OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

D.B.C. Pierre
Tap ispititor
Traducere de Cristina Barbu si Lucian
Sarbu, Editura Humanitas,
Colectia „Raftul intii“, Bucuresti 2005, 356 p.

Nu stiu cine a dat startul acestei serii absolut naucitoare (ba da, stiu: Salinger, dar oarecum intr-o alta forma) de romane ce intra in pielea unor copii geniali-neadaptati-cu nevoi speciale... In orice caz, e un adevarat dezmat in ultima vreme: Mark Haddon, Jonathan Safran Foer, Roddy Doyle, M.J. Hyland, ba chiar si Rushdie in Copiii din miez de noapte si – de ce nu? – T.O. Bobe. Reteta sufera modificari, bineinteles, in functie de autor si de punctul de bataie al acestuia, insa, daca te pune naiba sa citesti doua asemenea romane unul dupa celalalt, nu ai cum sa scapi de senzatia unui déjà (nu neaparat suparator) vu...
Tap ispititor al australianului-mexican D.B.C. (Dirty But Clean) Pierre bate insa orice record. Cred ca a fost si o traducere infernala.

Nu cred ca am citit vreun roman in care absolut toate personajele sa stilceasca cuvintele in halul asta. Mai e si contagios pe linga toate astea: dupa ce termini cartea, te trezesti ca primesti priviri nedumerite prin piata.
Toata nebunia are loc in oraselul american Martirio, unde un adolescent mexican homosexual (sau, mai curind, exploatat) comite o mass murder in stilul Colombine, dupa care isi zboara creierii. Vernon Gregory Little se intimpla sa fi fost cel mai bun prieten al defunctului, cu care obisnuia sa se intilneasca in padure pentru a lua la alice cutii de bere sau sticle goale. Acum, datorita unei interiorizari absolute a tipului (cauzata in mare parte de o mama horror, despre care o sa vorbim mai tirziu), acesta e acuzat mai intii de complicitate la crime, apoi pentru cam toate crimele ce au loc in Texas timp de doua sau trei zile. E condamnat la moarte si salvat in ultimul minut datorita unei dovezi care da peste cap cazul acuzarii: in momentul crimei, respectivul se, scuzati expresia, caca in padure.

Bun, asta ar fi scheletul. Adaugati niste ingrediente: un electronist ipocrit pus pe capatuiala, care transforma toata parodia intr-un show televizat, o mama absolut dusa cu pluta, inconjurata de o gasca nelipsita de batoze, un orasel criminal unde nu se mai intimplase nimic de foarte mult timp si, in primul rind, felul in care Vernon Little vorbeste si gindeste: „– Sal’tare, pard’nere, imi zice pe tonul ala dulcico-enervant à la baietasi-amici-la-catarama-din bastionul-sudist-Chattanooga pe care l-a adoptat de cind am dat primul semn ca as avea si eu o puta.
Si chiar acum simt cum scirba aia mi se ofileste brusc. Ma trag inapoi, dar degeaba, pentru ca ma vineaza si ma acopera cu scuipat, ruj si dracu’ mai stie ce altceva. Cu placenta, probabil. Si, in tot timpul asta, zimbeste. E exact zimbetul ala pe care stii ca l-ai mai vazut inainte, dar pe care nu prea esti sigur de unde sa-l iei. Pont: filmul in care mama e in vizita la tinara familie si pina la sfirsit ei trebuie sa se bata cu ea sa-i smulga foarfecele ala afurisit din miini“.

Asta a fost mama. Pe linga faptul ca Vernon seamana cu orice puber-adolescent si anume ii e rusine cu parintii, mama e atit de caricaturizata incit intra cu brio in sfera monstruosului. Asta cind nu e pur si simplu descrisa de propriile ticuri si fapte, cind nu mai e cazul sa ingroase nimeni nimic.
Dilema lui Vernon cel luat pe sus de evenimente in timp ce-si facea nevoile in padure e cam urmatoarea: ii e rusine sa invoce singurul alibi posibil. Asta si din cauza mamei, care nu pierde nici o ocazie de a-i aminti in public ca are probleme cu stomacul. Furia lui Vernon Little nu cunoaste margini cind e voarba despre Mama. Iar astea sint si pasajele cele mai amuzante ale cartii. Exista chiar o teorie: parintii sint cei care-ti infig un cutit in spate, imediat dupa nastere, cutit pe care-l invirt in rana de-a lungul intregii tale vieti. Asadar, Vernon Little se trezeste in ipostaza de skape-goat, lucru care-l arunca intr-un fel de video game paranoid: fuge de scaunul electric tocmai in Mexic, unde e tradat de o fosta colega de liceu, chiar in ziua in care implineste 16 ani. Totul este transmis in direct. Atit procesul, cit si zilele de death-row ii sint filmate, in cadrul unui Big Brother al mortii. Tapul ispasitor se transforma, datorita media, intr-un veritabil tap ispititor, numai bun de pus in frigare. Ceea ce urmeaza este, daca vreti, un fel de justitie OTV sau, ca sa raminem pe teritoriu american, de tipul Jerry Springer.

Bineinteles, asa cum v-ati dat seama, cartea lui D.B.C. Pierre e o satira neagra, o flegma violenta pe obrajii umflati de produse KFC ale Americii. Iar Little e un Caulfield de o mie de ori mai cinic, dar, citeodata, si mai sentimental, care, pur si simplu, „nu se descurca“ in lumea asta.
„Semnul de pe usa psihiatrului spune: Dr. Goosens. Ce gluma buna! Goosens! Oricine o fi inventat Recea Lumina a Zilei, cu siguranta ca s-a ocupat pina si de cele mai mici amanunte, zau asa! Pe drumul incoace am avut un camion intreg de idei despre cum sa fac pe nebunu’, despre cum as putea sa scot la iveala niste mutre speriate de Ciine Batut sau Caprioara Speriata si asa mai departe, cum face Mami. M-am gindit chiar c-as putea sa ma cac in pantaloni sau cam asa ceva, ca ultima solutie. E un secret scirbos, stiu. Mi-am relaxat chiar si fundul, in caz ca se va ajunge la asa ceva. Dar acum, in lumina rece a zilei, nu sper decit ca mi-am curatat suficient de bine dintii.“
„Problema“ cu Vernon e ca vede monstruos cam tot ce se intimpla in jurul lui: n-are nici un pic de toleranta (e si greu sa ai asa ceva, in menajeria care-i serveste drept fundal). De aici se nasc niste pagini care-ar face si un sfint sa se cracaneze de ris.

Fuga lui plina de alcool in Mexic contine insa si o doza de lirism neanuntata in vreun fel de evolutia anterioara a lui Little. Un Little care, pe plaja mexicana, viseaza sa-si aduca mama acolo si sa-si priveasca iubita (cea tradatoare) alergind in chilotei roz in timp ce el, barbatul familiei, suge tequila si pescuieste.
Noroc ca nu se ajunge la asa ceva, iar micul erou e prins, trece printr-un proces, il pierde, rateaza apelul, apoi e salvat in extremis de un avocat arab care descopera proba... rahatului. Era sa uit ceva: cu putin inainte de condamnare, este indumnezeit: „– Ba baiete, da stiu ca esti tare dus cu pluta! O sa simplific si mai mult, asa ca pina si tu poti pricepe. Doamne-Doamne, taticutul de el, ne-a crescut pin-am ajuns sa purtam pantaloni de oameni mari, apoi si-a inregistrat numele si l-a pus pe dolarasi, a lasat niste chei de masina pe masa si s-a carat dracului de tot! s…t
Tu esti Dumnezeu! Asuma-ti responsabilitatea! Exercita-ti puterea!“.
Revelatie mijlocita de Lasalle, ucigasul in serie cu toporul. Si asa ajunge Vernon Little sa poarte numele celuilalt tata al sau, brand inregistrat pe dolarasi. In Vernon Little we trust.