romanului ar căpăta, poate, o nouă dimensiune. Numai că nu stă în intenţia mea să ajung, aici şi acum, la centrul inefabil al povestirii lui Ion Vianu. Şi nici nu mi-ar sta în puteri, cîtă vreme inefabilul nici nu poate fi atins cu ajutorul vorbelor unui intermediar, oricît de meşteşugite ar fi acestea. „Orice limbaj este un alfabet de simboluri, a cărui întrebuinţare presupune un trecut împărtăşit de interlocutori“, scria odinioară Borges, mărturisind totodată disperarea încercării oricărui scriitor: „[...] cum să transmit altora Aleph-ul infinit pe care memoria-mi şovăielnică abia-l conţine?“. Stare prin care trece şi Puiu Ozias, interpelat fiind, la un moment dat, de Vlad Chelfănescu: „Domnule Ozias, îi spune acesta, [...] proiectul dumitale e nebunesc – o povestire nu poate să învie trecutul. Poate îţi închipui că vei trăi din nou numai pentru că încerci să apropii de noi, cei tineri, nişte fantome. Te înşeli... Că vorbeşti numai despre ce s-a întîmplat în închisoare sau în afara ei e totuna. Nu vei reuşi să aduci înapoi morţii! [...] – Atunci am pierdut, spuse cu o voce albă, vocea unei nenorociri, vocea celor care trebuie să renunţe. Dacă nu vă pot da iluzia că trăiţi acel timp, înseamnă că am pierdut“.
În ceea ce mă priveşte, eu nu pot decît să depun mărturie: citind Lecţia de istorie, am avut, pe întreg parcursul lecturii, nu iluzia, ci convingerea că trăiesc în acel timp, printre personajele sale...
Astfel, am văzut zori de zi şi amurguri fantastice, l-am văzut pe Regele Mihai pe cînd era tînăr şi încă… rege, l-am văzut pe prietenul de taină al Măriei Sale, Mociorni Stircea, am ascultat glasurile Brătienilor, l-am văzut pe Dinu Pillat, am văzut-o pe Lena Constante, care mi-a surîs cu ochii migdalaţi ai Elenei Vianu, i-am văzut pe Iuliu Maniu, pe Mihalache, dar şi pe Ana Pauker, l-am văzut pe Dej, am văzut planuri de viaţă şi planuri de moarte, l-am văzut pe Stalin şi i-am văzut pe Atlanţi, am văzut-o pe Elena Pătrăşcanu, l-am văzut pe Valéry şi am văzut Cimitirul marin, am văzut o fată nespus de frumoasă, curajoasă şi candidă, pe care-o chema Ioana, am văzut torţionari în acţiune şi colonei de Securitate rămaşi fără dinţi, l-am văzut pe Bellu Zilber, am văzut chipul hîd al trădării, am văzut via de la Boldeşti, l-am văzut pe celebrul Pantiuşa, am văzut angrenajele iubirii şi schimbările morţii, am văzut partizanii din munţi, care refuzau să renunţe la propria lor libertate, am văzut mulţimi tăcute de oameni docili, am văzut curajul şi am văzut laşitatea, am văzut chipul celui care scria... mi-am văzut povestindu-se ţara povestită, față de care, văzînd-o, m-au încercat o nostalgie şi o milă fără sfîrşit...
* * *
Vlad Chelfănescu reţinuse din povestirile lui Puiu Ozias un lucru esenţial: anume „că istoria unui popor e istoria familiilor care-l alcătuiesc“. Tînărul cercetător, care se ataşase de-a lungul timpului de bătrîn, pînă la a-l percepe ca pe o figură paternă, va avea parte, în cele din urmă, de două surprize dureroase şi neaşteptate: o dată, cînd va înţelege că Puiu Ozias nu a fost doar prietenul şi confidentul de taină al lui Pătrăşcanu, ci şi trădătorul său, acela care furnizase Securităţii probele esenţiale (chiar dacă false), în urma cărora fostul ministru al Justiţiei va fi „judecat“, într-un simulacru de proces, condamnat la moarte şi executat în grabă. A doua, chiar mai urîtă decît prima: propriul său tată „instrumentase“ cazul şi, cine ştie, poate chiar el a fost ucigaşul, cel însărcinat să tragă prin vizetă...
Iată, aşadar, un alt tată, pe care-l întîlnim acum, aproape de sfîrşitul cărţii. „Vană fugă, deşartă căutare, va gîndi cu amărăciune cercetătorul. Căzuse tocmai peste lucrurile vechi de care fugise. Omul caraghios, mobil ca un titirez, luxos ca o curvă, sobru şi stricat ca un monah, omul trecut prin toate societăţile veacului ce se pregătea să apună, supravieţuitor sieşi, unui şir de generaţii, martorul unor lumi succesive, unor revoluţii, îl condusese, ca un alt Vergiliu, din infern în infern – în bolgia părintească, de unde crezuse că a evadat. Ăsta nu poate fi rodul întîmplării. Găseşti numai ce cauţi.“ Moment în care intervine „lecţia bătrînului profesor Şragăr“, administrată nici nu se mai știe bine cui. Poate lui Vlad, poate nouă, cititorilor... Şi tare mă tem că mai degrabă nouă! Momentul e important, deoarece „motivul“ tatălui este cheia de boltă a întregii Arhive a lui Ion Vianu. Aşadar, după ce-i ascultă spovedania, „Şragăr tuşi de trei ori, cu tonuri diferite (s.m.): „[...] Cînd un filolog iese la vînătoare de oameni – spune el –, se pot întîmpla catastrofe pentru el. Dar eşti oare un filolog, un om de carte? Persoanele te interesează prea mult, suspect de mult. Mă tem că, fără să vrei, ai alunecat pe urmele tatălui dumitale. Ai ieşit la vînătoare de oameni. Da, ai ascultat, fără să vrei, chemarea tatălui (s.m.) [...] Nu există întîmplare, ci numai destin. Adică întîmplări repetitive. L-ai descoperit pe Puiu Ozias. [...] Puţin cîte puţin – aici se vede perfidia destinului –, ai început să-l simţi ca pe un tată, cel pe care ai fi vrut să-l ai, nu cel ce te-a născut, crescut. Un tată e un ideal, dar şi contrazicerea idealului, de care ai vrea să te eliberezi (s.m.). A fost de-ajuns poate numai o clipă să crezi asta, ai căzut în cursă. Un filolog care caută un tată e pierdut. [...] Este numai unul dintre unghiurile din care spectatorul neangajat poate privi drama dumitale. [...] Celălalt e, într-un fel, şi mai zguduitor, fiindcă nu te pune în cauză direct. E filozofie, problema adevărului (s.m.). Cum se poate afla ce s-a întîmplat? [...] Dacă eşti un martor angajat sau neangajat, intră în lucru memoria, marea artistă a transfigurărilor, prin definiţie trădătoare. Dar dacă nu eşti martor, ci asculţi ce ţi se spune? Dacă trebuie să ţii seama numai de mărturiile altora? Memoria intră într-un proces de transfigurare prin care fapta devine mit, legendă. Devine preamărire, devine calomnie; glorie, oprobriu; creşte monumental, se închirceşte ca un fruct uscat; se înalţă ca o mîndră aeronavă, se prăbuşeşte ca un pietroi. [...] De aici [...], din această privire unilaterală şi parţială a fenomenelor, s-a născut ideea fatală, erezia gravă (s.m.) [...] cum că adevărul e imposibil de aflat (s.m.). [...] Da, cea mai rea, cea mai primejdioasă dintre erezii, deoarece introduce în spirite gîndul pervers că istoria însăşi nu e altceva decît un mit, o minciună. Minciună sacră sau profană. O astfel de idee îngăduie cele mai mari crime! (s.m.) [...] Adevărul istoric nu poate fi aflat decît cu metodele istoriei. Trebuie să compari, să nu neglijezi nici un izvor, să te arăţi sceptic fără să fii distructiv, să miroşi impostura acolo unde pare că domină cea mai mare cinste; dar să nu neglijezi nici mărturia canaliei, a gogomanului, a escrocului. Întotdeauna, cu orice preţ, să-ţi păstrezi simţul critic, să ştii să aştepţi pînă începe să se deseneze răspunsul. Gîndeşte-te, dragul meu, la Clio, muza istoriei. Simbolul ăsta mitologic nu înseamnă nimic altceva decît faptul că trebuie, cu devotament perfect, să te încrezi în puterea spiritului tău şi în virtutea adevărului de a ieşi ca untdelemnul, cum se spune, la suprafaţă. Astea sînt sursele istoriei ca ştiinţă: cinstea istoricului şi refuzul adevărului de a se scufunda (s.m.). Nu mă miră că ai fost atras în mod fatal de o poveste care pînă la urmă te implica personal. Pasiunea ştiinţei e rareori despărţită de imboldurile cele mai adînci ale fiecărui ins. [...] Dar nu există o pasiune mai mistuitoare decît cea care vrea să dezlege misterul tatălui. Căile ei sînt întortocheate, strategiile pe care le adoptă inconştientul pentru a se descurca pe căile tatălui sînt numeroase, bizare uneori. Dumneata te-ai angajat deplin în aventură, ai vrut să afli şi ai aflat. Să nu fii trist de teribilele revelaţii. Caută să le priveşti cu măsură, să devii obiectiv, nu uita disciplina istoriei. Știinţa te ridică deasupra originilor. [...] – Vă mulţumesc, spuse, simplu. Acum am mai mult curaj.“
De altfel, „motivul“ tatălui apare mai pretutindeni în opera lui Ion Vianu. Nu putem trece mai departe fără a aminti, măcar în treacăt, splendida povestire Cîţiva paşi din Paramnezii – în care însuşi tatăl decedat al naratorului pare a-i vizita locuinţa, pentru a-şi vedea nepotul și a-l binecuvînta şi, poate, chiar pentru a-i lăsa pneuma, cum îndrăzneşte acesta a spera! – şi excepţionalul eseu intitulat Ce este un tată, din volumul Blestem şi binecuvîntare.
* * *
Despre Caietele lui Ozias se poate scrie oricînd un studiu care ar depăşi cu uşurinţă dimensiunile cărţii... atît de condensat este volumul, atît de complexă simbolistica şi de captivantă acţiunea. Aproape fiecare frază suportă un comentariu elaborat, cuvintele se înşiră unul după altul ca mărgăritarele pe un fir, scoţînd la iveală unul dintre cele mai de preţ giuvaeruri ale literaturii contemporane.
Dar, chiar ştiind că ar mai fi multe de spus, să ne apropiem, totuşi, de final...
Aşadar, într-o seară, pe cînd Puiu Ozias îşi continua „istoria“, de faţă fiind atît Vlad, cît şi un nou „discipol“, portarul locuinţei lui, toţi trei se pomenesc cu vizita intempestivă a lui Laban, care nu-şi încheiase deocamdată „socotelile“ cu acela căruia avea să-i reproşeze nu doar moartea mamei sale, ci și trădarea lui Radu Buzescu. Declarînd că reprezintă „puterea celor lipsiţi de putere“ şi autoerijîndu-se într-o „autoritate etică“, „de drept divin“, îl condamnă pe Puiu Ozias la moarte, evident însă, nu înainte de a-şi rosti cumplitul rechizitoriu: „V-aţi făcut de cap, toată generaţia voastră, şi acum vă prefaceţi în eroi!“, „n-ai înţeles că a nu denunţa e o exigenţă morală absolută [...]“ şi, nu în ultimul rînd, „dacă n-ar fi fost văicărelile tale de muiere, mama nu s-ar fi speriat într-atît încît să-şi pună capăt zilelor. Ai fost laş!“, conchide, nu fără temei, „Comandorul“. „Dumnezeul meu e libertatea – va declara Laban –, care niciodată şi nicăieri nu se lasă înfrîntă. Şi libertatea, înainte de toate, este acea stare de spirit care te opreşte să te pleci în faţa celui mai puternic decît tine. Niciodată să nu dai celui mai puternic fie şi un pretext ca să poată bănui că te pleci în faţa lui.“
Sfîrşitul e simbolic. Laban va provoca un incendiu în flăcările căruia vor pieri atît bătrînul Ozias, cît şi vestitele sale Caiete. Un veritabil incendiu al memoriei, care este menit să impună atît meditaţia retrospectivă, cît şi reconstituirea trecutului, cu toate „marile traumatisme pe care le-a avut de suferit în secolul al XX-lea psyche-ea colectivă a naţiunii“ (Matei Călinescu).
Ozias a fost incinerat, în cadrul unei ceremonii finanţate de Muzeul Literaturii Române, iar cenuşa lui a fost depusă într-o urnă, la antrepozitul de la Chitila, care, foarte curînd, a ars, și el, într-un incendiu.
„Astfel fu Puiu Ozias de trei ori ars.“
Iarăşi, interpretările care pot fi date acestei arderi de trei ori sînt multiple. Eu mă voi opri doar la una dintre ele, aceea care mi s-a părut mie interesantă. Dar cititorul are mînă liberă să aleagă oricare alta, iar autorul mă poate contrazice.
Capitolul al paisprezecelea din Ieşirea conţine trei versete – 19, 20 şi 21. Scrise unul deasupra altuia, astfel încît cele 72 de litere din care este alcătuit fiecare verset să alcătuiască tot atîtea coloane, iar dacă citim coloanele pe rînd, descoperim cele 72 de nume secrete din mistica iudaică ale lui Dumnezeu. Fiecărei litere ebraice îi este atribuit un număr. Aleph, prima literă, are numărul 1, beth, a doua, are 2 ș.a.m.d. Conexiunile care se pot face sînt deosebit de complexe, dar... cuvîntul ebraic pentru tată are valoarea numerică 3...
Astfel se împlini premoniţia dintru începuturi a lui Laban, care îl avertizase cîndva pe Ozias: „Te văd, cadavru îmbibat cu gaz, de trei ori ars, nenorocită făptură!“ „– Nu cred în preziceri, ripostă Puiu, întorcîndu-se atît cît îi permitea spinarea. Nu cred decît în amintiri, niciodată în presimţiri...“ „– Greşeşti, strigă nebunul, batjocoritor, există ceva deasupra raţiunii tale debile!“.
Poate că ar trebui să închei această încercare de analiză cu ajutorul filozofului şi teologului Mark Booth, lucrările lui numărîndu-se printre cele care m-au îndemnat să meditez îndelung asupra a ceea îndeobşte numim puterea gîndului sau a cuvîntului. Platon sugera că orice filozofie începe cu sentimentul miraculosului, adică tocmai cu acel ceva – care poate fi, uneori, o premoniţie sau o revelaţie mistică, de felul aceleia pe care o avusese Laban atunci cînd „văzuse“ cele trei arderi succesive ale lui Puiu Ozias – plasat ,,deasupra raţiunii noastre debile“. Şi s-ar putea ca unul dintre scopurile pentru care Ion Vianu a scris această carte să fi izvorît şi din dorinţa de a ne ajuta să înţelegem, o dată în plus, că încă nu ştim tot ceea ce este de ştiut şi că n-ar trebui să renunţăm atît de uşor la marile întrebări de tipul „de ce?“. Ion Vianu intrigă, în primul rînd, deoarece preferă deseori să se concentreze – atît în planul imaginar, al ficţiunii, cît şi în acela al adevărului istoric – pe ceea ce nu ştim, ceea ce deja ştim nefiind decît o mică insuliţă într-un ocean întins şi deseori bîntuit de furtuni.
Abrutizaţi de încercările la care am fost supuşi de o istorie pe care o considerăm deseori nemeritată sau nedreaptă, precum şi de lumea în care trăim – o lume sumbră, în care încercarea de a rămîne om continuă să fie la fel de grea şi de dureroasă –, ne-am construit o carapace dură, carapacea nepăsării şi a obişnuinţei, a cărei spargere, inclusiv cu ajutorul căutării, aflării şi înţelegerii unor adevăruri deseori crude, atît despre noi înşine, cît şi despre istoria noastră recentă, de care ne aflăm atît de profund marcaţi, este un proces căruia va trebui să-i facem, totuşi, faţă.
Iar căutarea adevărului se poate face inclusiv cu ajutorul instrumentelor imaginaţiei.
Atunci cînd pornim la drum, într-o direcţie sau alta, cînd părăsim ţărmurile insuliţei noastre de materie, pătrunzînd pe tărîmul imaginaţiei (implicînd adesea, dureros, expunerea celor mai sensibile laturi ale noastre), putem, uneori, atît să „citim“ istoria înscrisă în forul interior al propriei noastre fiinţe, cît şi să intuim frînturi din viitorul pe care ni-l construim singuri, chiar şi atunci cînd avem convingerea că ne este impus.
„Eram atît de însetat de putere încît îmi spuneam: cu atît mai rău dacă Roxana va fi nenorocită, cu atît mai rău dacă nu va suporta viaţa pe care i-am rînduit-o. Un singur lucru avea însemnătate: s-o păstrez lîngă mine. Să fim bine înţeleşi: nu-mi era imposibilă viaţa fără ea, pur şi simplu o găseam mai plăcută... Alteori, mi se pare că astea nu sînt amintiri, ci un fel de coşmaruri menite să mă învinovăţească în propriii mei ochi. [...] Există un fel de alianţă subtilă între crimă şi pedeapsă. [...] Oricum, mintea mea se întunecă atunci cînd e vorba să deosebesc adevărul de imaginaţie. Iadul trebuie să fie aşa: ţi se pare şi nu ţi se pare, în acelaşi timp, că ai gîndit, că ai vrut un lucru; nu te poţi hotărî între visul urît şi memoria sentimentelor.“
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters