Premierul se teme să spună la ce nivel va ajunge cursul de
schimb, iar ministrul său de Finanţe refuză să-şi imagineze că planul de
austeritate pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea va pica odată cu
acesta. Impresionante devin, astfel, cu adevărat, datele seismice care lipsesc,
nu cele vizibile, în jurul cărora a fost construită pledoaria din Parlament în
favoarea planului de salvare. De ce au mai fost învestiţi cei doi? De ce sînt
plătiţi ei şi colegii lor? Pentru lipsă de transparenţă şi onestitate în actul
de guvernare? Sau pentru deficitul scandalos de curaj, creativitate şi
competenţă, deficit generator a ceea ce pare soluţia finală – unica, ne asigură
aceiaşi – pentru o parte a bugetarilor şi pensionarilor? Emil Boc a învăţat ceva
din instructajul la care Traian Băsescu i-a supus pe miniştrii şi parlamentarii
PDL. I-a intrat în cap că este o victimă. A unui dublu sabotaj. Din partea
triadei Blaga – Videanu – Berceanu, suspectată că urmăreşte să scoată partidul
de sub controlul Cotroceniului şi acuzată că a fentat restructurarea fiefurilor
ministeriale, dar şi a crizei ce bîntuie Europa şi a avut proasta inspiraţie de
a scoate la lumină putreziciunea politică şi administrativă de la Bucureşti.
Vremea ipocriziei constituţionaliste a trecut. Lumea,
inclusiv adversarii ireductibili, a obosit să-i mai pretindă preşedintelui să
se încadreze în limitele rezonabilului sau să mimeze, măcar, echidistanţa.
Traian Băsescu se simte îndrituit să facă analiza critică a partidului, pe care
simte că-l poate pierde. Foarte bine! S-ar fi cuvenit, totuşi, să procedeze şi
la o critică mai aplicată a guvernării. Nu să încerce să-l inocenteze pe Boc,
mutînd atenţia către grupul independentist Blaga-Videanu-Berceanu, căruia îi
impută, în culise, trădarea politică şi tentativa de a acapara partidul. Şi,
profitînd de frontul deschis de presa aliniată, care i-a luat la ţintă pe
aceştia şi „performanţele“ afacerilor cu statul la care au ajuns firmele lor
sau ale rudelor şi prietenilor. Dacă raportul între critica PDL şi cea a
guvernării ar fi fost favorabil celei de-a doua, preşedintele putea fi apreciat
pentru efortul de a-şi încheia primul mandat. Deocamdată refuză să facă acest
pas sau nu poate. Reflexele îl trădează. Cabinetul Boc nu ar fi slab, ineficient
şi clientelar pentru că numai astfel poate fi, ci slăbit şi vulnerabilizat de
acţiunile celor trei miniştri, întîmplător aceiaşi care vor să desprindă PDL de
tutela prezidenţială.
Mascarada trebuie să ia sfîrşit. Cabinetul Emil Boc este de
mult epuizat moral şi este treaba lui Traian Băsescu să-i găsească rapid un
înlocuitor. Pînă cînd lucrurile nu scapă de sub control. În fond, la ce i-a
servit fidelitatea nealterată a nedemnului fiu al Apusenilor, dacă ea nu a fost
dublată de o minimă abilitate executivă la nivel înalt? La nimic, dimpotrivă.
Preferă, în continuare, Traian Băsescu un guvern credincios altuia bun? Nu cred
că preşedintele doreşte să confirme tot ce e mai rău din ce-i impută duşmanii.
Are încă puterea să-i surprindă şi să ne surprindă. Cum? Numind un tehnician
adevărat în fruntea Guvernului – nu un politician de casă, gen Negoiţă –, un
profesionist credibil, care să nu fie preocupat de aranjamente subterane şi
nici îngrijorat de eventuale deconturi electorale, deci apt să absoarbă imensa
presiune socială creată de planul de austeritate. Un premier capabil să îngheţe
temporar – dacă nu le va putea demantela – reţelele clientelare, acceptabil
chiar şi pentru PSD şi PNL.
Partide care vor să răstoarne Guvernul, dar care nu
ştiu să pună în loc altceva decît programe anti-criză aproximative, propuneri
fantezist-populiste, cum ar fi referendumul pe tema austerităţii, o retorică
belicos-emoţională repetitivă şi chipuri insipide pentru talk-show-uri politice
lamentabile. Şi care revigorează traseismul, condamnabil numai atunci cînd
pierderile afectează propria tabără.
Iresponsabilitatea guvernelor a adus România într-un punct
critic. Încrederea în orice administraţie autohtonă, nu doar în sărmanul Guvern
Boc, este zero. Delegarea de suveranitate printr-o viitoare evaluare a
proiectului de buget la Bruxelles, obligatorie în curînd, sună bine în cazul
unor state ca al nostru. Să supravieţuim pînă atunci! Soluţia nu o reprezintă
anarhia străzii, alimentată cu inconştienţă, dar nici stabilitatea mediocrităţii.
Ceva se va schimba. Calea a devenit, însă, anevoioasă, iar
povara-insuportabilă. Să o poarte toţi cei care au contribuit la dezastru!
Chiar cu preţul dispariţiei. Acesta este, probabil, sfîrşitul politichiei
dîmboviţene, aşa cum o cunoaştem.