Ar putea părea greu de crezut căAcasă, pe Cîmpia Armaghedonului este primul roman al Martei
Petreu. Dacă însă ne amintim de eseistica autoarei şi de
verva cu care sînt „narate“ şi stilizate traiectoriile
ideologice ale lui Nae Ionescu sau ale lui Emil Cioran, sau dacă ne
raportăm la imaginarul „apocaliptic“ din volumele de poezie, tot
ne este dificil să ne facem o idee despre cum ar putea arăta un
asemenea roman. De ce? Pentru că Armaghedonul Martei Petreu întrece
orice aşteptări şi se transformă, cu sau fără intenţie,
într-un „armaghedon“ al romanului realist (şi rural).
Pe scurt, romanul se deschide şi se
închide circular cu înmormîntarea mamei (zisă şi
Mica), o fiinţă mai mult temută decît iubită de cei trei
copii (Ana, Tinu şi Tabita), căsătorită oarecum fără voia ei cu
Augustin Vă-lean (tatăl, zis şi Ticu). În interiorul acestei
povestiri-cadru a ritualului înmormîntării sînt
evocate, într-o succesiune care urmează mai degrabă
cronologia afectivă a memoriei decît pe cea obiectivă a
ordinii desfăşurării evenimentelor, toate istoriile semnificative
ale familiei Vălean, pe parcursul a patru generaţii. Iar prin
istorii semnificative înţeleg evenimentele majore ale
existenţei umane, cele care definesc, în mentalitatea
tradiţională, marile praguri: naşterea, căsătoria şi moartea.
Chiar dacă de o cu totul altă factură imaginativă, nu pot să nu
îmi amintesc, evocînd această circularitate a morţii
care încadrează (ca într-un chenar negru) toate
celelalte micro-istorii de familie, de romanul Rodicăi Palade,
Iarna, vietăţile (Cartea Românească, Bucureşti, 1987).
Acolo, naraţiunea se deschide şi se închide cu aceeaşi buclă
a scenei în care groparii unui cimitir sapă o groapă, iar
moartea lui Sandu este evenimentul care declanşează rememorarea
unei „vieţi de familie“ de către surorile Paula şi Berenice,
pe fundalul pregătirii riturilor de înmormîntare.
Dacă moartea impune, de la bun
început, regulile „jocului“, atunci logica narativă nu
poate avansa decît prin acumularea, pînă la saturaţie,
a morţilor familiei: „Şi atunci am ştiut. Atunci, abia atunci,
m-am întrebat pentru prima oară ce e cu-atîta sînge
într-o singură familie. [...] Căci prea mureau toţi cu
sînge. [...] Pentru că prea curgea sîngele nostru în
afară şi înăuntru ca apa pe Someş, într-un rîu
negru şi blestemat“ (pp. 268-269). Moartea şi, mai ales, moartea
într-o baltă de sînge este liantul puternic şi nevăzut
care strînge laolaltă destinele membrilor acestei familii.
Dacă înmormîntarea mamei este declicul care provoacă
întreaga naraţiune a Tabitei, în ordinea cronologică a
istoriei, aceeaşi povestire reprezintă punctul terminus al morţilor
în sînge. De fapt, evenimentul declanşator la nivelul
istoriei, aşadar evenimentul care determină „blestemul“
sîngelui, este moartea aproape nefirească a tatălui, cu o
rangă de fier înfiptă, accidental (în timpul unei
banale căzături), în „mijlocul inimii“.
Confesiune, realism şi simbolic –
iată trei elemente care ar putea sintetiza esenţa cutremurătoarei
proze a Martei Petreu. E de ajuns să citeşti fragmentul în
care naratoarea asistă, ca într-o transă, în curtea
ţărănească a familiei Vălenilor, la autopsia trupului tatălui
ei, pentru a-ţi face o idee despre cît de departe se poate
merge. Nu voi da citate în acest sens. Voi sublinia doar că
vasul (oala emailată) în care este adunat şi scurs sîngele
tatălui este asimilat potirului de aur, Graalul, iar grădina în
care vasul va fi ulterior îngropat devine un spaţiu simbolic,
cu puteri anamnetice dar şi (re)generative pentru membrii familiei
blestemate.
Un alt simbol recurent, prezent, de
altfel, şi în titlul romanului, este Armaghedonul. Cîmpia
Armaghedonului are ca referent o cîmpie concretă – Cîmpia
Transilvaniei, unde „cerul alb ca lama unei securi ascuţite cu
tocila se rotunjea mult şi sec deasupra pămîntului tăcut şi
uscat“ (p. 247) – dar, în acelaşi timp, poate fi metafora
„cîmpiei“ domestice în care se poartă, zi de zi,
bătălia dintre forţele „binelui“ şi ale „răului“,
„Armaghedonul“ nesfîrşit dintre Ticu şi Mica, dintre tată
şi mamă, dintre iehovism şi creştinism, şi care împrumută,
rînd pe rînd, valenţe pozitive sau negative.
În pofida oricăror aşteptări,
nu există o „morală“ a feluritelor interacţiuni familiale sau
a „cîmpului de luptă“. Naratoarea priveşte cu acelaşi
ochi pe jumătate lucid, pe jumătate alienat jocurile de putere
dintre părinţi sau dintre mamă şi propriii copii. Din postura
complicată de martor implicat, Tabita nu judecă, pentru că mediul
din care s-a rupt i-a imprimat o anume detaşare, o anume capacitate
de a lua lucrurile aşa cum sînt, crude şi necosmetizate. În
acest punct intervine necesitatea scriiturii, exorcizarea prin scris.
Confesiunea pe hîrtie este singura modalitate prin care
persoanele reale devin „personaje“, iar tragismul realităţii se
transformă, mai mult sau mai puţin, în „literatură“: „–
Scriu o carte despre noi. Despre Ticu, despre dumneata, despre noi.//
M-a crezut fără alte explicaţii şi mi-a promis: – La primăvară,
cînd s-a face vremea bună, o să îţi povestesc eu tăt,
tăt, tăt. [...] Cred că o încînta ideea că va fi
personaj. Sub melin n-am mai apucat să stăm amîndouă, stau
numai eu, singură, cînd mă duc acasă şi salut scaunul ei
gol“ (p. 316).
Roman cu şi despre căile sîngelui,
confesiune tragic asumată a destinului nebulos al unei familii,Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului nu este doar un alt roman
pseudorealist despre existenţa tulbure în lumea rurală. Nu
este nici un alt roman al destrămării unei familii sau al iluziei
realităţii consumate pînă la ultimele consecinţe. Poetic şi
simbolic (în sfera „sfîrşitului“, a „ultimului“,
a „definitivului“) fără ca, prin aceste trăsături, să fie
alterat firul narativ, romanul Martei Petreu surprinde şi
entuziasmează. Un roman care, nu doar prin problematica adînc
existenţială abordată, dar şi prin scriitura absolut impecabilă,
prin vocabularul regional bine dozat, prin unitatea sintactică şi
stilistică, confirmă faptul că, printre atîţia prozatori
optzecişti, avem şi o adevărată prozatoare.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters