OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Participarea indiana la colocviul de la New Delhi e prestigioasa: multe nume mari, pe care le voi regasi si pe coperta unora dintre volumele expuse spre vinzare la standul din curte, unde se mai vind obiecte cu insemnele universitatii, produse delicat, cu simt estetic si discretie. imi spune Profesorul Batabyal, amfitrionul nostru, ca pericolul ideologic cel mare il reprezinta comunistii, foarte influenti in Kolkata, unde vom ajunge. El insusi – continua – a decis sa preia un post la universitate pentru a intari aripa liberala, tutelata in sala de catre doamna Mridal Mukherjee, directoarea Bibliotecii Jawaharlal Nehru, unde se va organiza sesiunea inaugurala a colocviului, onorata si de catre E.S. dl Vasile Sofineti, ambasadorul Romaniei in India: masiva, zimbitoare, vorbitoare impecabila de engleza si de alte citeva limbi, Mridal Mukherjee mingiie duios vasul de Corund pe care i-l daruiesc, urcind la tribuna cu voiosia declarata a „mielului care merge la taiere“, pentru a vorbi, decomplexat si substantial, despre dilemele nationalismului local postbelic, in raport cu fundamentalismul si cu etnicismul nationalist inertial.

Sub aspect ideologic, viata publica indiana e puternic marcata de comunalism, care spune, in esenta, dupa definitia furnizata de catre Bipan Chandra – si el prezent la colocviu –, in volumul colectiv India’s Struggle for Independence (1987-1989), ca fiecare entitate religioasa dezvolta atitudini sociale, culturale si politice specifice, aglutinarea fiind imposibila, chiar daca cineva ar impune-o discretionar. Predeterminarea religioasa a socialului si a politicului duce la toleranta si diversitate, India functionind azi ca o natiune plurala, cu granita dintre „majoritari“ si „minoritari“ estompata, pentru simplul motiv ca nu ponderea numerica a unui grup religios anume determina articularea sa in sistemul politic global, pe logica europeana a „drepturilor“ si „indatoririlor“ (sau, mai nou, a „discriminarilor pozitive“), ci premisa de start ca toate grupurile sint in mod fundamental egale intre ele.

Acestea sint valorile plurale pe care trebuie sa le aparam – imi spune Rakesh Batabyal –, chiar si impotriva supradeterminarii politicului, pe care o doresc comunistii. Firescul cu care Mridal Mukherjee conferentiaza despre fundaturile nationalismului indian e bine primit de catre liberalii nostri prezenti la colocviu, desi ma intreb cum ar rezona un asemenea discurs despre toleranta in viata politica romaneasca, unde nationalismul continua sa fie o valoare de schimb puternica, in ciuda armistitiului politic fragil de dupa 2004. Ma mai mir apoi de consensul liberal al universitarilor indieni, pe un fond pesimist-comparativ care arata ca multe dintre universitatile noastre sint dictaturi mascate, functionind mai inertial decit societatea pe ansamblu. Situatia indiana pare sa fie reductibila tot la programul de modernizare fortata intretinut de catre Nehru, al carui pragmatism sincronizant avea, la timpul sau, si o pregnanta conotatie noocratica: Nehru a privilegiat dintotdeauna forta de coagulare sociala pe care o reprezentau intelectualii si savantii, cautionindu-le prestigiul simbolic si, cu ingaduinta inteleapta, vanitatea.
Dovezi multiple de prestigiu vom primi si noi inainte de a sosi in India si pe tot parcursul vizitei noastre, de la apelativul respected Professor cu care ni se vor trimite mail-urile la prezumtia de valoare cu care interventiile noastre vor fi asteptate, ascultate. Indienii coaguleaza un climat intelectual generos, spre deosebire de noi, care sintem macinati de orgoliu, frustrati social si conflictuali in relatiile interpersonale. Nici institutiile nu ne ajuta in asanarea unor asemenea negativisme, ele fiind, aproape regulat, meschine camere de rezonanta ale unor ambitii personale irationale. in India, ca si la Oxford, institutia te face mai bun decit esti, te trage in sus, nu te afunda: ar fi de trait, asadar, citiva ani buni de normalizare in India tolerantei si intrarii in istorie, vointa de a iesi din anistoricitate, din mit fiind principala caracteristica a ideologiei pragmatice impartasite de catre gazdele noastre.

Iesirea din mit
M-am dus sa caut o Indie a Ramayanei, Mahabharatei, a budhismului nirvanic si a faimoasei confruntari dintre Krishna si Arjuna din Bhagavad-Gita, si am gasit una a iesirii din mit, din anistoricitate, ceea ce explica in buna masura si deconstructia lui Eliade pe care si-au asumat-o multi participanti la colocviu. Prof. Sanjukta Bhattacharya, de la Kolkata, a pus in discutie reductionismul metodologic al savantului, Prof. Suvira Jaiswal, de la New Delhi, a contestat monolitismul disciplinar al istoriei religiilor, sugerind ca putem vorbi mai degraba de istorii decit de una singura, aglutinanta. Un alt calup de texte viza prelungirea mitului in traditie si in sincretisme locale: foarte profund, Dr. H.S. Shivaprakash a demonstrat cum jainismul medieval a dizlocat numeroase credinte si simboluri religioase traditionale in sudul Indiei, Cherrie Lalnunziri, de la Universitatea Mizoram, a vorbit despre cosmogoniile animaliere ale comunitatii Mizo, iar Dr. Kumool Abbi, foarte activ pe parcursul intregului colocviu, despre modul in care religiile populare farimiteaza cu ajutorul istoriei blocurile culturale arhetipale, configurind identitati sincretice dinamice in Punjab.

Sensul era dat, in mai toate interventiile, de trecerea de la mit la istorie – si nu invers, asa cum procedam noi cu ontologismul –, ceea ce a adus in discutie si un numar mare de lucrari bazate pe reflexele politice contemporane ale mitologiei translate in traditii regionale. in ultima zi a conferintei, prezidata de catre profesorul american Keith Hitchins, Prof. Sucheta Mahajan, de la Delhi, a conferentiat despre Gandhi the mythmaker, demonstrind cum pragmatismul occidentalizant al lui Nehru a deconstruit retorica si coregrafia ancestrala privilegiate de catre Mahatma, in vreme ce Prof. Rakesh Batabyal – autor al unei foarte substantiale antologii de retorica politica – a insistat asupra mecanismelor diacronice ale secularizarii moralei, pe drumul care leaga etica traditionala a hinduismului clasic si pragmatismul prooccidental al politicii indiene de dupa Nehru.
Foarte incitanta s-a dovedit a fi conferinta Prof. Salil Mishra, de la Delhi, despre manipularea politica a limbilor in constructia Indiei moderne: in principal, Prof. Mishra s-a referit la articularea limbii urdu in nordul Indiei, opusa limbii hindi ca un construct cultural neutru din punct de vedere etnic, deci neorganic si artificializant, a carui utilitate politica a fost prompt recunoscuta de catre ocupantii englezi, care au privilegiat-o in mod oficial, au transformat-o intr-o „limba a elitei“ culturale si intr-o marca identitara pentru New Delhi, strategia insidioasa constind si in asumarea sa ca „limba musulmana“, in incercarea de a-si anexa grupuri religioase alternative, prin disocierea de hinduismul clasic si mefient care va genera, in cele din urma, „rezistenta pasiva“ tutelata de catre Gandhi.

Pe un asemenea palier dilematic, interventiile romanesti au fost de asemenea substantiale, desi parem a fi marcati, inca, de privilegierea unui Eliade al istoriei, in detrimentul celui care apartine universalitatii. in deconstructia acestei psihoze, pregatirea particulara a participantilor romani si-a spus din plin cuvintul: Eugen Ciurtin a facut o subtila analiza a selectiei bibliografice prin intermediul careia Mircea Eliade isi va impune lucrarile despre Yoga, Prof. Gheorghe Stratan (Cluj) a deschis istoria religiilor inspre interdisciplinaritate, vorbind cu precadere despre istoria stiintei, Prof. Andrei Oisteanu a conferentiat despre presa de implicare politica slujita de catre Eliade in tinerete, Prof. Sorin Alexandrescu a extins discutia inspre schimburile europene de idei din perioada interbelica, pe structura unei comparatii dintre Eliade si Heidegger, cercetatoarea Mihaela Gligor, de la Cluj, a revenit la trecutul politic al lui Eliade, Prof. Sabina Finaru, de la Suceava – fost lector de romana in India – a vorbit despre ipostazele beletristice ale Indiei din imaginarul eliadesc, redutabila Dana Sugu, studenta in sanskrita la Kolkata, la Ramakrishna Institute of Culture (unde vom fi cazati cind vom ajunge acolo...) si ghid entuziast al nostru, al tuturor, a decriptat citeva aspecte ale epistemologiei vedanta, in timp ce Prof. Traian Penciuc, de la Institutul de Teatru din Tg. Mures, a vorbit despre mecanismele anamnezei care-i implica pe protagonistii actori din proza fantastica a lui Mircea Eliade. Personal, am inventariat citeva aspecte gnostice din gindirea lui Mircea Eliade, insistind pe diferentele existente intre conceptia protestanta despre sacru a lui Rudolf Otto, sincretismul initiatic al lui Guénon si sacrul mediat de catre profan din gindirea de tip gnostic a lui Eliade.

Nu sint victima unei suprainterpretari?
Alte trei lucrari indiene au amintit si ele de incidentele gnostice ale sistemului eliadesc, asa ca nu e deloc de mirare ca am privit Taj Mahalul intr-o perspectiva gnostica, intrebindu-ma daca nu sint victima unei suprainterpretari. Poate ca, totusi, nu: apropiindu-te de moscheea de pe malul inalt al riului Jamuna – acelasi care trece si prin New Delhi –, intri in curtea unei moschei active, din caramida rosie, patrunderea spre Taj Mahal facindu-se in asa fel incit sa treci prin moscheea rosie, alta cale nu exista. Poate ca nu intimplator, Taj Mahalul nu se vede din curtea constructiei imprejmuitoare, aparindu-i pelerinului in fata doar dupa ce acesta depaseste moscheea rosie, a vietii, pentru a ajunge la cea alba, a mortii, aflata la capatul indepartat al unor alei si al unor canale de apa care configureaza o perfecta simetrie. E ca si cum Taj Mahalul s-ar reflecta in moscheea rosie a vietii, tot asa cum aceasta din urma se reflecta, la rindul ei, in abisul alb al mortii. Majoritatea fotografiilor pe care le-am vazut ignora simetria, insistind doar pe Taj Mahal, insa corespondenta – in cel putin forma pe care complexul o are acum – nu poate fi trecuta cu vederea, ea dispunind de un sens initiatic evident.

inainte de Taj Mahal, inspiratia lui Andrei Oisteanu ne poarta prin Fatehpur Sikri, fosta resedinta imperiala si ghest-town (oras parasit) in momentul de fata, construit in 1571 de catre Jalal-ud-din-Muhammad Akbar, al treilea conducator mogul al Indiei, pentru a fi subit parasit la doar 14 ani de la intemeiere, in 1585, din ratiuni inca neelucidate. Cea mai misterioasa constructie din oras este Diwan-i-Khass (Casa giuvaerului), in centrul careia se afla un tron imperial ridicat deasupra unui stilp bogat sculptat, din care se desprind patru raze transversale, care se termina si ele cu cite un tron, mai mic insa decit cel central. Legenda spune ca de la inaltimea tronului central Akbar isi admira giuvaerurile, flancat de patru sfetnici sau ministri. O explicatie si mai incitanta leaga constructia cvintupla de „religia adevarata“ pe care Akbar ar fi promovat-o prin sincretizarea adevarurilor partiale pe care le contin cele patru mari religii pe care le cunostea (hinduism, budhism, islam, crestinism): nemultumit de faptul ca ele vorbesc, in esenta, despre acelasi lucru in patru forme diferite, el ar fi organizat dezbateri de idei, tronind imperial la mijloc (ca epifanie a sintezei) si invitind cite un reprezentant al celor patru religii sa se aseze la capetele puntilor transversale.

Ne despartim de New Delhi cu regretul de a lasa in urma o multime de prieteni. Unii dintre ei sint reuniti la un generos dineu oferit la resedinta sa de catre dl ambasador Vasile Sofineti, unde avem parte si de o surpriza delicata: Anca Anghelache, care studiaza coregrafia acolo, transpune in limbajul dansului Secretul Doctorului Honigberger. Plecam spre Kolkata, intr-un periplu preponderent turistic, dublat de o anemica participare la un colocviu intitulat Orientalism Revisited, pentru care – nu din vina noastra! – sintem insuficient pregatiti. Dar despre toate acestea, in numarul viitor al revistei... (va urma)