OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La Kolkata (Calcutta), escapismul de tip colonial e chiar mai pregnant decit acela pe care l-am vazut la New Delhi, oras in care capitala a fost mutata la inceputul secolului al XX-lea, din ratiuni de centralitate geografica, dar si din dorinta de a se sugera continuitatea cu vechii moguli si legatura dintre mit si istorie, Krishna nascindu-se, dupa o traditie, in Mathura, prin care si noi vom trece in drum spre Taj Mahal.

Actiunea de mutare a avut, incontestabil, o incarcatura politica, declansind multe frustrari si miscari de strada in Delta Gangelui, unde ajungem si noi dupa o foarte placuta calatorie cu Kingfisherul, dar din nou presati de timp, fiindca dupa cazarea la Ramakrishna Mission (superba!), avem un sfert de ora (!) pina la primul program trecut pe ordinea de zi, pe care fireste ca-l pierdem, deoarece Kolkata, oras imperial de 12 milioane de locuitori (unii spun chiar 15...), nu poate fi traversata cu usurinta.

Spectacolul strazii e chiar mai fascinant decit tot ce intilnisem pina atunci: blocuri de otel si sticla sugereaza bunastarea, dublata de saracia viermuitoare care invadeaza metropola pretutindeni la nivelul trotuarului. Venind dinspre aeroport, trecem printr-un cartier rezidential compus din vile rinduite geometric de-o parte si de alta a unui superb parc cu palmieri somptuosi: geometria se strica la nivelul intrarilor in imobile si printre palmieri, unde misuna tacut azilanti circumstantiali, sub copertine de cirpa si draperii improvizate intinse de la o creanga la cealalta. Pentru un turist, socul e puternic, pe cind indienii si-au creat, prin educatie si indiferenta, un exercitiu al distantei.

Desi oamenii traiesc literalmente cot la cot, corp linga corp, intr-o apropiere fizica ce face din intimitate o notiune de necuantificat, nimeni nu se preocupa de celalalt si nu face din celalalt o sursa de enervare, asa cum se intimpla la noi (e suficient sa descinzi la Otopeni...), unde concurenta sociala difuza irita nervi spasmodici, stirneste ocari, activeaza furia mocnita in oameni si-i face sa se batjocoreasca spontan intre ei, de parca s-ar cunoaste de un veac. Indienii sint mult mai senini, mai toleranti si mai curtenitori decit noi. Locul fiecaruia fiind fixat de ritmurile cosmice, de religie si de propria sa asceza, n-am vazut la nimeni ironii aruncate gratuit, rinjete de superioritate sau rautati premeditate, facute sa raneasca: celalalt e tot o entitate cosmica, chiar daca apartine unei alte religii sau unei alte caste, si se cuvine a fi respectat ca atare.
insa escapismul edilitar e o realitate, introdusa de catre ocupantii englezi din dorinta relativizarii impactului coplesitor pe care-l reprezinta „India profunda“.

Atenuarea s-a facut prin intermediul geometriei, care disciplineaza luxurianta de nepatruns a junglei: kilometri intregi de alei perfect drepte, europene, gazon britanic cit vezi cu ochii, monumente si cladiri neoclasice, nimfe grecesti, statui alegorice si eroi politici incruntati, daltuiti in marmura alba – poti trai ani buni, utopici, in mediul lor artificial, complet surd la India frematatoare din jur, folosind-o cel mult drept ornament exotic sau cu functie de culoare locala. La Victoria Memorial, mica Anglie perfect imprejmuita, desenata scrupulos de Lord Curzon in 1901 – unde si indienii patrund doar dupa ce isi cumpara bilet de intrare –, ni se arata reproduceri ale cortegiilor regale ce se intind pe o acolada de timp relativ vasta, de la Queen Victoria la Queen Elizabeth II: poti vedea cu ochiul liber exotizarea acuta a defilarii, indianizarea sa prin insertia unor camile, elefanti si detasamente locale imbracate in haine autohtone; in rest, aceeasi geometrie sobra, orgolioasa pe care o zaresti si la ceremoniile de la Londra, mai putin spectatorii de pe traseu, care in India sint mai izolati de cortegiu decit tovarasii lor de pe malurile Tamisei.

Stereotipizarea culturala a indianului si a Indiei e tema subiacenta a colocviului Orientalism Revisited care ni se propune la Kolkata, sub cupola fastuoasa de la Victoria Memorial care ma face sa ma intreb daca nu cumva locul a fost ales si dintr-o tandra ironie. Tapul ispasitor e Edward Said, cu al carui Orientalism gazdele noastre se razboiesc elegant, in largi volute concesive: acuza impotriva colonialismului cultural discretionar este corecta in esenta, dar a o transforma in metodologie inseamna o interiorizare nefericita din perspectiva culturii „declasate“, fiindca aceasta cautioneaza, chiar si prin retroactivare negativa. Sesizez din nou acuratetea scriptica a gazdelor noastre: din cauza timpului scurt care ni s-a alocat, participantii au dreptul la doua pagini, ceea ce se si intimpla. Ma intreb, din nou, care ar fi fost turnura colocviului daca noi am fi mers mai pregatiti (fiindca nimeni nu ne-a informat din timp ce anume ni se cere): la doua pagini, intelectualul mioritic abia de se incalzeste, performanta venind doar pe la a zecea, daca mai apuca sa vina...

Se mai intimpla insa ceva neasteptat la colocviu, menit sa demonstreze ca intre discursul care anatemizeaza colonialismul cultural si realitatea care il interiorizeaza reflexiv e, totusi, o micuta prapastie: nefiind precizate locurile, ma asez in partea stinga a mesei, printre indieni, ceilalti romani fiind dincolo. Moderatorul tine cu dintii de compartimentarea separatista a mesei, fiind mirat ca nu sint in tabara corecta. Ideea nu era, il intreb, ca socializindu-i pe participanti, sa contestam prin mixaj dihotomiile axiologice reductive ale temei si sa discutam decomplexati? El sugereaza monomaniac ca nu: vorbim mai intii noi, apoi vine si rindul indienilor. Nu ne amestecam, dar nici nu comunicam: ordinea a ucis spontaneitatea, preopinentii ramin separati. Nici programe nu primim: ei le au, aduse de acasa.

Tema colocviului reactualizeaza o inhibitie, de care nu poti sa scapi din momentul in care pui piciorul in India: aceea de a nu-ti falsifica experienta recurgind la gesturi „coloniale“. Cu o asemenea coregrafie revendicativa luam cu asalt Casa Dasgupta, in care se desfasoara actiunea din Maitreyi, decantindu-ne si frustrarea de a nu fi putut intra la 82 Ripon Street, in pensiunea calcata de Eliade. Familia care locuieste acum in Casa Dasgupta afla de la noi de ce prezinta ei interes, n-au citit nici una dintre cele doua carti, la inceput nu vor sa ne lase sa intram, ma retrag rusinat in noaptea microbuzului, deznodamintul romanului nu e facut sa ne cautioneze, insa reduta cade in cele din urma sub canonada asaltului dacic, scap invadarea zgomotoasa a interiorului, cu scara care duce la etaj si cu terasa de deasupra (ambele prezente in roman), dar primesc si eu o cafea la sfirsit, cind soferul vine sa ma pofteasca inauntru, spunindu-mi ca intra si el si ar vrea sa incuie preventiv masina.

Ne intretinem agreabil cu o familie contrariata, dar amabila. A fost cafeaua cu pricina momentul culminant al sejurului nostru de la Kolkata? Pentru unii da, pentru mine nu: intr-adevar, cum spuneau colegii mei la intoarcere, fiecare dintre noi a vazut India pe care a vrut si a stiut s-o vada...
Un ultim gind de multumire catre dl B.K. Poddar, consulul nostru onorific: a tinut sa fie alaturi de noi, precis, discret si inflexibil, ca un amfitrion imperial. Prin el am regasit Anglia inainte de a descinde, din nou, la Londra, pentru a ajunge din nou la Bucuresti pe Strada Mintuleasa, unde cercul unei experiente neverosimile se inchide tacut in apartamentul lui Geo Serban si al Danielei, unde si incepuse. (sfirsit)