OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fără faima fragilă a vedetelor calpe, ivite prin vrăjile marketingului, numele lui Ryszard Kapuscinski este deja cunoscut cititorului român graţie cîtorva traduceri destul de recente (Împăratul, Abanos, Amurgul imperiului). Dacă mai punem la socoteală că, în 2006, a făcut parte dintre candidaţii la nemurirea Nobelului…

 

Greu de încadrat într-un sertar clar etichetat, cartea lui Kapuscinski se mişcă graţios printre zonele fluide ale autobiograficului, eseului, reportajului de călătorie, toate aşezate ca altoi peste rădăcina solidă a Istoriilor lui Herodot. Cartea istoricului grec din veacul al V-lea de dinainte de Christos nu este nicidecum pretextul ori recuperarea trecutului întru ludic şi gratuitate, în maniera familiară şi cam ofilită în care se practică de ceva vreme arheologia literară, ci Cartea purtată cu fidelitate şi încăpăţînare prin lume, învestită dacă nu cu putere de oracol ori cu înţelepciunea cîtorva răspunsuri majore, măcar cu tihna prezenţei odihnitoare a unui prieten inteligent, mereu fascinat de spectacolul lumii. (Istoriile îl însoţesc pe Kapuscinki în ’56 în India, în ’57 în China, în ’60 în Egipt, Sudan, Congo şi Etiopia, în ’63 în Senegal şi în ’65 în Algeria.)

 

Tipul de scriitură propus aici de autorul polonez nu mai este de mult o noutate, însă dezgroparea cărţilor pe care nu le (mai) citeşte nimeni are, incontestabil, farmecul revizitării vechilor maeştri. Izbînda stă deopotrivă la nivel stilistic, în naturaleţea şi în lipsa oricărei ostentaţii demonstrative, dar şi ideatic. Sub pînza densă a istoriilor vechi şi noi, dincolo de jocul oglinzilor în care se reflectă uneori simultan prezentul şi trecutul, rămîn cîteva simple şi stăruitoare întrebări. Cine sînt eu şi cine este celălalt? de ce istoria pare un lung şir de încercări de a-l supune şi „înghiţi“ pe celălalt? de ce aproapele mi-a rămas, în mod fatal, departe? Dincolo de formaţia istoricului, care încearcă să-şi articuleze propriul sistem explicativ privind mecanismul istoriei, se conturează o întrebare de acuitate dostoievskiană: care este sursa răului? Să încerci să înţelegi lumea, istoria mare şi istoria mică, pe tine şi pe celălalt printr-o carte veche de 2500 de ani înseamnă să faci un uriaş pariu cu însăşi natura umană. Pe de altă parte, să crezi că o poţi reduce la cîteva tipare şi formule, repetînd cu falsă înţelepciune că nu-i nimic nou sub soare, iar lanţul istoriei îşi tot repetă zalele, este o capcană mult prea facilă pe care autorul o eludează elegant.

 

Herodot este mai întîi maestrul de la care novicele din veacul al XX-lea învaţă ce înseamnă să fii reporter, lecţia numărul unu fiind contactul nemijlocit cu diferenţa. Cu Istoriile în buzunar, tînărul străbate Asia şi Africa Centrală şi de Nord, vede India roasă de sărăcie, China robotizată sub Mao sau vulcanul african mereu în ebuliţie. Numai că, spre deosebire de călătorul Herodot, care atinge cu propriile simţuri alteritatea şi restituie cu ingenuitate atrocitatea şi blîndeţea, normalitatea şi anormalitatea, omul galaxiei Gutenberg se raportează la realitate prin intermediar livresc, după ce contactul direct îl paralizează de fiecare dată prin imensitatea necunoscutului ce i se deschide în faţă, concretizat în primă instanţă prin insurmontabila barieră a limbii – primul mare obstacol în întîlnirea cu celălalt.

 

Cea de-a doua lecţie pe care şi-o însuşeşte de la Herodot ţine de atitudinea în faţa noutăţii ce-i răsare în cale la tot pasul. Cum Istoriile nu sînt sau nu ar trebui să fie cartea mirărilor noastre, autorul se abţine de la comentariile facile legate de diferenţă şi descrie cu precizia instantaneului sau a decupajului cinematografic. Nimic din mirarea ipocrită ori din superioritatea suficientă a europeanului, nimic din patetismul vorbelor ori al efectelor căutate. În imaginile obişnuite acum, la limita clişeului, ale Indiei – sărăcia absolută, aproape inimaginabilă, epavele umane, mizeria omniprezentă, agresivitatea pasivă a cerşetorilor, ulicioarele fetide şi arhipline, în contrast cu opulenţa palatelor rajahilor ce sfidează bunul-simţ elementar –, Kapuscinski a ştiut să decupeze ceea ce se imprimă statornic pe retina memoriei: imaginea Gangelui năpădit de suferinzi de tot felul şi cadavrele ce ard ritualic pe oglinda apei, şirul nesfîrşit al oamenilor care dorm direct pe şosea şi se tîrăsc somnambulic sub lumina farurilor de automobil, fără să murmure măcar, sau scheletele ambulante ce par a pluti în derivă sub ploile musonice, nesfîrşite…

 

Însă partea cea mai interesantă a cărţii, din perspectiva noastră de estici care împărtăşim experienţa comună a comunismului, este călătoria în China anului 1957, o ţară ce-şi flutură, în plin maoism festivist, deschiderea politică sub denumirea, de un lirism ridicol, a „politicii celor o sută de flori“. Paginile sînt cu atît mai pline de interes cu cît autorul a pornit la drum ca un om de stînga, iar experienţa indiană anterioară îi vexase profund sentimentele nobil-egalitare. Nu avem de-a face propriu-zis cu o spovedanie pentru învinşi, regăsim acelaşi ton reţinut al observatorului atent şi inteligent care nu-şi comentează stricta contemporaneitate, ci glosează graţios pe margina paginilor din Herodot. Dar selecţia episoadelor este departe de a fi întîmplătoare. Pendulăm între tablouri suprarealiste, absurde, dar atît de familiare – copii aliniaţi pe stradă, cu steguleţe roşii, strigă că vor să studieze ideile preşedintelui Mao! –, coşmaruri ale uniformizării – spectacolul terifiant al străzii populate de fiinţe asexuate, cu tunsori identice şi hidoase uniforme albastre –, sau ale sindromului Big Brother – uşile nu se mai pot închide pe dinăuntru, nu există broască sau clanţă care să asigure o minimă intimitate –, şi pasajele reflexive, ce par a se impune de la sine reporterului ajuns în ţara Marelui Zid: „să te închizi, să te îngrădeşti, dar şi să supraveghezi totul. Un asemenea zid este în acelaşi timp şi scut, şi capcană, şi perdea, şi colivie“.