OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca mi-ar fi spus cineva, inainte de caderea regimului Ceausescu, ca voi ajunge sa vizitez tari din afara „lagarului socialist“, cu siguranta l-as fi banuit de grave tulburari psihice. Ori de o legatura suspecta cu serviciile de securitate care, prin astfel de provocari „amicale“, incearca sa sondeze proiectele de viitor evazioniste ale cetatenilor de rind.

- Cotele apelor Dunarii
Dar se pare ca – adolescent stingaci, intr-un oras la mama naibii – eram o persoana prea neinsemnata pentru un regim atit de puternic, asa ca n-am fost vrednic de o astfel de provocare. Iar imaginatia mea abia depasea granita judetului si a regiunii. Nu visam decit ca, in calitate de membru al organizatiei de pionieri sau al uniunii tineretului comunist, sa prind taberele cele mai ieftine, la munte si la mare, ca sa „admir din plin frumusetile patriei“, cum suna discursul ideologic al timpului. Cum provin dintr-o familie modesta, chiar cele mai ieftine tabere pareau adesea inaccesibile.

Asa ca trebuia sa ma descurc – si asta chiar in inima unui regim care ura initiativa privata! Printre activitatile cele mai frecvente care, privind retrospectiv, tradeaza o vocatie antreprenoriala respectabila, era golirea debaralelor casei parintesti de sticle si borcane in scopul comercializarii lor la centrele de achizitii (noroc ca aparitia PET-urilor s-a produs mult mai tirziu!), devastarea copacilor din propria gradina sau din imprejurimi si vinzarea fructelor, cu castronelul, in aglomeratia de muncitori la intrarea si la iesirea din schimburi, precum si comercializarea pieilor de iepure, pe care tata ii sacrifica in gospodarie, mai ales in perioada de penurie alimentara a anilor ’80. Odata constituita jumatate din suma, urma negocierea dura cu parintii pentru cealalta jumatate. Cel mai adesea izbindeam, asa ca m-am infruptat ani la rind din frumusetile patriei, mereu aceleasi si aceleasi, dar parca tot mai vestejite.

Asta pina intr-o buna zi, cind am descoperit taberele literare. „Literare“ sau „de creatie“. Acestea erau gratuite si erau destinate celor mai talentati utecisti! De atunci, adio sticle goale si borcane! Adio corcoduse, prune, mere, pere! Adio piei de iepure! Prin astfel de tabere, am ajuns chiar pina la Timisoara, unde nu visasem sa calc vreodata. Cit despre vizitarea lumii de dincolo de frontiere, ea nu-mi aparea nici in fanteziile cele mai colorate, cu care imi omoram timpul ori de cite ori, dintr-o pricina sau alta, stateam la pat bolnav. in visele mele secrete fumam tigari bulgaresti in veceul scolii, eram proprietarul intregii colectii a revistelor Pif si Rahan, aveam clasorul burdusit cu timbre coreene si-mi spalam miinile, parcimonios, cu sapunuri frumos mirositoare aduse de polonezi in masinutele lor ca niste cutii de chibrituri rulind pe roti improvizate din nasturi. Cam astea erau singurele mele legaturi, „fanteziste“, cu strainatatea. Cred ca mai realist mi s-ar fi parut sa vizitez Egiptul antic decit Viena sau Praga.

Viena despre care auzeam mereu, la radio, atunci cind se anuntau cu voce monotona „cotele apelor Dunarii“. Nu-mi explic nici acum de unde aveam atita rabdare sa ascult nume de orase cu sonoritate stranie, insirate ca margelele pe ata.
Progresiv, in urma frecventarii taberelor de creatie, simtul antreprenorial mi s-a atrofiat considerabil. Asa ca venirea capitalismului, cu sistemul sau de piata, m-a prins pe picior gresit: scriind literatura. Altminteri, as fi putut deschide cu succes o linie de imbuteliere a apelor minerale de la chiuveta din bucatarie, o fabrica de dulceturi si compoturi cu fructe din productia vecinilor sau, de ce nu, un mic bussines cu caciuli din blana de iepure pentru membrii parlamentului. Cu asta s-ar fi putut face bani frumosi in anii de dupa caderea lui Ceausescu, mai ales in asociere cu oamenii plini de initiativa ai fostei politii politice.

- Prima plecare
Prima mea iesire „in afara“ a avut loc in 1991. Eram student la sociologie si am fost selectionat pentru un schimb de experienta in Franta, impreuna cu alti sapte, opt colegi. Vestea m-a lasat mut. Dupa ce m-am acomodat cu ideea, am inceput pregatirile. Primul soc l-am avut cind am constatat ca frontiera nu e la marginea tarii, ci incepe la Bucuresti. Anume in fata ambasadei Frantei, unde, pentru depunerea actelor in vederea obtinerii vizei, ne astepta o coada infioratoare. Noroc ca eram calit la cozile pentru lapte, carne, ulei si zahar din anii ’80, asa ca o noapte petrecuta in fata ambasadei nu a fost decit un bun prilej de rememorare, nu fara naduf, a istoriei recente. Spre dimineata, coada amortita de somn s-a dezmeticit cu greu, duhnind a bere. Apoi a inceput sa se lungeasca, sa se incolaceasca, sa se zburleasca si sa se zbata.
Abia cind m-am vazut cu viza pe pasaport, am reusit sa uit, de bucurie, toate inghiontelile si coatele primite in coaste in imbulzeala de acolo.
La plecare, tata m-a privit in ochi fara sa spuna nimic. Era mindru de mine.
Mama mi-a dat de grija mereu sa maninc bine si sa nu ma inhaitez cu oamenii rai.

La controlul vamal romanesc, amintind mai curind de o perchezitie, aveam sa constat ca rucsacul meu continea urmatoarele: conserve de carne de vita, brinza sarata la borcan, doua batoane de salam, cascaval, un borcan de cirnati in untura, napolitane, o sticla de vin, cinci ciocolate si un biletel: „ai grija de tine!“. Oare unde si-a imaginat mama mea ca plec?
Tot drumul am stat cu nasurile lipite de geam, minunindu-ne de ceea ce vedem. Exclamatiile sareau ca dopurile de sampanie la trecerea dintre ani. De surescitare, vorbeam continuu, fara control, repetindu-ne mereu in ceea ce spuneam. Curatenia localitatilor, asfaltul impecabil, luminile Budapestei in noapte, autostrazile, muscatele din ferestre, verdele copacilor – totul era prilej de uimire.
Cred ca eram deja pe soselele Germaniei, cand unul din grupul nostru spune:
– Bai, sa-mi bag picioarele daca n-am sentimentul ca mergem printr-o vedere!

- Intermezzo I
(Mama nu a iesit niciodata din Romania.
Tata nu a iesit niciodata din Romania.
Sora mea nu a iesit niciodata din Romania.
Dar eu le-am trimis mereu vederi...
Asa pot calatori si ei, mi-am spus eu.)
(De fiecare data trebuie sa povestesc tuturor cum a fost in strainatate. Povestesc si iar povestesc. Ei se mira si ma invidiaza. La un moment dat nici mie nu-mi vine a crede ca am putut fi atit de norocos si ca eu sint ala despre care povestesc.)

- Generalizari
Dupa aceea, am tot plecat. Treptat, mi-am format acea minima cultura necesara trecerii frontierei, care ar putea fi redata chiar sub forma unor propozitii „pline de intelepciune“. De exemplu:
Oricit de in regula ai fi cu toate documentele indispensabile trecerii granitei, niciodata nu poti fi sigur ca vamesii romani nu vor gasi o chichita pentru a te intoarce din drum.
Nu dispera, am si o veste buna pentru tine: totul se rezolva cu bani.
Daca ai ceva mai multi bani, atunci chiar poti fi linistit, nici macar nu e necesar sa ai toate actele in regula.
Chiar daca esti perfect in regula, daca mergi cu autocarul, pregateste cinci euro. E o taxa pe care o string soferii, sub pretextul facilitarii trecerii frontierei. Cel mai adesea, din acesti bani ei maninca gulas la primul restaurant din Ungaria si beau beri fara alcool. Nu te enerva!
Cu vamesii unguri e foarte bine sa vorbesti in maghiara, sint foarte sensibili la acest aspect.

Daca ai mai mult de doua cartuse de tigari, cauta pe cineva care nu are deloc si pune ceea ce e in plus in bagajul lui.
Daca esti femeie, tinerica, frumusica si eventual tiganca, toti vamesii te vor banui ca te duci sa te prostituezi. Asa ca unii vor incerca sa profite de tine inainte de a ajunge in tara de destinatie.
Cel mai bine da sa fii student sau profesor.
Nu te repezi la prima toaleta cu taxa, caci vor urma si din cele fara taxa.
Vamesii austrieci sint dintre cei mai rigizi.
Politia de frontiera din Salzburg opreste intotdeauna autocarele romanesti. Are o placere deosebita sa le tina cite doua ore trase pe dreapta. Daca are chef de distractie, cere sa fie desfacute si toate bagajele.
Daca vrei ca lucrurile sa se simplifice, ia avionul. Dar nu uita ca mersul pe pamint e pentru cei saraci, iar mersul prin aer e pentru cei bogati.
Ai grija sa semeni cu fotografia din pasaport, altminteri poti avea destule necazuri.
Desigur, lista ramine deschisa. Viata e plina de surprize!

- Intermezzo II
(Zilele trecute ma intilnesc cu domnul Ionescu. E un profesor universitar pensionar care locuieste intr-o zona selecta a orasului, pe o straduta cocheta care se infunda intr-un parc. Ma cunosteam bine cu fiul sau, care a emigrat cu ani in urma in Statele Unite. il intreb ce mai face Andrei. imi spune ca bine, apoi adauga cumva confidential:
– Stii, saptamina trecuta a emigrat si baiatul lui Georgescu...
Georgescu este unul dintre cei mai cunoscuti arhitecti ai orasului.
– Plecasera toti, numai baiatul bietului Georgescu nu... Acum, in sfirsit, toti copiii de pe strada noastra au plecat in strainatate – zice el mindru.)

- De trei ori Viena
incetul cu incetul am inceput sa imbatrinesc si sa-mi fac un top personal al preferintelor. Unul dintre orasele la care tin cel mai mult este Viena. As putea spune ca aici am ajuns de trei ori.
Prima data, in ’91, am stat doar zece ore, intre doua trenuri, in drum spre Franta. Atunci am vazut mai degraba Westbahnof-ul decit Viena. Ceea ce imi amintesc perfect e ca o doamna, cind ne-a auzit vorbind romaneste, pe mine si pe prietenul meu, a sarit in sus de bucurie si ne-a potopit cu dulciuri, ca pe copii, de la magazinul din incinta garii. Fugise din Romania in urma cu mai multi ani. Noi eram tineri studenti, iar caderea regimului totalitar se intimplase ca ieri. Am avut sentimentul ca sarbatorim toti trei caderea lui Ceausescu, acolo in gara, cu napolitane, jeleuri si sucuri, bune cum nu mai mincasem niciodata.

A doua oara, am ajuns aici dupa aproape zece ani, in 2001. La initiativa lui Johannes Gelich, pe atunci lector austriac la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iasi, un grup de sase scriitori romani (Constantin Acosmei, Radu Andriescu, Michael Astner, Mariana Codrut, Dan Lungu si Ovidiu Nimigean), din Club 8, urma sa sustina mai multe lecturi publice in Austria: la Alteschmide si la redactia revistei Wienzeile in Viena, apoi la Literaturhaus in Salzburg. Printre ei, ma aflam si eu. De aceasta data am stat mai mult, aproape o saptamina.
Pentru cei care cunosc cit de cit harta literara austriaca, alaturarea dintre Alteschmide si Wienzeile este bizara, daca nu scandaloasa. Prima institutie reprezinta spatiul consacrarii si al onorariilor de invidiat, este o institutie „burgheza“, in timp ce a doua este marca underground-ului vienez. Wienzeile nu este singura revista de acest gen, insa este cea mai cunoscuta si cea mai longeviva.

Itinerariul nostru austriac, intocmit de Johannes (care ne-a intrebat daca vrem sa cunoastem si zonele mai putin oficiale ale vietii literare vieneze; iar noi am raspuns in unanimitate „da“), ne-a condus mai intii la Literaturhaus in Salzburg, frecventata in special de protipendada oraselului cochet si turistic, apoi la Wienzeile si in cele din urma la Alteschmide – adica mereu dintr-o extrema in cealalta.
- La sediul revistei Wienzeile
Asadar, chiar in seara sosirii de la Salzburg, unde am avut placuta surpriza sa cunoastem familia Danielopol, a trebuit sa mergem sa citim la redactia Wienzeile. Cu totii eram foarte surescitati, mai ales ca in ultimul numar al revistei, intitulat Ost Nord Ost, Under The Ground in Romania, eram prinsi toti cei prezenti. Fusesem avertizati ca este vorba despre o revista underground, realizata de persoane neconformiste. Nu-i nimic, ne-am zis noi, cu atit mai bine! La rindul nostru, ne consideram si noi un soi de underground, chiar daca in manifestul Club-ului accentul cade pe ideea de „alternativa culturala“.

Odata ajunsi, am coborit din microbuz hotariti sa cucerim Viena!
Cind am intrat, prima senzatie a fost ca redactia urma sa se mute si ca deja fusese dusa o buna parte din lucruri. Ca mobilierul prezent, citeva banci de lemn si doua-trei mese, era ce mai ramasese pentru ultimul transport. Dar nu, ma inselasem.
Ca sa raminem tot la bizarerii, pe peretele pe care dadeai cu ochii chiar de cum intrai pe usa era desenat un nud barbatesc, de proportii naturale, pictorul insistind in maniera hiperrealista chiar in zona genitala, cu o claritate a detaliilor demna de manualele scolare. in fine, nu trebuie neglijata contributia personajelor din incapere la desavirsirea socului cultural. Nu mi-i mai amintesc pe toti, dar senzatia generala era de adunare exotica. Foarte diferita de lumea literara din Romania, chiar si de cea underground. Mi-a ramas in memorie Günther Geiger, bineinteles, cu infatisarea lui de pirat fioros la prima vedere, care pina la urma se dovedeste blind, ca in desenele animate; Alexander Schiessling, intr-o haina lunga de ploaie, ca o umbra cu simtul umorului; Thomas Frechberger, aparent glacial si pedant, cu stofa de ideolog dostoievskian.

Cum noi cam intirziaseram, oamenii din redactie nu statusera degeaba, aveau in avans citeva beri sau pahare cu vin, asa ca discutiile erau aprinse cind am sosit. Ne-am straduit sa-i ajungem din urma. Atmosfera a inceput sa se dezmorteasca. La un moment dat constatam ca Mariana Codrut, singura femeie din grupul romanesc de scriitori, nu-i inauntru. Am iesit sa o cautam si am dat de ea la microbuz. Cind vazuse decorul si personajele, nici macar nu intrase, prefera sa ne astepte in masina. Am convins-o cu greu ca cei de la Wienzeile nu maninca oameni, ca drept dovada ca eram vii, asa ca pina la urma ne-a insotit. Am demarat lecturile. Din cind in cind, Johannes Gelich contrapuncta cu muzica unui taraf romanesc indracit. incet-incet, seara a capatat suflu, transformindu-se intr-o intilnire plina de nerv.
in fine, a treia oara am ajuns la Viena prin generozitatea Fundatiei Kulturkontakt, pentru o perioada de doua luni. Daca prima data am „vizitat“ Westbahnof-ul si a doua oara redactia revistei Wienzeile, de aceasta data am avut ragazul, in sfirsit, sa vad orasul.
Abia acum m-am indragostit definitiv de el!

- Happy end
(Tata, imi striga Ilinca, fiica mea de sapte ani, uite, am un cesulet de la Viena, o rochita din Franta, blugi din America si tricou din Germania! Mai sint eu din Romania, tata?)