OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

N-am crezut nicicind ca voi pune vreodata piciorul in India. Asa ca, in momentul in care Colegiul Academic al Universitatii „Jawaharlal Nehru“ din New Delhi a initiat un call for papers pe Internet pentru organizarea unui simpozion international menit sa celebreze centenarul nasterii lui Mircea Eliade in chiar tara pe care acesta si-a ales-o ca spatiu cultural de afinitate in tinerete, am raspuns provocarii cu un scepticism senin, lucid si detasat, spunindu-mi ca maximum a ceea ce pot obtine este sa-mi plasez textul in volumul comemorativ care va fi editat cu acest prilej: nici prin gind nu-mi trecea ca toamna ma va prinde intr-un avion de India, ca voi face transferul de la New Delhi la Calcutta in mai putin de o saptamina si ca intre ele voi vedea Fatehpur Sikri si, mai ales, Taj Mahalul, care pentru mine apartinea pentru totdeauna legendei iubirii si instantaneelor frumoase de pe Internet, nu perspectivei surprinzator gnostice in care il voi percepe la fata locului.

Dupa raspunsul favorabil al profesorului Rakesh Batabyal insa – liberal tinar, specializat in politologie, empatic curator al simpozionului si gazda vesela, decomplexata a fiecaruia dintre noi pe drumul dintre Delhi si Calcutta –, realitatea vizitei a inceput sa se contureze in chip uluitor pentru neincrezatorul din mine, care se vedea dus de birocratia cea mai tandra inspre un Orient concret, empiric si halucinant, cu totul inaccesibil pina atunci ca perspectiva academica sau turistica. Institutul Cultural Roman a imbratisat pilduitor „cauza“ prezentei romanesti la un congres stiintific indian, sponsorizind un grup eterogen, dar reprezentativ de „eliadisti“ autohtoni si delegindu-l pe dl Filip Iorga sa ne rezolve in mod precis si altruist toate problemele, inclusiv pe cele implicate de obtinerea vizei sau de medicamentatia prealabila pe care o presupune orice drum intr-o tara tropicala. Ambasada Romaniei de la New Delhi a raspuns si ea prompt „chemarii“, prin intermediul pragmatic si exigent al dnei Raluca Cretu, elegant imbracata in haine traditionale locale pe tot parcursul sejurului nostru, si asa am ajuns, poate chiar si mai perplex ca la inceput, la bordul unui British Airways de Londra, aeroport foarte strict in psihoza exercitarii amanuntite a controlului corporal menit sa depisteze toti teroristii, unde vom astepta sapte ore pentru a prinde legatura cu New Delhi, facind intr-o zi lunga transferul termic de la cele citeva grade bucurestene lasate in urma – in Cluj fusese si mai frig... – la cele 30 potentate de umiditatea post-musonica pe care le vom intilni la New Delhi. La Calcutta vor fi chiar 36, dar se chema ca eram, deja, antrenati...

Doua Indii, spaima si reguli de circulatie aproximative
La inceput a fost spaima. De tintari, de boli tropicale, de alimentatie. Ma vedeam pus, subit si imperios, in situatia de a uita India livresca, a cartilor de mitologie si de filozofie orientala, in favoarea Indiei concrete, India malariei si a febrei tifoide, a mincarii vegetariene, foarte picante, a maimutelor agresive, impotriva carora fusesem avertizati din dorinta evitarii unor muscaturi cu consecinte sanitare imprevizibile, a serpilor iritati si a strazii haotice, viermuitoare, despre care aflasem citeva ceva din relatarile unor calatori atipici si curajosi (secuiul Jakabos Ödön, in speta), dar a carei realitate nu aveam s-o simt in concretetea ei halucinanta decit la fata locului, unde blocuri ultraelegante adapostind mari firme multinationale se afunda la nivelul strazii in bucatarii de trotuar improvizate, priciuri si paturi lasate desfacute printre vase de gatit sau hirdaie imprastiate peste tot, in paturi si zdrente agatate de neoane sau reclame sosite dintr-o alta Indie, apretata si plesnind a bunastare, in iluzia conturarii unui habitat personal sau de familie cit de cit stabil, unde fiecare indian vrea sa-ti vinda ceva, in modul cel mai insidios-corporal cu putinta, tragindu-te de mineca sau de haine, urcind in ricsa sau caruta cu care circuli, impingindu-ti in fata cite o cobra serpuitoare sau o maimuta invatata sa danseze, pentru a-ti testa reactiile de turist buimac si a te taxa imediat ce faci imprudenta sa le arati vreun interes cit de cit coregrafiat.

Regulile de circulatie sint aproximative, pe strazi flancate de gropi, reziduuri menajere si plante prafuite, obosite. Toate masinile, pictate naiv cu motive florale stridente si desenate harnic pe fiecare suprafata disponibila, claxoneaza frenetic si simultan, indemnindu-i si pe ceilalti sa participe la vacarmul sonor general: Horn please! scrie in mod cutumiar pe oblonul fiecarui vehicul generos burdusit cu marfa sau cu oameni. Limitatoare de capacitate interioara nu exista, nici oameni capabili sa faca ordine: un autobuz de 50 de locuri este luat cu asalt de 200 de pasageri, majoritatea stau presati ca heringii, unii se urca pe acoperis, altii pe tampoane sau pe bordurile laterale ale caroseriei. Citeodata, pe la vreo intersectie mai dificila apare cite un politist apatic si inutil, pe care toata lumea il ocoleste respectuos, dar nu da doi bani pe gesturile sale. Trei ricse electrice iti taie imediat calea daca faci imprudenta de a lasa un spatiu de siguranta intre tine si cel din fata, apar prompt, de pe aceeasi banda, si cinci motociclete pentru a umple locul, toata lumea frineaza precis si zgomotos, masinile se strecoara abil in nise lasate deschise, slalomeaza halucinant printre vehicule aproximative, cotigi cu alimente, scutere fragile pe care stau intr-un echilibru suicidar indience planturoase lasind in urma lungi fisii de sari multicolore, oricind in pericol de a fi agatate de bagajele agabaritice ale celorlalte masini, pietonii traverseaza si ei pe unde pot, stopind circulatia cu energice gesturi facute cu mina.

Incredibil e ca nu sint accidente grave. in zece zile, cit am stat acolo, am vazut o singura coliziune laterala tandra, lipsita de consecinte administrative, dar foarte colorata ca dramatism verbal colectiv; toate masinile, inclusiv cele diplomatice sau straine, au caroseria adinc marcata de lupta confraterna de pe sosele, cind doua vehicule se ating, nimeni nu se sinchiseste si se merge mai departe, pe autostrada inspre Agra si-a facut aparitia si un indian calare pe un elefant superb, care ocupa tot drumul, cum tot acolo, la intoarcerea spre Delhi, soferul microbuzului nostru s-a luptat eroic, timp de sase ore, cu intunericul si cu lentoarea, in conditiile in care majoritatea partenerilor de trafic nu aveau faruri aprinse sau lumini pilpiitoare de semnalizare: avansai increzator in bezna si te trezeai subit cu trei camioane uriase nesemnalizate in fata, doua dintre ele iti taiau suverane drumul, al treilea oprea la un centimetru de portiera ta din dreapta, impingindu-te spre un sant din partea opusa etc.

Strada indiana – singe, terci si fecale
Nimeni nu se enerveaza. Haosul e un dat al vietii, asa cum sint jungla cu liane si cu lipitori, tintarii din delta, paunul de sub geam, paianjenul din asternut, miriapodul veninos care ti se strecoara pe sub picioare cind te ridici din pat pentru a stinge lumina sau sopirla care-ti forfoteste pe peretii camerei si printre cutiile gasite in dulap in timp ce incerci sa te convingi ca, in ciuda proximitatii animale nelinistitoare, somnul e totusi necesar, fiindca diferenta de fus orar nu iarta. Indienii sint oameni calmi, senini, care au invatat sa supravietuiasca cu putinul aleatoriu cu care-i miluieste destinul: n-am intilnit nicaieri frustrarea agresiva a comerciantului ambulant newyorkez, care te afuriseste daca nu cumperi ceva de la el, sau vorba piezisa, rostita cu naduf resentimentar, a est-europeanului siret si strident imbracat, aciuat in cautare de cistig ilicit pe strazile Londrei. Extrem de numerosi ca populatie – peste un miliard – (imaginati-va, ne spunea unul dintre amfitrionii nostri, ca in chiar clipa in care noi vorbim acum in India se nasc zece mii de noi suflete...), indienii concep subzistenta cosmic, ca pe un dar al zeilor, care nu trebuie sa fie suparati cu vreun gest obscen, cu fata voalata de suferinta sau cu o gesticulatie mai tulbure, piezisa.

Nici psihologia tipica a marasmului social pauper nu am intrezarit-o nicaieri acolo, in ciuda traiului parazitar pe care-l impartasesc milioane de oameni: fetele sint, fara exceptie, linistite si serene, nu vezi nicaieri indirjirea acra a saraciei resentimentare, pe care o intilnesti la tot pasul in Europa cartierelor marginase, populate de imigranti, desi mizeria indiana a cotidianului imediat e o realitate mai mult decit halucinanta: nici un spatiu lasat liber intre blocuri coloniale simandicoase nu ramine neocupat de oamenii strazii, zdrentele marcheaza imediat orice loc disponibil printre palmieri falnici, monumente istorice in ruina sau firme luminoase transnationale, noaptea se doarme pe trotuare, in pilcuri umane compacte, la lasatul serii toate dalele parcurilor sint imediat ocupate, peste tot sint oameni: mai multi oameni decit pamint, mai multi oameni decit suprafete de respirat, aruncind totul pe jos, oale mici de lut din care se bea, farfurii din frunza presata, pahare de sticla, resturi menajere, fecale. La doar doi pasi de Aeroportul international din New Delhi, maimute apatice rascolesc gunoaie intrate de mult in putrefactie, vaci costelive, traind sacru si liber, rumega lent frunze prafoase, resturi menajere sau pungi necomestibile de plastic, oamenii se usureaza in chiar rigola pe care incerci sa o eviti, privind spre tine inert si fara jena.

Socul strazii prelungite in viermuiala, putrefactie si pestilential e cel dintii care te marcheaza atunci cind pui piciorul pentru prima oara in India si adesea ramine cel mai pregnant. Discutam cu Andrei Oisteanu, unul dintre membrii delegatiei, si ne spuneam, aproape de sfirsitul sejurului, ca acuitatea vizuala si olfactiva a strazii e cea mai dura realitate cu care ne-am confruntat in India, pentru simplul fapt ca nu poti ramine contemplativ sau livresc in fata descompunerii asumate ca forma de viata: chiar daca nu te implica pe termen lung, fiindca se intimpla sa nu fii de prin partea locului, te loveste in rarunchi, dureroasa, imperioasa, obositoare. Strada indiana e singe, terci si fecale revarsate pe caldarim, olfactie incitanta sau decrepita, mizerie ubicua si lupta calma pentru supravietuire: hoituri intrate in putrefactie, mincate de ciini apatici, abrutizati de caldura, copii murdari scaldati in albie sub dungi fosforescente de neon pe care scrie Vodafone, batrini stind pe vine pentru a fuma opiu sau Biri (o varietate scurta de tigari de foi, pe care o prefera din snobism si intelectualii), femei planturoase facindu-si igiena zilnica sumara la doi pasi de barbieri ambulanti care-si exercita arta pe scaunele asezate in mijlocul trotuarului, functionari ferchesi cautind sa-i evite, fiindca nu trebuie uitat ca, in ciuda cotidianului mizer prelungit in putrefactie, India da lumii o redutabila armata de programatori foarte cautati, o uriasa cantitate de ciment (din care o parte a ajuns si la noi la Galati), tot India producind – daca statisticile sint adevarate... – si cel mai mare numar de filme naive pe cap de locuitor, intr-un Bollywood sprintar si stereotipizat tematic spre o directie rozalie, optimista, mult mai eficient ca narcoza sociala decit modelul sau, mai sobru totusi, californian.

Daca tot l-am pomenit pe inteleptul Andrei Oisteanu, sa-i enumeram si pe ceilalti membri ai delegatiei: profesorii Sorin Alexandrescu, Gheorghe Stratan, Eugen Ciurtin si Sabina Fanaru, cercetatoarea Mihaela Gligor, regizorul tirgumuresean Traian Penciuc si neobositul Filip Iorga, din partea ICR-ului. Lor li se vor adauga, la fata locului, profesorul american Keith Hitchins, traducatoarea Olivia Balanescu si bursiera Dana Sugu, stabilita la Calcutta cu intentia de a se specializa in sanskrita, pentru un drum foarte dens ca experienta existentiala si bogat in imagini inedite, a carui poveste o vom depana pe larg in doua numere succesive ale revistei.
(Va urma)