Autor: 
Categoria: 
Au apărut, de curînd, sub egida
Academiei Române, volumele V-VI din publicistica lui G.
Călinescu, corespunzînd anilor 1940-1947. Celelalte patru au
fost comentate cu parcimonie, cu toate că imaginea lui Călinescu nu
este completă fără această uriaşă (cantitativ, dar şi ca
implicare intelectuală) preocupare a sa. Doar că în cele
peste 5.000 de pagini, cît adună primele 4 volume din ediţia
îngrijită de Nicolae Mecu (alături de mai tinerii filologi
Alexandra Ciocârlie, Oana Soare, Monica Vasileanu, Magdalena
Dragu, cărora li se alătură politrucul de mai ieri, azi convertit
la scopuri mai nobile, Pavel Ţugui), Călinescu era un critic
literar preocupat exclusiv de probleme literare, un izolat convins în
turnul de ivoriu sau în bibliotecă. Cu mai mare fervoare erau
aşteptate volumele care cuprind publicistica sa cu tentă politică,
de după 23 August 1944. E un subiect fierbinte, care nu s-a răcit,
deşi tentativele de epurare a scriitorilor compromişi, încrîncenate
la începutul anilor ’90, s-au îmblînzit
considerabil.
George CĂlinescu, Opere. Publicistică (volumele V-VI, 1940-1947), Ediţie coordonată de Nicolae Mecu, Academia Română – Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2008, 1164-1175 pp.
Vremea proceselor morale a trecut, chiar dacă, paradoxal, abia acum dovezile sînt la îndemîna oricui. Căci una e să-ţi sprijini rechizitoriul pe unele texte şi să le generalizezi tonul, şi alta e să ai toate piesele la îndemînă, să le evaluezi şi să poţi emite un verdict documentat. Dar iată că folosesc şi eu termeni foarte categorici, chiar dacă sînt convins că un mare scriitor se prezintă în faţa istoriei literare în primul rînd prin opera sa. Numai că sînt, în egală măsură, convins şi de un alt lucru: adevărul, oricît de inconvenabil, oricît de jenant ar fi el, trebuie rostit cu responsabilitate. Eufemismul e pe jumătate falsificare şi nu ajută la vindecarea unor plăgi morale. Sigur că accentul trebuie pus corect: în pofida prestaţiei lor politice, un Sadoveanu, un Arghezi, un Călinescu sînt marii noştri scriitori. De aici trebuie pornit, restul fiind de interes secund.
Metamorfoză şi histrionism
Nimic nu părea că l-ar putea extrage
pe Călinescu din spaţiul septic al cărţii: pentru autorul Operei
lui Mihai Eminescu de dinainte de 1944, nimic nu există în
afară de ceea ce ţine de lumea artei. Nimic nu are justificare,
nimic nu merită interesul său susţinut în afara produselor
spiritului. Călinescu e un extremist în această privinţă,
un homo doctus, asemenea Bibliotecarului lui Arcimboldo, care percepe
realitatea însăşi ca pe un reflex livresc. Politicul nu-l
pasionează, politica nici atît. Nu se arată dispus să abjure
de la ale sale şi, atunci cînd face un elogiu al regelui Carol
al II-lea, îl interesează exclusiv calitatea acestuia de
promotor al artelor. Eşecul din planul politic îl lasă rece.
Pe 16 iulie 1944, publică în Vremea un articol intitulat
„Scriitorul şi viaţa“, în care combate opinia conform
căreia scriitorul ar trebui să devină un funcţionar activ,
participînd la viaţa politică, socială a cetăţii. „Absenţa
de la evenimente este condiţia însăşi a creaţiei şi a cere
artistului să participe la existenţa noastră diurnă este a-i cere
să se dezintereseze de adevărata viaţă esenţială ce formează
obiectul artei“, afirmă Călinescu, fără dubii. Are şi
premoniţii, pe care le respinge cu un gest hotărît: „De pe
acum, prin urmare, văd la unii mişcări de a cere scriitorului
accente umanitariste, pulsaţii idealiste în alte direcţii.
Nici un adevărat scriitor nu-şi va schimba puntea lui de izolare.
Literatura este prin definiţie «omenească», dar
«umanitară» nu-i căderea ei să fie“.
Scriitorul îşi cultivă,
deocamdată, lumea scoasă parcă din cărţi, visînd frumos.
El pare (şi chiar este) un Ioanide, care proiectează o capitală
monumentală şi care dispreţuieşte tot ce nu intră în
cadrele utopiei sale: „Ca să trăiesc ca oamenii am nevoie să mă
scol dimineaţa, fie şi la mansardă, în muzica savantă a
unei game de clopote sau la semnalul orar al unui orologiu uriaş de
turn comunal; să-mi arunc ochii spre o pădure de cupole, turle,
frontoane, clopotniţe. Înţeleg ca sub paşii mei să răsune
mari lespezi de piatră, ca în drumul meu să găsesc la umbră
bănci de marmură concave, cu picioare de leu. Cînd este
arşiţă şi am dispoziţii meditative, credincios ori necredincios,
pretind să intru în vana unei catedrale, să stau cîteva
minute ori ceasuri pe o bancă sub un stîlp, vrăjit de
liniştea vibrantă a aerului în care pînă şi tusea are
ecouri de orgă ori de val marin“. Sîntem în 21 august
1944 şi scriitorul îşi vede liniştit de preocupările sale.
Păstrează încă o precaută distanţă între sine şi
lumea agitată din jur.
Trei săptămîni mai tîrziu,
pe 15 septembrie, ajunge la conducerea organului Uniunii Patrioţilor
(anexă a Partidului Comunist), Tribuna poporului. Începe
activitatea sa de ideolog, de combatant, de apărător al
proletariatului şi al valorilor sovietice. Aşa, brusc, fără nici
o uvertură?, sîntem îndreptăţiţi să ne întrebăm.
Ei, da, odată cu funcţia de mentor al publicaţiei partinice, pe
care o acceptă fără ezitare, Călinescu publicistul suferă o
metamorfoză. În Programul care deschide primul număr al
periodicului, el se răzgîndeşte şi îşi contrazice
opţiunile mai sus citate: „Ar fi o lipsă de spirit civic, acum,
la începutul noii ere democratice, să stăm la o parte.
Poporul intră în plinele sale drepturi, trebuie să fim
alături de el“. Prin urmare, intelectualul, mai ales cel cu
autoritate, are datoria de a-şi părăsi recluziunea propice
creaţiei şi de a lua parte la facerea istoriei. Totul pentru
„binele obştesc“. De altfel, ce este scriitorul, dacă nu tot un
muncitor? În repetate rînduri, Călinescu face elogiul
muncii proletarului, care e frate bun cu scriitorul: „munca
intelectuală şi cea manuală stau împerecheate“, pare el
convins de această dată. Dar tot nu renunţă la utopiile sale:
„Cînd clopotul a sunat lucrătorul poate să-şi arunce
şorţul, să se îmbăieze, să se îmbrace în haine
decente, să facă acasă muzică de Bach şi Händel, să meargă
la teatru şi operă în smoking, să-şi răsfoiască volumele
din bibliotecă. Mi s-ar părea o surpriză plăcută ca la
restaurant, vorbind cu un amic despre stilul lui Flaubert, chelnerul
să intervină, rugîndu-ne a-i îngădui să observe că
romanul lui Flaubert e prea făcut“. Oare chiar era Călinescu atît
de naiv încît să fi crezut în posibilitatea unei
asemenea societăţi culturale? Să fi avut el impresia că regatul
muribund urma să devină o republică a literelor? Ar fi însemnat
să-şi fi pierdut cu totul simţul realităţii. În asemenea
pasaje, prefer să observ şarja, specifică temperamentului
autorului, oricînd gata să sacrifice „seriozitatea“
scrobită a unei ipoteze de dragul „lirismului“ alteia.
Eu unul cred că în toată
această poveste, a adeziunii călinesciene la programul comunist, nu
trebuie pierdută din vedere o latură esenţială a spiritului său:
histrionismul. Scriitorul era o fire sucită, asta e clar. Prin
urmare, imaginaţia sa îşi intra în drepturi, iar el nu
o împiedica, amuzat într-un fel de produsele sale.
Convins pînă la capăt, Călinescu nu s-a lăsat de nici o
doctrină, în afara celei a artei mari. Deocamdată, el îşi
exercită ticurile fanteziste, de scriitor, asupra unei realităţi
ale cărei coordonate nu le percepe foarte bine. Nu îşi refuză
plăcerea de a transforma totul în spectacol.
De la Stalin cel timid la Maniu cel
ticălos
Oricum, îşi face socoteala
criticul, pentru el mai rău decît înainte nu avea cum să
fie. Un răsfăţat nu a fost nici înainte de război, ba,
odată cu apariţia Istoriei, a avut de suferit de pe urma
agresiunilor de orientare legionară. Cred că s-au pripit cei care
l-au taxat pe scriitor pe motivul că şi-ar fi încălcat
convingerile şi ar fi făcut jocurile comuniştilor. Temperamental,
Călinescu era un „ingenuu“, un idealist. Şi, se ştie, orice
schimbare majoră suscită idealurile. Carierist autorul Bietului
Ioanide nu a fost; nu pretindea, de fapt, decît ceea ce i se
cuvenea cu asupra de măsură: o catedră la universitate şi
libertatea de a-şi vedea de scris. Oricum, el credea că structurile
democraţiei se vor solidifica, că, după dictatura lui Carol al
II-lea şi după cea militară, instaurată de mareşalul Antonescu,
va urma o epocă a libertăţii de opinie, a dreptului la propriile
convingeri. Susţine aceste principii în articole care aveau
darul de a incita la optimism. E imposibil, credea Călinescu, ca,
oricît de eficientă ar fi propaganda, să nu existe măcar un
individ care să fie împotriva unui program politic. „A
împiedica pe acest unu la o sută de mii să alcătuiască al
doilea termen al gîndirii dialectice e un gest nedemocratic. Un
regim fără opoziţie ideală ori personală e o dictatură.“ E un
verdict lucid, care şi-a demonstrat, cîţiva ani mai tîrziu,
valabilitatea.
Şi totuşi Călinescu adoptă
noţiunile propagandei comuniste, punînd temei pe diferenţierea
de clasă, pe exploatarea celor mulţi, pe ticăloşia moşierimii
etc. El preia, de fapt, un limbaj de lemn, pe care nu îşi dă
silinţa să-l umple de viaţă. E limpede că o minte ca a lui nu
putea gîndi în aceşti termeni, de oricîtă
inocenţă am suspecta-o. La Tribuna poporului şi, începînd
cu 20 martie 1946, în fruntea ziarului Naţiunea (organ al
Partidului Naţional Popular), Călinescu devine un foarte aprig
combatant împotriva partidelor istorice (Liberal şi Ţărănesc)
şi un promotor al inevitabilei fericiri colective, pe care, fireşte,
o opune foametei prezentului şi mai ales abuzurilor trecutului.
Modelul absolut este Uniunea Sovietică. Pentru început, una
percepută din cărţi, deci din propagandă. Despre Stalin scrie
pagini demne de condeiul unui ficţionar rupt complet de realitate.
De ironie nu îl putem bănui, ci doar de naivitate. Cum încă
nu avusese de-a face cu deciziile directe ale gruzinului, acesta îi
apărea, probabil comparativ cu figurile încruntate ale lui
Hitler şi ale acoliţilor săi, „fin şi blînd“.
„Izbitoare la mareşalul Stalin este seninătatea zîmbitoare
care-i dă un humor venerabil ca unui indian de rasă, cum era
Tagore. Acest calm superior al ochilor este semnul bărbatului de
stat clasic.“ Portretul continuă în acest mod: „Măreţia
mareşalului Stalin e făcută din linişte, dintr-o aureolă imensă
de iubire. Poporul rus trece azi prin acea fază ideală de libertate
în care cetăţeanul îşi dă seama că toate
imperativele elementare ale patriei eterne sînt exprimate de
căpetenia statului. Acesta conduce nu prin forţă, ci prin
prestigiu, într-o înţelegere deplină cu poporul“.
Cumplită înţelegere, ce pot să spun! Dar acestea sînt
simple exerciţii de imaginaţie, făcute pe marginea unor
fotografii. E doar naiv Călinescu, este idealist sau pur şi simplu
se joacă, improvizînd un portret ca atîtea altele,
literarizînd o realitate pe care nu o cunoştea? Eu unul nu
exclud această posibilitate, căci iată cum se încheie acest
omagiu: „Ultimele imagini ale mareşalului Stalin în uniformă
ne aduc o fizionomie din ce în ce mai părintească, cu o
privire timidă şi pură“. Gesturile sale sînt „de suavă
timiditate“, iar noi, românii, i-am fi datorat „gratitudine
pentru generozitatea cu care ne-a absolvit de trecutele erori“.
Aici e cheia problemei: înţelegea Călinescu, poate mai senin
decît ar fi fost cazul, că nu aveam cum să ne punem rău cu
URSS. Cum, necum, de ei depindea soarta noastră, de vreme ce, la
sfîrşitul lui 1944, era limpede în ce parte atîrna
balanţa victoriei în războiul care se apropia de sfîrşit.
Mai tîrziu, în 1946, el nu se mai poate bucura de circumstanţa naivităţii, cînd discută, în polemică apăsată cu Iuliu Maniu şi cu toţi reprezentanţii partidelor istorice, despre „graniţele fireşti“ ale României: „sînt fireşti graniţele pe care ni le hărăzeşte firea în decursul feluritelor ei manifestări istorice“. Doar ce pierduserăm Basarabia şi nordul Bucovinei; în acest context, apelul la independenţă al liberalilor şi al ţărăniştilor nu era trădare de patrie, nu era nici gest populist, ci semn de patriotism. Din păcate, Călinescu îşi ia foarte în serios rolul de şef al unor organe de propagandă şi comite acte dezonorante pentru un intelectual de talia sa.
Regretabilă este prestaţia sa ca
jurnalist trimis la procesele intentate unui Ion Antonescu sau, în
1947, unor Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Îşi găseşte
prilejul să transforme totul în proză de factură balzaciană,
în care siluete luminoase ale epocii, precum bătrînii
politicieni anticomunişti, devin figuri patibulare, lipsite de alt
interes decît cel propriu, care acum plătesc pentru tot răul
făcut poporului oropsit. Iuliu Maniu pare a fi cauza tuturor relelor
pe care bietul popor le-a suferit, egoismul său făcîndu-l
atent doar la propriul beneficiu; doritor de putere, acesta nu ar fi
fost capabil de altruismul de a recunoaşte că viitorul era al celor
mulţi şi, cum altfel?, exploataţi. Nişte înscenări tipice
regimului comunist sînt considerate acte de reparaţie morală,
iar vina acuzaţilor ar fi atît de mare, încît
merită o exclamaţie cinică: „Nebunie, ca să fii cruţător“.
Între naivitate şi compromis
Oare chiar credea Călinescu tot ce
scria? Putea un intelectual subţire şi cu maliţia spiritului
critic, ca el, să îi prefere pe Gheorghiu-Dej şi pe Ana
Pauker unor Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu? Era el capabil de atîta
ură cîtă supurează articolele sale? Sau considera că
jocurile sînt oricum făcute şi încerca să obţină o
oarecare imunitate? Chiar era Călinescu, cunoscătorul profund al
culturii occidentale, convins că doar de la Moscova trebuie
împrumutate modelele? Că acolo se făureşte o cultură atît
de mare precum cea a antichităţii? Că acolo e o adevărată
Schlarafenland, o Paese di Cuccagna? Că utopia era posibilă?
Fericirea colectivă, libertatea de gîndire de acolo, explozia
artelor, chiar şi consistenţa flamandă a meniului sovietic o
astfel de imagine conturau. Spre asta s-ar fi îndreptat şi
românii, muritori de foame, deocamdată. E limpede, Călinescu
plusează în direcţia pe care i-o cereau interesele partidului
care îl făcuse deputat. Ascetul din urmă cu cîţiva ani
devenise un om politic, căpătase chiar gustul puterii, savura
plăcerea înfrîngerii duşmanului. Declara chiar că, în
literatură, „ce nu pricepe lucrătorul nu merită adesea nici
atenţia estetului“. Să fi avut naivitatea lui Călinescu margini
atît de aproximative? E greu de crezut. El intră într-un
joc din care nu mai există ieşire şi, silit de împrejurări,
îl execută cu obişnuita-i seriozitate. Doar că, de data
aceasta, direcţia în care şi-a învestit marele talent
era una greşită.
Călinescu acceptă compromisul cu bună ştiinţă – acest lucru nu trebuie să ne ferim a-l rosti. Pe de altă parte, fire paradoxală, nu se dă în lături să spună ce are de spus, nu e o voce dintr-un cor dirijat de la centru. Îl elogiază pe rege pentru curajul de a trece de partea Uniunii Sovietice la 23 august. Monarhia s-ar număra printre acele „instituţii fundamentale pe care nu s-a gîndit nimeni să le atingă“.
Să fi fost Călinescu atît de
naiv încît să fi crezut în ideea unei monarhii
comuniste sau a unui comunism monarhic? În fine... Acuză făţiş
epurarea din universităţi a cadrelor cu păcate politice. Dă în
vileag o realitate cumplită, neconvenabilă oficialităţilor:
foametea cumplită, mizeria, invazia de purici, lipsa săpunului,
preţurile enorme, umilirea intelectualilor. De data aceasta,
publicistica sa nu mai e simplă propagandă. Scriitorul se implică,
atrage atenţia, merge pe teren, propune soluţii. Ba chiar se
revizuieşte şi ajunge la concluzia că viitorul promis nu face
prezentul mai suportabil. Pe scurt, Călinescu nu idilizează
realitatea, nu o falsifică, nu ascunde sub preş părţile
neconvenabile. E deputat comunist, dar nu unul orbit.
De vreme ce înţelege atît de bine realitatea, probabil că nu mai avea îndoieli legate de viitorul nu foarte promiţător. Nu e exclus ca marele scriitor să se fi temut pentru unele dintre opţiunile sale strict estetice de dinainte. Cazuri de scriitori deveniţi inamici publici erau destule. Temperamentul lui Călinescu îi cerea să se manifeste mereu în public. Lipsit de ecoul acesta, spiritul său intra în amorţire. Histrionismul călinescian avea nevoie de acest dialog cu celălalt, pe care, se vedea bine, regimul comunist l-ar fi putut întrerupe. Parţial, a şi făcut-o, cînd i-a interzis accesul la studenţi, în 1949. Lui Călinescu regimul comunist i-a dat cu o mînă şi i-a luat cu două. Pe de o parte, i-a acordat tot felul de titluri (de la cel de deputat la cel de academician sau de director al Institutului de cercetare care azi îi poartă numele), pe de alta, i-a retras catedra de la Facultatea de Litere. Pe de o parte, s-a slujit de numele său, pe de alta, a permis sau chiar a stîrnit denunţuri în presă împotriva sa. Călinescu trebuie să se fi simţit umilit în multe cazuri; tot ce spera era să fie lăsat să-şi facă treaba. Şi, cumva, şi-a făcut-o, de vreme ce a mai scris destule studii şi a reuşit să publice Bietul Ioanide. Poate că toate acestea nu ar fi fost posibile fără compromisurile pe care, fire echivocă, autorul le-a acceptat.
Oricum ar fi, cert este că
publicistica dintre 1944 şi 1948 reprezintă una dintre petele
întunecate ale operei lui G. Călinescu.
Şi totuşi, scriitorul...
Ce e interesant e că, şi atunci cînd
se compromite, Călinescu rămîne Călinescu. Adică un mare
scriitor, o mare conştiinţă critică, un erudit. Trecînd la
tribună, el nu abandonează biblioteca. Marele său rol este tot cel
de profesor şi de scriitor. În aceşti ani, în paralel
cu activitatea gazetărească, îi apar şi texte critice
esenţiale, de la Clasicism, romantism, baroc la Sensul
clasicismului, Domina bona sau Istoria ca ştiinţă inefabilă şi
sinteză epică. Punctele sale de vedere nu au nimic în comun
cu ideologia comunistă. Criticul nu amestecă lucrurile şi rămîne,
indiferent de declaraţiile conjuncturale pe care e silit să le
facă, pe baricadele esteticului. Tocmai de aceea, în 1948, cu
referire la aceste texte, Vicu Mândra şi Ion Vitner vor
denunţa „confuzia valorilor“ şi „poziţia net idealistă“ a
criticului. Chiar şi aşa, la instrumentele sale Călinescu nu
renunţă. Ba chiar continuă a lucra la îmbunătăţirea
Istoriei literaturii române. Ştie limpede că nu mai e cale să
o reediteze, dar pariul său nu e cu prezentul, ci cu posteritatea.
Iar acest pariu Călinescu l-a cîştigat, în ciuda
oricăror compromisuri.
Editarea de către Nicolae Mecu &
Co. a publicisticii călinesciene din tulburii ani de după al doilea
război mondial constituie un eveniment. Acum avem textele pe masă
şi putem da verdicte. Ar fi însă tendenţios să analizăm
compromisurile unui mare scriitor scoţîndu-le din contextul
care le-a generat. Sigur, e vorba de păcatele unui om care,
omeneşte, avea dreptul la ele. Dar e vorba, în aceeaşi
măsură, şi de tragedia (nu ocolesc cuvîntul) unui mare
intelectual, silit de împrejurări să joace dublu pentru a-şi
păstra dreptul de a se exprima. A rămîne scriitor era
imposibil la începuturile comunismului fără a-ţi fi plătit
obolul. Iar G. Călinescu era, în primul rînd, un
scriitor, şi abia apoi un simplu cetăţean. Dacă ar fi fost silit
să renunţe la poziţia sa publică, de pătimaş al cărţii,
Călinescu ar fi fost anulat şi ca persoană. Nu e un alibi al
compromisului său; este, cel mult, o tristă cauzalitate.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters