OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In noaptea alegerilor de anul trecut, n-am crezut nici o clipa ca, peste numai doua luni, voi ajunge sa scriu si sa particip la facerea unei reviste culturale. Intre turul I si turul al II-lea de scrutin eram prea absorbit de razboiul pe care il ducea Traian Basescu, impotriva unui PSD care deja facea guvernul, ca sa ma gindesc la viitor. Lucram la Evenimentul zilei si am scris atunci un text intitulat TVR, comportament penibil si rusinos, pornind de la ultimele Jurnale ale postului public. Aparuse deja povestea cu reporterul Alexandru Costache, sanctionat abuziv.

TVR isi dadea in petic, cauta sa-l izoleze pe Traian Basescu, in ierarhia stirilor Ogica era mai important decit fostul presedinte al PD. Traian Basescu a cistigat si, tot la Evenimentul zilei, am pregatit o pagina cu explicatiile victoriei. Titlul de pagina era Basescu-PSD 3-0. Actualul presedinte cistigase in 2000 in fata lui Sorin Oprescu, il spulberase din primul tur pe Mircea Geoana, iar acum era infrint si Adrian Nastase. Victoria lui Basescu si finisul sau electrizant au dus la schimbarea majoritatii parlamentare. Alianta DA putea face guvernul, e adevarat, cu sprijinul PUR, partid cunoscut pentru absenta oricarei verticalitati politice, dar, oricum, PSD era in opozitie. Ce s-ar fi intimplat daca PSD raminea inca patru ani la putere n-as vrea, acum, sa ma gindesc. Poate ca exercitiul virtual al unui nou guvern PSD, pina in 2008, ar trebui facut, dar, atunci, in decembrie 2004, imi spuneam ca exista o dreptate pe lumea asta si ca Romania are o sansa care ar trebui fructificata. Ca ziarist de cotidian, stiam ca si evolutia Aliantei DA va trebui urmarita cu rigoare, fara nici un compromis. Dar, oricum, victoria lui Basescu facuse respirabila o viata politica infestata de coruptie.

N-am avut prea mult timp sa ne bucuram si sa ne tragem sufletul dupa o campanie epuizanta. La Craciun, izbucnise scandalul de la Evenimentul zilei, asa ca demisionasem si trebuia sa-mi caut o alta slujba. Aveam o anumita liniste, imi spuneam ca, in nici un caz, nu voi ramine pe drumuri. Nu ma grabeam sa-mi caut de lucru, nu eram terorizat nici de perspectiva somajului, nici de absenta unei perspective. In ianuarie, cind am primit un telefon de la Carmen Musat, care m-a invitat sa lucrez cu ea la noua serie a revistei Observator cultural, n-am chiut de bucurie, dar am privit propunerea ca un semn propriu de maturitate. Aveam experienta de PR de la Polirom, citeam cu nesat revistele culturale, publicasem prin Observatorul cultural si 22, asa ca nu aveam de ce sa ma sperii. Am crezut si cred in Observator si in Carmen Musat, dar cel mai mult m-a tentat ideea ca, asa cum am fost in miezul actualitatii cotidiene, tot asa voi fi prins in evenimentele culturale, ca voi trai clipa si ea nu se va risipi, ca purtarile culturale tin seama de „durata lunga“ a istoriei si nu de coteriile dimbovitene.

- Sa-ti cultivi relatii la modul subteran si subaltern
La sase luni de la inceperea acestei experiente jurnalistice, privind la viata noastra culturala, am mai multe mihniri decit satisfactii. In primul rind, presa noastra culturala nu s-a democratizat atit de mult ca restul presei. Se simt transeele, se simt grupurile, se simt zidurile. Temele de dezbatere sint cvasi-absente. Atunci cind o publicatie culturala deschide o dezbatere, celelalte prefera sa neglijezeze subiectul.

Faptul cultural nu e suficient analizat, ci expediat in citeva rinduri ironice. Dezinhibarea lipseste. Orice pe lumea aceasta poate fi privit pe toate fetele, viata politica romaneasca e supusa mereu unei analize necrutatoare. Orice gest politic, daca are un continut absurd si periculos, este sanctionat imediat. Si gesturile mai marunte sint supuse analizei. Politicienii nostri, chiar daca se strimba cind sint luati in vizor de presa, trebuie sa se obisnuiasca. N-au incotro. In partea aceasta de lume, in cultura, orice punere in discutie a unei realitati are parte de intimpinari ofuscate si de respingerea dialogului. Ma tot uit, cu o anumita stupoare, la diferentele dintre politic si cultural. Politica este o zona vie, ziaristii alearga dupa subiecte, exista o tensiune a cautarii si a scormonirii. Dincoace, in partea culturala, e bine sa taci, sa-ti cultivi relatii la modul subteran si subaltern, sa te „pui bine“ cu unul si cu altul. Cred ca una din mizele noastre ar trebui sa fie democratizarea presei culturale, acceptarea diferentelor, respingerea unui monopol cultural.

Europenizarea noastra culturala, depasirea provincialitatii, cred ca va trebui sa porneasca de la modul in care ne raportam la semenii nostri, autorii, si la institutiile culturale, la functionarea lor. Un scepticism bine fundamentat cred ca e oricind preferabil oricarui gest de evitare a analizei.
In lumea politica, totul poate fi pus in discutie, mai vehement sau mai analitic, mai inspirat sau mai superficial. In lumea culturala, predomina un ermetism bine intretinut. Sint zone de care nu trebuie sa te atingi. Iar cind o faci, imediat esti catalogat drept „contra“, ti se pun etichete infamante, esti redus la neant pentru ca ai „indraznit“ sa vrei sa explici. Nimeni nu discuta continutul, esti fie „plicticos“ si ai „obsesii“, fie faci campanii de denigrare. Revistele culturale nu sint discutate prin ceea ce fac ori publica. Te uiti la semnaturi, vezi cine s-a „dat“ cu cine. Grila de lectura nu e nici macar ideologica, e una in care trebuie sa-ti intretii si sa-ti dezvolti idiosincrasiile.

- Asa ca inchidem discutia
Am citeva exemple. In lumea politica, schimbarea de sefi a dus imediat la o discutie cu toate cartile pe masa. Cine sint, ce vor sa faca, ce colaboratori au? Traian Basescu este disecat nu doar in raport cu propriile declaratii, ci si prin consilierii pe care ii promoveaza si ii sustine. In lumea culturala, am avut, in ultima vreme, citeva fapte institutionale: numirea lui Horia-Roman Patapievici la institutul Cultural Roman, alegerea lui Nicolae Manolescu la presedintia Uniunii Scriitorilor, decernarea Premiilor pentru debut ale revistei Romania literara, textele lui Mircea Mihaies impotriva intelectualilor romani din MidWest-ul Statelor Unite si scrisoarea universitarilor roma-
no-americani. Revista Observator cultural s-a ocupat de toate aceste evenimente. Asa e normal, aproape ca nu trebuie sa ne explicam.

Poate ca am facut-o excesiv, in unele momente. Dar de ce asemenea fapte culturale nu sint discutate si in alta parte? De ce sintem luati la rost, de ce, in locul unei analize, sintem catalogati in diverse moduri injuste? Cu o exceptie (notabila – Andrei Cornea), peste textele lui Mircea Mihaies s-a pus obroc. Horia-Roman Patapievici, in ultimul numar din revista Idei in dialog, ii pune la punct pe toti cei care au indraznit sa-l conteste pe Mircea Mihaies. In virtutea dreptului la opinie, Horia-Roman Patapievici spune ca Mircea Mihaies are dreptul sa se exprime. Asa ca inchidem discutia... La fel s-a intimplat si cu Uniunea Scriitorilor. Fara indoiala ca Nicolae Manolescu este o alegere inspirata. Dar de aici si pina la a refuza analiza functionarii Uniunii sub Eugen Uricaru e o cale lunga. Si a ne face ca nu observam ca tinerii scriitori au fost revoltati pe vechea Uniune, asta iarasi nu se poate.
Poate ca faptele culturale pe care le-am enumerat nu sint mize culturale. Poate ca miza este in alta parte si noi n-o observam. Si atunci, care sint mizele culturale? Iarasi ma intorc la politic.

In 1990, orbecaiam intre „modelul suedez“ si un „socialism cu fata umana“, semnam un Tratat cu defuncta Uniune Sovietica si asistam la cum Iliescu chema minerii, cum ura se propaga de la inalte niveluri ale politicului. Dupa 1990, s-a produs de doua ori o alternanta la putere si scopurile au inceput sa se cristalizeze. Drumul este poate impleticit, reactia de impotrivire a „mostenitorilor Securitatii“ (cum bine spune Marius Oprea intr-o recenta carte) face mult rau democratizarii Romaniei, dar, cu toate acestea, directia, indiferent daca este impusa sau asumata, pare corecta. Un transfer de directie ar fi necesar, poate, sa ajunga in cultura. Cel putin sa avem citeva intentii clar formulate. Vrem sa contam cultural in Europa? Cum? Cu cine? Pe ce cale? Vrem sa fim tradusi luind macar modelul literaturilor est- si central-europene... Cum trebuie procedat? Vrem sa contam la marile tirguri de carte? OK, atunci sa discutam ce ne lipseste pentru o prezenta internationala notabila.

- Sa ne asumam haosul si sa-l lasam mostenire
In tara, discutam mereu despre educatia deficitara a tinerilor. Intrebarea fireasca este ce mize culturale le oferim? Ce vad ei in jur, ce asteptari au, sub ce orizont cultural se plaseaza. Cred ca singurul mod onest al dezbaterii mizelor culturale este sa le oferim tinerilor calea unui dialog dezinhibat. Tacerea nu e profitabila, daca ii vom invata sa taca si sa nu se bage, vom avea sferturi de personalitati, persoane adaptabile, prea adaptabile, care vor ajunge in „muzeul figurilor de ceara“.
Ce-i invatam pe tinerii nostri? Nu te baga peste „scoala Noica“ ca lezezi demnitatea discipolilor, esti rautacios si ingrat, cu suflet mic si mari frustrari! Nu spune ca-ti place Bagau, ca vei fi scos drept un adept al kitschului, nu te entuziasma la colectia „Ego. Proza“ de la Polirom, ca imediat esti taxat drept sustinator al pornografiei, nu te revolta cind descoperi un plagiat in manualele scolare, ca ti se va spune ca ai ce ai cu presedintele Academiei. Daca pui intrebari in interviuri pentru a intelege un fapt cultural, ti se va spune ca „vrei sa curga singe“. Daca esti laudat pentru un articol, cu proxima ocazie vei fi sanctionat, asa ca nu te bucura, lumea e vigilenta.

Mi s-a intimplat de curind sa fiu acuzat ca inventez afirmatii si titluri in interviul cu Mihai Sora. A facut-o Dan C. Mihailescu. Chiar si acuzat pe nedrept, eu continuu sa cred ca pot dialoga cu Dan C. Mihailescu, ca-l pot asculta, pentru ca e stiutor si informat, cu toate ca are o evidenta predilectie sa caute substraturi ascunse si ticaloase. Daca fac un interviu cu Vladimir Tismaneanu se gasesc citiva care sa-mi reproseze ca vreau sa-i spal imaginea, dupa cartea cu Iliescu. Nici macar polemicile nu sint ce ar trebui sa fie, esti intepat pe furis, ca sa nu mai poti replica.
M-am saturat! Vreau sa vad care sint mizele culturale ale acestei Romanii, ce ne leaga si nu neaparat ce ne desparte, ce e statornic si ce putem oferi si generatiilor viitoare. Daca trebuie sa le lasam mostenire un haos cultural, o facem si pe asta. Numai sa ne asumam haosul, ca mod de functionare si perpetuare culturala.