OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La iesirea din aeroportul international New Delhi vinzoleala e de nedescris: sute de indieni bagareti isi ofera zgomotos serviciile, se agata de bratele celor sositi, le iau bagajele, trag turistii spre taxiuri sau ricse, negociaza locuri de cazare si vind harnic harti ale orasului pe care la punctele de informare din aeroport le gasesti gratis. Politia e peste tot, dar mai mult decorativa decit eficienta, in ciuda cazematelor din saci de nisip si traverse de beton care se deschid amenintator si inutil inspre multime. India si-a cistigat independenta dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar neputinta inerta a statului in competitia cu organizarea tribala vie sare in ochi la tot pasul, fiind evident si faptul ca ritmul cutumiar ancestral, decantat din mit si religie, are un impact mai mare asupra cotidianului marunt decit conventionalul uniformizant al suprastructurii politice.

Gandhi vs Nehru
Antiteza relativa, cu care ne vom confrunta peste tot pe unde vom umbla, e data de ecuatia Gandhi vs Nehru: primul cistiga independenta si consfinteste despartirea de imperialismul englez recurgind la insubordonare civica pacifista preluata din rit (satyagraha), pe cind al doilea isi propune sa construiasca o Indie ferm racordata la exigentele civilizationale ale secolului XX, dupa ce Gandhi va fi rapus de catre pistolul unui extremist. Programul politic al celor doi inregistreaza divergente radicale, in ciuda prieteniei pe care i-a aratat-o Gandhi lui Nehru si a veneratiei filiale cu care acesta s-a raportat dintotdeauna la Mahatma: utopia social-spiritualista restitutiva a lui Gandhi merge regresiv in directia unei Indii tribale, ancestrale, atomizate si organice, o Indie a satului si a eternitatii orgolioase, pe cind Nehru scoate energic tara din cutuma si arhaicitate, racordind-o pragmatic la istoria concreta, cu o politica marcata de internationalismul socialist eficient si o industrie extinsa inspre marea productie sau chiar spre programe nucleare ambitioase, tutelate stiintific de catre Homi Bhabha si S.S. Bhatnagar.

Pentru a-si consolida independenta, India a avut de rezolvat – ni se spune – nu atit relatia convulsiva cu ocupantul britanic, pe care l-a invitat imperios sa plece acasa (Quit India!), cit problemele nationale si lingvistice din interior, mai ales pe acelea legate de integrarea si recunoasterea flexibila, toleranta a musulmanilor. Fara a nega citusi de putin rolul covirsitor al lui Gandhi, intelectualii si politicienii de azi par sa urmeze mai degraba modelul sincronizant al lui Nehru, care a decis si pastrarea englezei ca una dintre cele 16 limbi oficiale, cite are acum India, dupa informatia statistica furnizata de catre Eugen Ciurtin: buna stapinire a englezei o vom constata ulterior si printre savantii chemati sa participe la congresul nostru, ca sa nu mai vorbim de faptul ca marile edituri anglo-saxone (Routledge, Oxford sau Cambridge University Press etc.) dispun de filiale asiatice foarte bine articulate in India, ceea ce ne-a oferit sansa achizitionarii unor sinteze bine cotate la un pret infim in comparatie cu ceea ce ai putea cumpara la Londra si New York sau chiar de pe Internet.

Agresiunea strazii
La aeroport fac si prima greseala, invatind din mers ce inseamna sa fii turist in India. Cind ne soseste microbuzul – pe care scrie generos Romanian Cultural Delegation, placa ambigua datorita careia vom fi reperati prompt de catre toti cersetorii si comerciantii ambulanti intilniti pe parcurs –, valiza mea ajunge intr-o clipita in portbagajul liber de pe capota masinii noastre, fiind imediat asigurata cu o sfoara. Crezusem ca e soferul sau unul dintre ajutoarele sale, dar ma dumiresc rapid ca, profitind de imbulzeala, un localnic vinjos isi oferise ager serviciile, cerindu-mi acum agresiv sa-l rasplatesc pentru efort. Rupii inca nu am, lira sterlina groasa pe care incearca sa mi-o smulga din portofel pare un pret excesiv pentru un gest atletic pe care-l puteam face si singur, pe gazde nu le cunosc inca, sa le pot cere un imprumut, asa ca ne despartim la cutite, el fioros, eu jenat la culme: indianul nu se lasa, fuge dupa masina batind cu putere in portiera pentru a-si cere drepturile, eu ma folosesc de limbajul international al neputintei pentru a-i sugera ca a fost victima unei fatale neintelegeri, si-n acest fel depasim aeroportul pentru a intra imediat in „India profunda“, cu vaci rumegind printre gunoaie, maimute mestecind agale resturi menajere, indieni impasibili facindu-si nevoile senin la umbra unui gard darapanat sau printre pubele. Vigilent, cu lectia deja invatata, pricep imediat si rostul sforii care-mi asigura bagajul de pe capota: nu ca sa nu cada pe la curbe, asa cum crezusem initial, ci ca sa nu fie „saltat“ la semafoare de catre pietonii sprintari care asteapta la ocazii.

Agresiunea strazii o vom regasi, de altfel, peste tot pe unde vom umbla: pe drumul inspre Taj Mahal, vinzatorii ambulanti te sechestreaza pur si simplu, nedindu-ti drumul decit cu pretul cheltuirii citorva rupii. La fel procedeaza si imblinzitorii de cobre sau dansatorii de maimute; acestea din urma sint impinse literalmente in interiorul microbuzului, oferite spre mingiiere sau fotografiere: peste tot agresiunea e pur fizica, agasanta si continua, calculata in asa fel incit sa lase turistul fara aparare. Negustorii de la tarabe dispun de o armata de ajutoare, care misuna peste tot, impresurindu-te ca intr-o plasa: pe neobservate, te trezesti impins catre o tejghea, bruftuluit intr-un magazin, captiv al unei tandreti comerciale onctuoase, in mrejele careia tirguiala e obligatorie, aproape initiatica. Nu exista marfa pe care sa nu o poti cobori la un sfert din pretul cerut initial: in asemenea momente, vinzatorul schiteaza teatral citeva gesturi suicidare, isi da ochii peste cap, asigurindu-te ca n-ai facut decit sa atentezi fatal la subzistenta zecilor de copii pe care ii are raspinditi in patru vinturi, dar se grabeste sa accepte pretul oferit, intrucit concurenta sta vigilent cu ochii pe scena, gata sa sara pe tine si sa te absoarba.

Lighioanele din camera
Sintem cazati in campusul universitatii, complet separati de oras, pe un teren relativ viran, plin cu maracinis prafuit, copaci suferinzi si resturi crapate de stinci rosietice (n-a mai plouat de la musoni...), care configureaza un habitat ideal pentru serpi, paianjeni, ciini maronii de pripas si alte lighioane. Cind se lasa seara (si cade foarte repede peste un Delhi cald si obosit), tresari la orice fosnet, spunindu-ti ca nu tot ce misca e neaparat si suspect sau periculos: pe peretii si tavanul camerei circula spectral sopirle mici si mari in diferite varietati cromatice (unele foarte frumoase...) – sint inofensive, nu se urca pe tine in timp ce dormi... – , apar, de unde nu te astepti, insecte vorace si miriapozi gigantici, Andrei Oisteanu era sa-mparta patul cu un paianjen urias, pe care Eugen Ciurtin l-a aruncat pe usa cu calmul filozofic al celui ce stie ca jainismul interzice strivirea fiintelor vii, tintari nu sint, faimoasa crema Odomos sau Autanul adus de acasa ramin nedeschise, pe sub geamuri locuieste un paun cenusiu, facindu-si rondul la ore foarte matinale, cind toate zgomotele se acutizeaza halucinant, geamurile, zabrelite, nu pot fi deschise, iar pe tavan suiera, intr-o convietuire senina cu reptilele, doua ventilatoare uriase, pe care le vom vedea peste tot in India, intelegind totodata si motivul pentru care tara e lider in lume cu cel mai mare numar de presse-papier-uri pe cap de locuitor.

Dincolo de streasina structurilor de ciment nefinisat in care locuim se intinde intangibila capitala New Delhi, din care nu vom vedea aproape nimic in zilele care urmeaza, colocviul fixindu-ne definitiv in campus pentru cinci sesiuni acaparante. Nici de un timp minimal pentru un somn de acomodare nu dispunem la sosire, dupa o sculare in zori pe Strada Mintuleasa, de unde ma ia Andrei Oisteanu cu masina spre Otopeni, dupa sapte ore motaite letargic pe Heathrow si alte unsprezece petrecute in zbor. Storsul complet al sucului din lamiie pare a fi o specialitate cinica autohtona: la Calcutta (sau Kolkata, cum ii spun localnicii), dupa ce Kingfisherul (companie aeriana superba...) intirzie la decolare pe motivul competitiei orientale de a ajunge pe pista cu o roata inaintea celuilalt, vom avea ... zece minute pentru a despacheta si pentru a traversa metropola in cautarea unei intilniri academice programate inabil, ceea ce fireste ca nu se poate in mod obiectiv realiza, macar pentru faptul ca circulatia intr-un oras de 12 milioane de locuitori e infinit mai ucigatoare decit cea din Delhi.

Indienii si solidaritatea altruista cu Eliade
Noroc cu simpozionul, in atmosfera caruia intram firesc, ca pe usa unei case cunoscute: admirabili si altruisti, participantii indieni pornesc fara exceptie din opera lui Eliade, sau o intorc in asa fel incit sa ajunga la ea, transformind intilnirea intr-un gest de curtoazie si reverenta tematica. Ma intreb, privindu-i, nu citi dintre noi ar fi dispusi sa recurga cu premeditare la un gest similar, de solidaritate altruista, ci daca nu cumva noi nu ne aflam, azi, in faza unei crize de receptare a lui Mircea Eliade, pe considerentul privilegierii patetice a biografiei – mai ales pe linia implicarii legionare – in detrimentul universalitatii ca atare a operei. Citeva dintre contributiile romanesti de la New Delhi – incontestabil, aplicate – n-au facut decit sa releve autohtonismul crispat, istoricizant pe care il traversam la noi acasa, pe cind contributiile indiene au scos la lumina fara exceptie sintaxa culturala de anvergura a unui Eliade prodigios, bine conturat pe fundalul unui secol XX deloc unitar ca evolutie intelectuala diacronica, divers si dilematic in ceea ce priveste jocul metafizic al mitului, ideilor si comportamentelor religioase.

Diversitatea – racordata fericit la stilistica postmoderna – constituie, de altfel, rama identitara dominanta si metodologia culturala principala in perspectiva carora indienii de azi isi judeca spiritualitatea. Obsedati negativ de Orientalismul lui Edward Said – la care vom reveni si cu prilejul unui minisimpozion intitulat Orientalism Revisited, care ni se va propune la Kolkata –, ei sint interesati, azi, de ceva ce s-ar putea numi o Indie a culturilor multiple: nu de hinduism arhaic generalizant, extins monolitic asupra comportamentului religios al intregului subcontinent, nu de budhism sau de yoga luate ca atare, fara particularitati regionale sau sincretisme teritoriale specifice, subtile, ci de o Indie a culturilor alternative, sincretice, articulate suplu intr-un conglomerat divers, bine fundamentat diacronic intr-o istorie pestrita, care presupune atit pluralitatea freatica a traditiilor de proximitate sau a reminiscentelor locale, cit si coexistenta energetica a diferitelor nationalitati sau religii.
Urmaream atent sala de la Delhi, dobindind deja o oarecare experienta in previziunea „furtunilor“ pe care le va declansa cite o lucrare tematica bine directionata: cele care vorbeau de traditie, de dialectica memoriei culturale vii, altfel spus de modul in care mitul, religia sau cultura se inscriu in timpul profan si imprevizibil al istoriei, suscitau atentia cea mai adinca.

Mi-am zis ca asist, si aici, la decantarea specifica a tensiunii dintre anistoricitatea utopica a lui Gandhi si pragmatismul sincronist, civilizatoriu al lui Nehru, fiindca interesul pasional pentru istorie al intelectualilor indieni contrazicea de-a binelea presupusul program de regresie catre atemporal cu care noi continuam sa creditam, evident abuziv, cultura unei tari care si-a pus independenta in slujba unei foarte hotarite iesiri din anistoricitate. Sub acest aspect, si perceptia lui Eliade, ilustrata de catre indieni la colocviu, se dovedea a fi indeajuns de dilematica, patru lucrari vorbind de amprenta gnostica a vietii savantului roman: deci nu de modernismul structuralist al relatiei clasice dintre profan si sacru, care prezinta atemporalul ca pe un remediu retractil la vicisitudinile galopante ale istoriei, ci de modul in care sacrul depaseste fixismul sau referential abstract prin intermediul inscrierii sale in istorie, transformindu-se substantial in viata, adica in pluralitate. Numerosi indieni de la colocviu au deconstruit modelul interpretativ eliadesc, demonstrind ca hermeneutica regresiva nu e singura cale de abordare a unei opere foarte vii, incitante: exista si cealalta cale, care duce de la sacru la profan, adica de la paradigma abstracta, aglutinanta la integralitatea spumoasa, frematatoare si senzoriala a vietii. (continuare in numarul viitor)