OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Autorul paginilor de mai jos, Simion Dumitrache (nascut in 1952 in Bucuresti), a absolvit in 1975 Facultatea de Limbi Germanice din Bucuresti cu o teza de licenta dedicata operei lui Samuel Beckett. Intre 1990-1999 a trait in Irlanda, unde a fondat si condus revista W.P. Journal / First Edition. Scrie in engleza si romana proza si texte dramatice, este prezent in diferite antologii aparute in Irlanda, fara sa fi publicat pina acum un volum personal. In Romania colaboreaza, cu traduceri si creatii proprii, la revistele Vatra si Tribuna. A tradus in engleza poezii de Romulus Bucur si Mircea Cartarescu (vezi volumul Poetry At Annaghmakerrig, Dublin, Dedalus Press, 1994). Are in pregatire la Editura Paralela 45 doua carti: o antologie de poezie irlandeza contemporana si un roman scris in limba engleza. Simion Dumitrache traieste in momentul de fata intr-un sat din judetul Prahova ca scriitor liber profesionist si este casatorit cu Hannah, irlandeza de origine. Fragmentele de jurnal care urmeaza, puse in pagina deseori la persoana I plural, ii au ca protagonisti si „observatori“ pe Simion Dumitrache si sotia sa.


O albie seaca si degete de urias

Parasim Cavan-ul, orasul resedinta al comitatului cu acelasi nume si resedinta mea din ultimii cinci ani dintre cei traiti in Republica Irlanda, cu autobuzul. Cale ferata nu mai exista pe aici, doar ramasite ale fostei gari pe artera numita (acum ironic parca) Railway Road. Una dintre primele masuri luate de guvernul Statului Liber, cum s-au numit aceste douazeci si sase de comitate ce alcatuiesc acum Eire (numele oficial al tarii in limba irlandeza), imediat dupa cistigarea independentei in urma razboiului cu Anglia, dintre 1919 si 1921, a fost desfiintarea drumului de fier ce era considerat relicva a colonialismului englez, astfel ca astazi exista doar citeva linii. Transportul in comun interurban sau intre Sud si Irlanda de Nord este asigurat in principal de autocare, fie cele apartinind companiei de stat CIE, ce are ca emblema setterul irlandez surprins in plina alergare, fie cele ale firmei similare din Nord ori cele ale unor firme particulare. Acestea din urma sint si inchiriate uneori de companiile nationale de stat, cind ale lor ramin in pana ori sint insuficiente. Numele setterului roscat este Brán, acelasi care apare intr-una din multele legende celtice ca fiind al unui ciine inzestrat cu puteri supranaturale si apartinindu-i uriasului Finn MacCool.

Cele cinci pietre lunguiete asezate in picioare, intr-un luminis de pe un deal din afara orasului Cavan, numite „Degetele lui Finn MacCool“, nu inseamna ca acesta si-a pierdut ceva din anatomie pe acolo. „Degetele“ sint o creatie recenta a unui entuziast al celticismului, desi mitul nu il asociaza pe urias cu aceste locuri. In schimb, MacCool este considerat responsabil pentru asezarea, pe malul nordic al Oceanului Atlantic, a 37.000 de coloane de bazalt hexagonale ce alcatuiesc The Giant Causeway, o punte intre Irlanda si insula scotiana Staffa, unde locuia o uriasa tare pe placul lui Finn. Explicatia stiintifica il lasa pe MacCool pe din afara, prezentind structura drept rezultat al unei eruptii de lava dintr-o fisura subterana, cristalizata in urma cu saizeci de milioane de ani in forma in care o vedem astazi. Evident, The Giant Causeway este o importanta atractie turistica – una dintre putinele de prin aceste locuri – si o importanta sursa de venituri pentru administratia locala, astfel ca totul este ingradit cu ziduri inalte, incit, fara sa platesti taxele de intrare, nu poti vedea nimic.
Revenind la serviciile de autobuz: acestea ofera curse regulate si destul de punctuale, mai ales daca luam in considerare ca irlandezii, in general, nu se grabesc si la tot pasul auzi expresia Irish Time, ora irlandeza, sugerind ca o intirziere de la cincisprezece minute in sus peste ora fixata este acceptabila si de inteles.

Orasul Cavan, An Cabhan in irlandeza, adica Albia Seaca, este asezat intr-o vale prin care mai curge, totusi, un piriias cu malurile partial betonate in spatiul urban si inevitabil plin de gunoaie, sticle si pungi de plastic viu colorate, ambalaje de fast food si alte urme ale „civilizatiei“ din prezent si ale globalizarii. Valea se situeaza in peisajul usor valurit din nordul partilor centrale ale insulei, in tinutul morenelor. Din aer, acest peisaj care se intinde pret de mai multe comitate are aspectul unui cos cu oua. In comitatul Cavan, printre morene, o multime de lacuri si balti – se spune ca exista un astfel de petec de apa pentru fiecare zi a anului – se afla si terenuri usor mlastinoase. In nord-vestul comitatului, parca reminiscente ale unor timpuri a caror glorie nu exista decit in mituri si legende, se afla Muntii Cuilcagh, cocoase modeste ca inaltime, fara virfuri, fara semetie, tocite de vremuri si umilintele eroziunii, aratind ca multi dintre oamenii locurilor pe timpul cind tara lor era posesiune a Coroanei britanice. Muntii Cuilcagh ascund izvorul riului Shannon, care, cu cei aproximativ trei sute de kilometri ai sai, este cel mai lung curs de apa din Irlanda si Marea Britanie.
Scriitorul Tom Mac Intyre, cunoscut si apreciat indeosebi pentru dramaturgia sa abundenta in elemente inovatoare pentru teatrul irlandez, dar care, ca mai toti colegii sai de breasla de aici, si-a incercat pana in mai toate genurile, avind publicate volume de poezie si proza, si-a denumit casa in care a locuit un timp, pe meleagurile sale natale de linga orasul Virginia din comitatul Cavan, „Cuilcagh House“, denumire pe care a dat-o si unei sectiuni dintr-un volum al sau de poezie. Patriotism local?

Poate si asta, dar cine il cunoaste pe Tom Mac Intyre, pe care un alt poet, Noel Monahan, il descrie cu o mica pasare cocotata pe degetul mare de la picior si un poem pe virful limbii, ii cunoaste si sentimentele pentru aceste locuri si pasiunea pentru mitologia si limba irlandeza. Poetul, autorul dramatic si eseistul Noel Monahan, si el rezident in Cavan, imi povestea de multe ori cum „trebuie sa-si faca lectiile“ inainte de fiecare intilnire cu Mac Intyre, intrucit acesta voia sa converseze numai in irlandeza, care, desi limba oficiala in stat, alaturi de engleza, nu este vorbita decit de o mica parte a populatiei. In ciuda faptului ca, fiind profesor de gimnaziu, Noel Monahan are obligatia de a cunoaste limba veche, el admite anumite limite ale vocabularului sau, in special atunci cind are ca interlocutor pe cineva de genul lui Tom Mac Intyre sau cind citeste versurile marii poete de limba irlandeza Nuala Ní Dhomhnaill. Noel insusi, molipsit de legendele si povestile locurilor, isi alege uneori subiecte din aceste parti, ele variind intre povestea unei femei care a dat nastere unui vitel in Lough Gowna (Lacul Gowna) si tragedia unei tinere fete ostracizate de comunitate pentru ca poarta in pintece rodul unei iubiri neconsfintite de Biserica catolica.


Din „cosul cu oua“ pe o granita invizibila

Mergind in linie dreapta spre nord, din Cavan s-ar putea ajunge la frontiera in cincisprezece-douazeci de minute. Soseaua care urca si coboara colinele in Cavan duce spre comitatul invecinat, Monaghan, unde serpuieste printre dealuri, inainte de a intra in Irlanda de Nord. Din punctul de vedere al impartirii geografice a insulei, comitatele Cavan si Monaghan fac parte din provincia Ulster, una dintre cele patru ale Irlandei, celelalte fiind Connaught in V-NV, Munster in S-V si Leinster in E-SE. Din punct de vedere politic si administrativ insa, aceste doua counties sint separate de celelalte sase, care alcatuiesc Ulster-ul sau Irlanda de Nord. Ciudat este ca, desi impulsionata de eternele ei ambitii coloniale si de populatia protestanta din Nord, Westminster-ul, care abia a consimtit (ultima data foarte recent) sa acorde o autonomie formala provinciei dupa referendumul care a dus la impartirea insulei, a refuzat comitatele Cavan si Monaghan, care se declarasera in favoarea raminerii in Imperiul Britanic, pe motiv ca populatia din aceste doua counties este in majoritate catolica. Aceasta, dupa cum din pacate s-a vazut foarte des in ultimele trei decenii, nu a rezolvat problema convietuirii pasnice a doua comunitati care se deosebesc prin rasa, religie si, deloc lipsit de importanta, prin mijloace materiale. Cu putin timp in urma, ziarele britanice au dat publicitatii si un plan al fostului premier din anii ’80, Margaret Thatcher, de a ajusta din nou frontiera pentru a trece astfel in republica un important numar de locuitori de crez catolic din comitatele Tyrone, Armagh si Down, invecinate cu Sudul.

O jumatate de ora dupa plecarea din Cavan ajungem in micul oras Clones, asezat aproape, chiar pe granita dintre cele doua tari, la intrarea in comitatul Monaghan. Nu fara a fi trecut deja de doua ori frontieragratie meandrelor soselei care, cale de vreun kilometru sau doi, trece deja pe teritoriul Nordului. Nu ti-ai da seama ca te afli in cealalta tara daca nu ai observa un oficiu sau macar o cutie postala, culorile fiind verde pentru Eire si rosu pentru intreg teritoriul apartinind britanicilor. Supermarket-ul de pe granita si benzinaria incaseaza in ambele monede, la cursul de schimb oficial. Magazinul de bauturi din acest complex numara printre clientii lui si pe scriitorii si artistii rezidenti de la Casa de Creatie de la Annaghmakerrig, aflata la relativ mica distanta, datorita preturilor pe care le practica, cele mai mici pe care le-am vazut in intreaga insula, fie nord sau sud, pe parcursul anilor.
Clones: mic, patriarhal, foarte provincial, sters, murdar, neatragator si chircit, intunecos si vetust, meschin – asa cum il descrie unul dintre cei mai celebri fii ai sai, prozatorul Patrick McCabe. De fapt, oraselul a dat doi dintre cei mai faimosi scriitori la ora actuala, alaturi de Pat McCabe numarindu-se un alt McCabe, Eugene, neinrudit cu primul si unul dintre decanii de virsta ai prozei irlandeze.

Dupa ani de cautari, Patrick McCabe a publicat in Anglia, unde locuia si lucra ca profesor de scoala, romanul The Butcher Boy (Baiat de macelarie sau Ucenic macelar) pentru care a fost nominalizat la unul dintre cele mai prestigioase premii literare din Marea Britanie – Booker. In roman, Clones-ul anilor ’50-’60 apare ca mai sus si extrem de dezolant, ceea ce nu se vede in versiunea cinematografica realizata de cunoscutul regizor Neil Jordan, despre care putini stiu ca este si autor de proza scurta. Pentru autenticitate, filmarile s-au facut in chiar acest oras, unde atmosfera locala a fost reconstituita cu numai putine decoruri, intrucit nu multe s-au schimbat in oras, si cu largul concurs al bastinasilor si al administratiei locale. De citeva ori, pe durata filmarilor, autocarul in drum spre Monaghan era nevoit sa faca un mare ocol pentru a nu deranja filmarile ce se desfasurau in centrul urbei Clones.
Celalalt McCabe a avut forta sa revina la un moment dat pe scena literara, dupa o tacere de saptesprezece ani, cu un superb roman, Death and Nightingales (Moarte si privighetori), elogiat de critica si, de asemenea, cu bune sanse sa fie ecranizat, drepturile in acest scop fiind achizitionate de Miramax. Actiunea romanului Moarte si privighetori al lui Eugene McCabe se desfasoara in chiar aceste parti ale tarii pe care le strabatem, locurile natale ale autorului, la sfirsitul secolului nouasprezece, cind insula nu era divizata. Discutind cu citiva dintre prietenii irlandezi care citisera cartea, acestia mi-au marturisit ca ceea ce li s-a parut foarte ciudat era ca in roman nu exista o frontiera intre Nord si Sud, ci era o singura tara. Generatiile nascute mult dupa cucerirea independentei si deci a partitiei teritoriului aproape ca nu pot concepe o Irlanda intreaga...

Pe autor l-am intilnit cu ocazia unei lecturari publice in galeria de arta a muzeului din orasul Monaghan, prima participare a sa la un eveniment literar dupa acea lunga tacere. Dupa ce am terminat de citit ne-am retras, cum este obiceiul, intr-un pub, pentru whiskey-ul de rigoare. Intimplarea a facut ca Eugene si cu mine sa ne gasim repede puncte (literare) de comun interes, iar a doua zi ma aflam deja in casa lui din Clones, o casa veche pe o colina, inconjurata de copaci, unde romancierul mi-a acordat primul sau interviu in mai bine de douazeci de ani. Interviul, considerat de mare interes pentru bogatia de date inedite despre viata, munca si tacerea lui Eugene McCabe („Cum ai facut de-ai scos de la el informatiile astea?!“, am fost intrebat de secretara de redactie a revistei Irish Studies Review, care imediat a cumparat interviul. ISR este o prestigioasa publicatie de tip academic si apare la Universitatea din Bath, Anglia. Versiunea romaneasca a acestui interviu a aparut gratie numarului dedicat Irlandei de Tribuna din Cluj, la care redactorii au avut amabilitatea de a ma invita sa colaborez.
In ghidul turistic dedicat Irlandei de antrepriza australo-americana Lonely Planet Publications, Clones este remarcat ca locul de nastere al boxerului Barry McGuigan, fost campion mondial la categoria pana...


Un european al prozei irlandeze

In mod similar intilnirii cu Eugene McCabe l-am cunoscut pe un alt foarte valoros reprezentant al prozei irlandeze, Aidan Higgins, unul dintre cei mai „europeni“ scriitori din aceasta tara cu tendinte pronuntate de insularitate. Poate si datorita faptului ca a trait mult timp in afara Irlandei, in Anglia, Africa de Sud si Germania, printre altele, unde se desfasoara actiunea multora dintre povestirile sau romanele sale. Totusi, prima carte de succes a lui Higgins, totodata si primul sau roman, Langrishe Go Down, despre decaderea unei vechi, bogate si respectate familii, este plasat in Irlanda, in comitatul Kildare, locuri natale ale autorului. Pentru aceasta carte el a fost distins cu James Tait Black Memorial Award si Premiul Academiei Irlandeze de Litere. Ulterior, Langrishe... a fost filmat pentru televiziune pe un scenariu de Harold Pinter.
De mai multi ani Aidan Higgins s-a stabilit in Kinsale, la douazeci si ceva de kilometri de unul dintre cele mai importante si mari orase ale Irlandei, Cork, in sudul insulei. Kinsale este o localitate mica dar pitoreasca, flancata de dealuri impadurite si cu deschidere spre portul situat intr-un estuar al Marii Celtice.

Kinsale, cu strazile lui pavate cu piatra cubica si multitudinea de restaurante de buna calitate, este un oras linistit dar des vizitat de turisti irlandezi si straini. Aici a avut loc in 1601 o mare batalie pe care majoritatea istoricilor o considera ca ultima incercare de rezistenta irlandeza. Desi sprijiniti de flota spaniola, irlandezii au fost infrinti de englezi, marcind astfel sfirsitul Irlandei celtice. Printr-o ciudata coincidenta, in acelasi an, visul de unitate al romanilor era temporar spulberat prin asasinarea lui Mihai Viteazul...
Ne-am intilnit in Sligo, un oras din vestul tarii, la Oceanul Atlantic, un oras care mi-ar placea, poate, daca as fi avut sansa sa-l vad vreodata in lumina soarelui. Desi am fost de mai multe ori in Sligo si in imprejurimi, pe coasta Atlanticului, in care am si inotat in ciuda temperaturii apei, doar o singura zi insorita am prins, iar atunci nu ma aflam in oras. Eram, ca prin minune, pe o plaja la Atlantic...
Deci pentru mine strazile din Sligo sint in permanenta acoperite cu un plafon cenusiu-vinetiu, amenintator. Si cel mai adesea ploaia nu s-a lasat asteptata. Am fost nevoit deci sa prefer interiorul, mai ales cel al unei pub traditionale, Hargadon Bros, pe strada O’Connell, fosta la origine si circiuma, si bacanie, si „magazin mixt“ unde se puteau cumpara hamuri, sei, cuie sau sfori si unde se minca si inca se maninca cel mai bun chowder (o supa groasa de peste, scoici si legume) de pe coasta de vest.

L-am intilnit pe Higgins la Festivalul artelor din Sligo, unde fusesem amindoi invitati sa participam, la un inceput de septembrie. Ne aflam in hotelul White Swan unde eram gazduiti toti participantii la festival, eram intr-un grup alcatuit in majoritate din femei, scriitoare si actrite, jurnaliste si organizatoare, seara tirziu, obositi, ne beam whiskey-urile. Asezat linga mine dupa mai multe schimbari de locuri, veniri si plecari, Aidan Higgins pare nu numai obosit, dar si plictisit. Aproape ca renunta la brandy-ul pe care tocmai il comandase si da sa se retraga. Abia il cunoscusem si am schimbat citeva cuvinte pina ce, raspunzindu-i la citeva intrebari despre mine, i-am spus ca mi-am facut lucrarea de absolvire despre personajele lui Samuel Beckett. Unul dintre scriitorii pe care el ii tine la mare respect, din care citeaza frecvent, ca sa nu mai punem la socoteala ca a scris introducerea la o carte cu fotografii: Samuel Beckett de John Minihan. Se produsese scinteia, aparuse magnetul ai carui poli ne atrageau deopotriva pe amindoi, astfel ca au fost comandate whiskey-uri proaspete, oboseala s-a spulberat, iar seara a luat o turnura diferita pentru noi, ajungind sa se transforme in zori vinetii. La micul dejun, Aidan mi-a oferit cea mai recenta carte a sa, pe care a autografiat-o, iar sub semnatura a desenat un pahar in care a adaugat cu pix rosu lichidul...

Stilist remarcabil, Higgins este, dupa opinia mea, subapreciat in tara sa si ultimele sale lucrari, volumele din trilogia Donkeys years, Life As A Story Told, in mod uimitor „nu merg“ pe piata, desi biografiile si cartile autobiografice sint cautate si relativ citite in comparatie cu fictiunea.
Monaghan
Putini sint cei care viziteaza comitatul Monaghan in scopuri turistice. Movilele rotunjite, gardurile vii despartitoare de ferme rasfirate la intimplare, neingrijite si unele si altele, nu constituie atractii pentru ochiul calatorului. Aspectul de delasare este dominant si la nivelul caselor, gospodariilor si drumurilor, chiar prin comparatie cu alte comitate. Dar, in ciuda pamintului destul de sterp, aici functioneaza citeva cooperative a caror politica de management este inspirata de vederi inaintate si moderne, iar cea de produse lactate, impreuna cu ferma de ciuperci sint dintre cele mai prospere din tara. Poate in antagonism cu peisajul si aspectul, aici a fost reinviat un mestesug vechi si de finete pentru care regiunea este vestita in tara: dantelaria, practicata mai ales in Clones si intr-un „tirg“ similar, Carrickmacross.

Un loc interesant si cunoscut (mai mult dupa nume) din acest comitat este si satul Inniskeen, care se prezinta ca o gospodarie lasata la voia intimplarii si plina de praf sau noroi, dupa vreme. Aceasta localitate, greu de gasit atit pe harta, cit si pe sosea, este locul de nastere al scriitorului Patrick Kavanagh (1905-1967), unul dintre cei mai insemnati poeti ai Irlandei, un taran revoltat care a deschis drumuri noi in poezie, a destelenit pamintul poeziei irlandeze imprimindu-i o noua directie, urmata de generatii intregi de alti poeti, chiar si in pragul acestui nou mileniu. Intru cinstirea memoriei lui Kavanagh si pentru promovarea activitatilor literare indeosebi, si culturale in general, aici a fost amenajat intr-o fosta biserica Centrul Kavanagh, mic muzeu si loc de intilnire al literatilor din Irlanda, cadrul unor lecturi colective sau spatiu de reprezentatie teatrala pentru cite o trupa de amatori, mai ales in timpul festivalului literar organizat anual. Festivalul, care a debutat, in urma nu cu multi ani, timid, incet-incet a inceput sa atraga personalitati de marca ale culturii irlandeze si sa-si gaseasca un loc al sau in peisajul foarte bogat, dar uniform si marcat de platitudine al festivalurilor culturale din Eire. Centrul Kavanagh este foarte bine dotat si echipat electronic, gratie fondurilor primite de la Uniunea Europeana. De fapt, placile mentionind aceste contributii sint frecvent observate in ceea ce are Irlanda mai nou si mai de calitate, de la drumuri la muzee, de la cladiri de patrimoniu salvate si renovate pina la noi antreprize si dezvoltari economice creatoare de locuri de munca.
Prima data cind am fost invitat sa citesc in Inniskeen am ajuns acolo cu ore inaintea serii literare si am asistat la un eveniment pentru localitate: vizita presedintei de atunci a tarii, doamna Mary Robinson, actualmente ocupindu-se de problemele drepturilor omului in cadrul O.N.U. Seara, probabil influentati de pregatirile „politicesti“ prealabile, organizatorii ne-au pus in situatia de a citi in picioare, cu foile asezate pe un podium, la microfon si cu reflectoare in ochi. Apoi insa, impreuna cu alti participanti, am mers sa bem ceva in chiar circiuma in care poetul neinteles la vremea lui si frustrat, taranul revoltat pe nimicnicia pamintului si pe sordidul peisaj, cel care a dat nume si sens acestor locuri (desi localnicii sint prea putin „patrunsi“ de importanta fostului lor consatean), Kavanagh, isi ineca amarul in úisce beathá – apa vietii, cum se cheama whiskey-ul in irlandeza.

In Clones autocarul stationeaza cinci minute, dupa care pleaca spre „resedinta de judet“. Aici am lucrat citiva ani in cadrul unui proiect organizat de responsabilul cultural (arts officer) al comitatului, cu sprijinul unor organizatii nationale si al administratiei locale pentru incurajarea artelor si reinvigorarea activitatilor culturale. Am fost desemnat „responsabil cu literatura“, ceea ce mi-a dat posibilitatea de a porni revista literar-artistica al carei proiect il prezentasem diferitilor posibili sponsori, dar pe care, din lipsa de fonduri, a trebuit sa-l amin cu citiva ani. Activitatea noastra, intilnirile lunare si unele din evenimentele culturale organizate de aceasta echipa de literati, pictori si sculptori, muzicieni si muzeografi se desfasurau in Muzeul Comitatului, o cladire veche din piatra cenusie, cu lemnaria vopsita in albastru, situata pe o straduta in panta, la trei minute de mers pe jos de centrul orasului. Cladirea a fost reconditionata, modernizata dupa cerintele de ultima ora si i s-a adaugat o anexa – galeria de arta, sala care slujeste si ca gazda a altor manifestari, in special literare: lansari de carte sau publicatii, lecturi. Ca si Centrul Kavanagh din Inniskeen, muzeul isi datoreaza existenta fondurilor de la Uniunea Europeana... Muzeul propriu-zis insa nu se remarca printr-o abundenta a exponatelor. Iar dintre putinele existente doar citeva au intr-adevar insemnatate pentru istoria locala, cum ar fi unele descoperiri arheologice, datind din epoca pietrei, arme din timpurile medievale sau Crucea din Clogher, o cruce de altar din bronz, datind din secolul treisprezece sau paisprezece.
In Monaghan se organizeaza in fiecare an, in septembrie, din initiativa aceluiasi responsabil cultural, Somhairle Mac Conghail, un tinar foarte energic si pus pe treaba, un festival de blues. A debutat cu mai multi ani in urma ca festival de jazz, a devenit de jazz-blues, pentru a se transforma in Monaghan Blues. In 1988 am avut prilejul sa-l vad acolo pe excelentul chitarist si compozitor de blues Peter Green, interpretul bine cunoscutelor – pentru anumite generatii mai ales – Albatross (cu Fleetwood Mac) si Black Magic Woman (mai bine cunoscuta in interpretarea lui Carlos Santana), revenit pe scena dupa o absenta de opt ani.

Mary O’Donnell, scriitoare originara din acest oras, aseamana, in poezia sa Luna deasupra Monaghan-ului, degetele nervoase a doi tineri indragostiti cu inelele de grenade. Este o aluzie la evenimentele tragice care nu au ocolit comitatul si orasul: la 17 mai 1974, in centrul urbei Monaghan, un automobil-capcana a explodat ucigind cinci persoane si ranind alte douazeci. In aceeasi zi, in Dublin exploziile a trei automobile-capcana au ucis douazeci si doi de oameni si au ranit peste o suta, facind din aceasta data cea mai singeroasa zi din istoria Conflictului (Troubles, cum este denumit local). Intre victimele din Dublin s-au aflat trei fete tinere: una a fost decapitata iar trupurile celorlalte doua au fost „sudate“ de caldura degajata de explozie. Pe 23 decembrie 1979, in comitat este ambuscat si impuscat un membru al fortelor de rezerva ale politiei din Irlanda de Nord, Royal Ulster Constabulary. El venise in Sud pentru a cumpara curcanul traditional de Craciun.
Mary O’Donnell a fost una dintre cele mai apropiate colaboratoare la revista pe care o editam. Cu studii de filozofie si germanistica la Universitatea din Maynooth, ea a publicat carti de proza scurta, romane, mai multe volume de poezie. Scrie eseuri si cronici literare si prezinta la radio emisiunea de poezie cu titlu inspirat de un vers al lui Seamus Heaney, laureatul Premiului Nobel pentru Literatura din 1995, The Darkness Echoing.

Am avut si eu onoarea de a ma numara printre invitatii acestei emisiuni, desi nu sint poet; am citit totusi o poezie: o versiune in limba engleza a poemului Visul meu familiar de Mircea Cartarescu, traducere realizata in noiembrie 1993 la Centrul Scriitorilor si Artistilor de la Annaghmakerrig.
Aceasta este una dintre cele doua case de creatie din Irlanda. Celebrul romancier german Heinrich Böll (1917-1985) a donat casa sa, un refugiu pe cea mai mare dintre insulele din vestul Irlandei, Achill, scriitorilor din patria sa si celor irlandezi, care o impart. Heinrich Böll, autor al unor carti precum Fotografie de grup cu doamna (1971), Opiniile unui clovn (1963), Partida de biliard de la opt si jumatate sau Onoarea pierduta a Katharinei Blum (1974), si-a publicat impresiile despre aceste paminturi irlandeze si oamenii de aici intr-un Jurnal irlandez tiparit in 1957.

Mai mare decit casa din Achill, Annaghmakerrig, cum i se spune pe scurt, este un conac situat pe malul lacului cu acelasi nume; a apartinut familiei lui Sir Tyrone Guthrie, om de teatru irlandez care a lucrat insa mai mult in America. El a lasat casa si mosia statului irlandez cu conditia sa fie transformata in casa de creatie pentru scriitori si artisti. Transformarea a avut loc in anii ’80 si de atunci ea a fost extinsa cu apartamente in curtea interioara, ateliere de pictura, sculptura si fotografice.
Conacul este decorat si mobilat in cea mai mare parte cu obiecte vechi, autentice. Este prevazut cu bucatarii, camari, frigidere mari si o sala de mese unde se ia cina, singura masa a zilei pregatita de personalul angajat si care ii aduna pe toti rezidentii din casa (cei care inchiriaza apartamente se autogospodaresc, dar sint invitati o data pe saptamina la masa comuna). In rest, oaspetii isi iau singuri de mincare la orice ora din zi si din noapte au pofta.

Lady Guthrie salasluieste inca, se pare, in forma de spectru, in acea casa. Unii sustin ca i-au vazut fantoma in capul scarilor ce urca la etaj. Se pare ca moartea i s-ar fi tras de la o cazatura pe acele scari, inebriata fiind. Intimplarea a facut ca la prima mea rezidenta la Annaghmakerrig sa imi fie data chiar camera care a fost dormitorul lady-ei careia ii placea mult sherry-ul, dar nu m-am bucurat de nici o vizita-surpriza pe parcursul acelor sase saptamini, in februarie-martie 1992.
In 1993, in cadrul proiectului Poetry Network, prin care doi poeti dintr-o tara europeana sint invitati la aceasta casa de creatie impreuna cu o echipa de poeti irlandezi si un traducator bilingv (ulterior traducerile au fost publicate intr-un volum), am avut bucuria sa ma intilnesc cu doi compatrioti pe care ii cunosteam numai dupa nume si scrieri: Romulus Bucur si Mircea Cartarescu. Era un noiembrie rece si sesiunile de traduceri s-au tinut in biblioteca unde, in ciuda caloriferelor, trebuia sa aprindem si focul in caminul urias. Timp de o saptamina am avut din nou posibilitatea de a vorbi limba materna, dupa doi ani in care nu vorbisem romaneste decit de citeva ori, la telefon.