OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inca un optzecist muzeificat, fie si temporar. In programul expozitional al Departamentului de Arta Contemporana (condus de Ruxandra Balaci) al Muzeului de Arta al Romaniei, s-a facut loc inca unui reprezentant al Generatiei ’80: Gheorghe Rasovszky, a carei personala este deschisa in Salile Kretzulescu in perioada 15 iunie-27 iulie 2000.
Opera lui Rasovszky infatiseaza o varietate inepuizabila si totodata o remarcabila coerenta interioara. Artistul stapineste si practica o pluralitate de limbaje, cultivindu-le succesiv ori simultan cu placere nedisimulata: fotografie, obiect, asamblaj, instalatie, pictura, grafica, mixaje tehnice. Eclectismul sau, postmodern, mizeaza pe fertilizari reciproce, fara a ocoli specificitati ca puseuri de libera miscare intre traditie si formule „alternative“.

Resorturile si imagistica citadina hranesc de mult creatia acestui autor (ceea ce nu inseamna inchiderea altor orizonturi, si poate vom fi martorii, intr-un viitor nu prea indepartat, spiritualizarii unor altfel de locuri). Scenografia ca ocupatie remunerata, lucrul in televiziune au accentuat propensiunea catre coexistenta limbajelor, catre imaginea-fragment asociata muzicii (de la febra punk incoace) si textului, ducind la structuri dense si ritmuri alerte proprii, sa spunem, videoclipului. Suvoiul acesta de informatie artistica se deplaseaza intr-o albie sapata de un mecanism al creatiei, marcat de amintiri suprarealiste si dadaiste. Asa incit determinante sint semnalele vizuale si sonore extrase din cotidian, in mirabila lor intilnire, adesea intimplatoare, cu cele venind din profunzimile vietii psihice. Pe de alta parte, ca artist contemporan, cu „simturile“ culturale in alerta, Rasovszky nu lasa totul in seama hazardului; strategia fragmentului este prin urmare una asumata, veghea ironica se implica in comentariul parodic al automatismelor de expresie vizuala si textuala, procentajul de intimplare da prospetime, dar este supus unei relatii dinamice cu mecanismele de control. Artistul cultiva ambiguitatea, vrea in primul rind sa creeze o atmosfera, nu descrie ci sugereaza. Isi ofera universul unei lecturi alerte si combinate, dar nu il explica – solicita publicului o perceptie activa.

Expozitia actuala, al carei generic derutant la prima vedere este Buricul, are continuitati de conceptie cu ceea ce prezenta artistul la Bienala venetiana in 1997 si cuprindea, totodata, in paginile unui catalog cu acelasi titlu, anume Regnul fanatic. Dincolo de similaritati, personala din anul de gratie 2000 are si specificitati. Buricul inseamna focalizarea asupra unui mediu tehnic – fotografia – cu osebire iubit de Rasovszky. Factorul care structureaza ideatic si ritmic discursul fotografic este textul–pseudotitluri, fragmente de gind asociate cu imaginile (se adauga „comentarii“ grafice, interventii cromatice pe print). Uneori, cuvintul este ecoul direct a ceea ce se vede, alteori, intre cele doua modalitati de comunicare exista divergente semantice care fie creeaza universuri paralele, fie sugereaza o decriptare parodica, alta decit cea la indemina (prin continutul descriptiv al imaginii).

Genericul expozitiei, un cuvint ce trimite la o intimitate aproape incomoda, marturiseste – repet – faptul ca fotografia este mediul preferat al autorului. Ea ii faciliteaza contactul cel mai direct cu „realitatea“. Iar realitatea asupra careia se apleaca acum Rasovszky este adesea aceea a unor obiecte incarcate cu memorie personala si familiala, cu unele evadari in frustetea, grotescul ori frumusetea cotidianului larg perceput. Din cite imi marturisea autorul, personala actuala a fost pregatita intr-o atmosfera speciala, de anticipare a unei alte expozitii, dedicata starilor de profunda vibratie interioara pe care i-o declanseaza un Loc incarcat de energie spirituala, „descoperit“ de curind, real (dezvaluirea identitatii acestuia ar fi deocamdata inoportuna).

Sa ne intoarcem insa la Buricul lui Rasovszky, in acceptia sa prezenta. Multe dintre fotografii propun o perspectiva gulliveriana, inversata fata de normalitate, asupra unor obiecte de dimensiuni mici, jucarii. Nu este vorba doar de reconstituirea, din punctul de vedere al insului matur, a unui cod de perceptii al copilariei (fiicei artistului), ci si de posibilitatea de a transfera acestui cod induiosator – ludic – inofensiv angoase mediatice, retete ale productiei cinematografice horror. Filtrul parodic indeparteaza astfel strigoii unor categorii ale simulacrului contemporan. Rasovszky accepta confruntarea cu lumea de fantasme confectionate din jurul sau, cu hiper-realitatea; aceasta este inevitabila, izvoraste din ecranul televizorului, receptionarea ei ofera „placeri“ si „primejdii“. Autorul face un slalom fara gres printre acestea si produce din respectiva materie prima un univers artistic de-a dreptul captivant, unul care il face pe spectator mai sensibil si mai puternic in acelasi timp. Impresioneaza si intrepatrunderile lumii concrete la nivelul obiectualului si al organicului, cu cea artificiala. Revenim astfel si la inteleptul Duchamp si la efortul de stergere a granitelor dintre arta si viata. Structura insasi a expozitiei avantajeaza, in mai mare masura decit Regnul fanatic, o apropiere intre gindirea artistica a lui Rasovszky si celebrul stream of consciousness de regasit in repere fundamentale ale prozei moderniste: „capitolele“ personalei din Salile Kretzulescu se organizeaza intr-un „briu“ aproape continuu de imagini care perimetreaza spatiul avut la dispozitie.

Concluzie fireasca: infruntati vara bucuresteana si mergeti sa vedeti la Muzeul National de Arta al Romaniei expozitia unuia din cei mai importanti practicanti ai fotografiei ca mediu artistic, pe care ii avem la ora actuala. Cautati in suvoiul de imagini un autoportret al artistului, discret, reflectat pe suprafata metalica a unei oarecare piese circulare, un soi de capac asemanat unui buric industrial – mie imi aduce aminte de Manierism, cu care, de altfel, a fost comparat Postmodernismul.