OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

I.C.: Va convine sau nu, eu trebuie sa deschid „trialogul“ la care m-ati invitat. Si nu neaparat pentru ca sint mai veche la acest festival, cit fiindca eu am „prins“ deschiderea. Zic „prins“ nu intimplator: efectiv am accelerat puternic de la aeroport la hotelul Vergina si apoi la Cinema Olympion ca sa-mi ocup la timp obisnuitul meu loc pe ultimul rind, in eleganta sala arhiplina. Numai bine sa-mi potrivesc castile pentru traducerea discursului ministrului culturii, Theodoros Pangalos, introdus de simpaticul si impozantul Michel Demopoulos, directorul festivalului, care nu a uitat sa-l invite pe scena si pe Theo Angelopoulos, de citiva ani director onorific.

A.L.S.: Trebuie sa-ti spunem ca, pina la sfirsitul festivalului, ministrul culturii a fost schimbat... Din pacate. Din fericire, cel care i-a luat locul – nu ma-ntreba cum il cheama – se pare ca este salonichez, asa ca zvonurile pe care le-am „prins“ noi apropo de o eventuala mutare a festivalului la Atena speram sa nu se adevereasca.

I.C.: Nu stiam... In fine, cum va spuneam, n-a mai fost loc si pentru Tony Gatlif, care a plecat cam excedat. Ghinion, pentru ca nici Vengo n-a mai ridicat lumea in picioare asa cum se intimplase la Gadjo dilo, cind regizorul rom a fost insotit de a noastra Rona. O data proiectia de gala moderat-aplaudata, ne-am indreptat in corpore spre port. Trebuie sa informam cititorii ca, incepind de la editia cu numarul 40, de anul trecut, „inima“ festivalului pulseaza in docurile metamorfozate spectaculos nu doar in patru cinematografe ultramoderne de cite doua sali, ci si in birouri, oficii de presa, spatii de expozitii si, nu in ultimul rind, de petreceri.

M.C.: Acele petreceri fabuloase care incep intotdeauna in jurul unor mese pline de bunataturi si sfirsesc, invariabil, pe aceleasi mese, deja golite de bunataturi. N-am crezut-o pe Magdalena Stanciu ca asa se intimpla cu salonichezii pina cind nu m-am convins singur, in ultima seara – pe care tu ai ratat-o. Ai pierdut o partida de sex – evident, doar simulata! – provocata de Prince si al sau Kiss, dar „cocotata“ taman pe masa unde, pina atunci, avusesera loc toate conferintele de presa ale festivalului. Si, tot in aceeasi seara, am capatat si o explicatie a faptului ca n-a existat nici urma de farfurii la vreun party: grecii, cum pun mina pe ceva breakable, in secunda urmatoare il transforma in cioburi. Si totusi, paharele au fost din sticla, nu din plastic... Idem cioburile...

I.C.: Apropo de pahare – si revenind la opening: cum nu va aveam alaturi, dupa unul-doua pahare din vinul oferit de sponsorul traditional am hotarit sa ma retrag pentru o noapte alba, in brate cu programul si catalogul.
Chiar de-a doua zi m-am lansat intr-o „cura“ de Angelopoulos. Trebuie sa recunosc: n-am rezistat prea multe ore la simpozionul international (dens in personalitati si analize pertinente), ci am luat drumul falezei insorite. In scurt timp, am ajuns iar in interiorul salii unde rulau „making of“-uri. Mi-am ales unul, realizat in ’75 de criticul Demopoulos la Comediantii, si altul semnat in ’84 de un bun amic dobindit de mult la acest festival – Patrice Vivancos –, care s-a concentrat doar asupra secventei 80 din Calatorie la Cythera. Asa am reintrat in atmosfera atit de speciala a acestui autor care mie-mi place pentru ca persevereaza cu virtuozitate intr-o teatralitate foarte cinematografica.

A.L.S.+M.C.: Iar noua nu, din aceleasi motive...

I.C.: Ma rog. Evident ca nu puteam sa-l ratez pe Harvey Keitel, sosit doar pentru citeva ore si care, bineinteles intirziind, a glisat direct pe ecran: un Ulise transoceanic ratacind prin Balcanii obirsiei materne, acompaniat de multiplele Penelope ale Maiei Morgenstern. Ce ne-am mai bucurat cind ne-am intilnit in aglomeratia Pietei Aristotelous, eu la festival, ea la filmari!

A.L.S.: Eu l-am vazut, in schimb, pe Angelopoulos al dumitale in sala de sus de la Olympion, la Suzhou River al chinezului, zi sa-i zic...

M.C.: Lou Ye.

A.L.S.: Asa, asa. Ce-a facut „Theo“? A stat ce-a stat, foarte taciturn, pina s-a stins lumina in sala, si imediat ce-a inceput filmul – cam la trei minute dupa – s-a ridicat si-a plecat... Cred ca nu era obisnuit cu ritmul: in trei minute se intimplau in filmul chinezului chestii care, la el, se petrec in trei ore jumate. Si tot nu se termina!

I.C.: Mie mi-ar fi placut teribil sa revad Eternitatea si o zi...

M.C.: Titlul e bun!

I.C.: ... fiindca imi revin mereu in minte imagini emblematice, care ma urmaresc cum ma va obseda de acum incolo un cadru din odiseea moderna, regasit in expozitia de fotografii. Intr-un cinematograf dezafectat, eroul surprins din spate, abandonat calatoriei sale interioare. Am optat totusi pentru o premiera autohtona – 2000+1 secvente de Dimitris Athanitis, tentata de pretextul inca neepuizatului milenarism. Pe care aveam sa-l mai descopar invocat si de un argentinian autosurprins Asteptindu-l pe Mesia/Esperando al Mesias, si de un sud-coreean care n-a ezitat sa-si intituleze tripticul postmodernist chiar Sfirsitul unui secol/Segi-mal.

M.C.: Cel mai mult dintre cele trei episoade ale sud-coreeanului mi-a placut, desi toate erau splendid filmate, primul: cel in care un barbat se izoleaza in camera unui hotel pentru a scrie la comanda scenariul unei melodrame, desi ceea ce l-ar pasiona cu adevarat e un thriller: „ceva in genul Seven plus critica sociala“. Aveai in el tot: si umor, si critica criticii de film, si „bug“-ul mileniului (e drept ca nu Y2K-ul, ci un virus amarit care ii distruge eroului scenariul), si, ceea ce-i mai important, toate acele piese, aparent disparate, care urmau sa se regaseasca in celelalte doua episoade.

I.C.: Pe linga tuseul milenarist, nota comuna a filmelor amintite o mai constituie privirea si evaluarea lucida a existentelor mai mult sau mai putin banale in functie de cita inteligenta si cita sensibilitate e capabil fiecare sa investeasca in propria-i viata. Lucru valabil si pentru noi, criticii de cinema. De aceea mi-am asumat riscul sa va recomand Cei din fata noastra/Ceux d’en face al lui Jean-Daniel Pollet, pe care l-am cunoscut la propriu si la figurat aici la Salonic, prezentat elogios de catre Michel Demopoulos. Si de aceea va multumesc ca m-ati trimis pe strania si totusi hazoasa Insula/Seom a lui Kim Ki-duk.

A.L.S.: Eu, la Ceux d’en face al lui musiu Pollet am intrat dupa ce incepuse si n-am rezistat mai mult de juma’ de ora! Mi s-a parut un tip de cinema profund obosit, caznit si fandosit – genul ala de film care suna mobilizarea celorlalte arte (aici muzica, poezie si fotografie), fara a reusi sa fie altceva decit mai putin decit suma acestora. Tu, Mihai, nu l-ai vazut, asa ca da-mi voie sa ti-l sintetizez intr-o fraza: compozitorul (Michael Lonsdale) compune un psalm, fatuca blonda se plimba cu bicicleta prin gradina, prietenul ei recita din off scrisorile pe care i le trimite, in timp ce camera zaboveste pe fotografii ale unor atrocitati prezente; cind se termina aceasta succesiune, ce vedem mai departe? Compozitorul care compune, fatuca pe bicicleta, etc...

I.C.: Dar sa nu uit de „Alexandrul de Aur“, „marele premiu“ pe care doar eu am apucat sa-l vad – Ultima sansa/The Last Resort fiind programat in primele zile. Regizorul Pawel Pawlikowski e polonez, dar a lucrat mult in strainatate ca documentarist si a adunat ceva premii. Chiar acest film, la comanda BBC, se plaseaza oarecum la granita genurilor, intentionindu-se o docudrama care sa reconstituie tribulatiile emigrantilor rataciti in Marea Britanie. Cazul in speta e al unei rusoaice, tinara si plina de sperante, care-si ia fiul si vine la Londra unde nu-si mai afla logodnicul. E obligata la prostitutie mascata intr-o „afacere“ de cibersex.

M.C.: Ca-n belgianul Thomas est amoureux...

I.C.: Cam asa. Renunta pentru ca nu stie si nici nu vrea sa practice asa ceva. Indeletnicirea de acasa fusese aceea de ilustratoare de carte pentru copii. Tabloul „de suflet“ pe care-l poarta prin lume il va oferi salvatorului, un saritor si intreprinzator vinzator de supermarket, care se ataseaza de copil si de ea cu o generoasa afectiune incit ii va ajuta sa porneasca spre casa. Apropo de dorul de casa – mi l-am mai ostoit cind la micul dejun ati aparut pe rind si laolalta: voi doi, Magda Mihailescu si Magdalena Stanciu. Pe Hanno Höffer pot spune ca l-am „reprezentat“ la prima proiectie cu Dincolo, fiindca el a venit la tanc pentru conferinta de presa – din care ziarul festivalului a desprins „raspunsul perfect“. La intrebarea „De ce nu vedem mai multe filme romanesti?“, nightloser-ul, defel pierzator in materie de cinema, a spus cu umoru-i sec: „Pentru ca nu se fac.“

M.C.: „Pentru ca nu exista – Because there aren’t any“. Eram si eu la conferinta.

A.L.S.: Mie nu mi-a displacut Safe Sex-ul grecesc, pe care l-am vazut in prima zi... Nu stiu ce mi-a venit acuma cu el – n-are nici o legatura, Doamne fereste!, nici cu Hanno, nici cu nimic din ce discutam, dar cred ca mi-am adus aminte de el venind vorba de cite filme facem noi si, uite, cite fac grecii... Safe Sex a fost, daca am inteles bine, cel mai mare succes al lor de anul acesta, si asta zic eu ca e bine – daca asta e nivelul publicului lor mediu, n-au de ce sa le fie rusine! Filmul e à la Almodovar-prima perioada, cu citeva momente foarte reusite (intrarea in telenovela, de pilda... mai ales ca scenaristii au avut buna idee de a o lasa neexplicata. Sau finalul, care e mortal – de o amoralitate foarte tonica!), personaje vii, replici darimatoare, tot tacimul.

M.C.: Safe Sex – imi spunea Angelike Contis, redactoarea ultimei pagini a cotidianului festivalului (si cea mai citita de noi, pentru ca era singura intr-o limba in care „P“ nu e „R“) – a creat o moda in Grecia. Jumatate din filmele lor fie au in titlu cuvintul „sex“, fie sint clone – la fel de, sau mai putin reusite decit originalul. Se pare insa ca ceea ce a inflamat cu adevarat spiritele cinefililor locali au fost filmele documentare. Mie, ce-mi pare rau ca n-am reusit sa vad a fost Rapacitate/Greed al lui von Stroheim – intr-o varianta mamut de 4 ore si jumatate. Cea care circula indeobste are 2 ore si un sfert, iar cea initiala, pe care n-au vazut-o decit Stroheim si citiva apropiati, inainte de a-i fi ciopirtita de studiouri, se intindea pret de 9 ore si jumatate... Totusi!

I.C.: Ar fi momentul sa introducem in aceasta trecere in revista o reusita remarcabila a festivalului la care balcanicii trudesc de mult: constituirea SEE Cinema Nework, o retea interguvernamentala a tarilor sud-est europene care sa se ocupe efectiv de colaborari. Nu sint straini de materalizarea acestui deziderat Stere Gulea si Alina Salcudeanu – care a lucrat si la rapida redactare a ghidului realizatorilor de film si televiziune...

A.L.S.: ...si pe care am reusit performanta de a nu-i intilni deloc in cele citeva zile in care ne-am suprapus la Salonic!
I.C.: Sa speram ca va veni vremea coproductiilor si vom calatori si mai des la Salonic, la premiere! Pentru ca, pentru mine cel putin, e foarte tonifianta atmosfera de pe croazeta: intre Olimp si Athos, un dolce far niente pret de un capuccino, la ora amurgului...

A.L.S.: Lasa amurgurile! Data viitoare te ducem la cel mai misto restaurant din Salonic: intr-o curte interioara, la doi pasi de Olympion, un patio comunicind cu doua sali de mese, cu pendula, „portrete de familie“ s.a.m.d. Singura hiba: meniul – scris de mina cu cerneala violeta, cu fotografii vechi... – e in greaca! Noi n-am comandat, in cele 3-4 dati cind am fost acolo, decit ce vedeam in farfuriile celorlalti! Plus berea „Mythos“. Toata perioada am fost... „mitomani“.

M.C.: Cot la cot cu Madi (Mihailescu). Desi parca tu preferai „Alfa“?

A.L.S.: Am incercat o data: nu e rea, dar n-am vrut sa stric spiritul de echipa. Iar la sfirsit, ceva care ni s-a parut ca se spune „logarismo“ – „bill-ul“, carevasazica.