OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

profil

Publicatia gratuita Campus quo vadis editata de New Europe Promotions S.R.L. a ajuns la numarul 14. Coordonator de proiect: Madalina Constantin. Coordonator distributie si evenimente: Dana Alexandra Postolea. Design: Marius Ban. Format mic, 30 de pagini color. Revista se distribuie in universitati de stat si particulare, baruri, cluburi, camine si cantine studentesti, biblioteci. Numarul 14 se deschide printr-un editorial intitulat Cu primavara peste noi al Madalinei Constantin, in care sint „semnalate“ numeroasele „evenimente ale primaverii“, de la tirgurile de joburi pina la „1 Mai si distractia fantastica ce-l insoteste“. Deviza: „educatie, cariera, distractie“ se regaseste si in structura revistei. Iata citeva titluri: Prin camine – Constructii, Programe de munca in Europa, Evenimentele lunii, Underground Timisoara &StudentFest. O publicatie utila, informata si tinereasca.


interviuri

Romania literara publica in numarul 15/2003, pe trei pagini de revista, un amplu si remarcabil interviu acordat de profesorul Paul Cornea unui profesionist al genului „interview-istic“, George Arion, sub titlul „Esecul primaverii pragheze m-a ajutat sa inteleg ca nu exista comunism cu fata umana“. In ciuda suspiciunii – afirmate dintru inceput – fata de oralitate („...spre deosebire de scris, care responsabilizeaza, oralitatea e o inepuizabila sursa de clisee si adaptari conjuncturale la situatia interlocutiei“), dialogul este impresionant si plin de miez, de un firesc evocator intens uman, prezenta agreabila a interlocutorului stimulind apetitul confesiv. Autorul Introducerii in teoria lecturii incepe prin a relata – cu naturalete dezinvolta – primele descoperiri fictionale, originile „romantice“ ale unei vocatii de explorator al literaturii: „Inca din clasele primare am descoperit universul fascinant al fictiunii si am patruns in el cu frenezia unui explorator, animat de o curiozitate nepotolita. [...] imi alegeam lecturile dupa capul meu, parcurgeam paginile in viteza, sarind fara cainta peste ce ma plictisea, grabit sa aflu «ce» se intimpla, sa ajung la deznodamint. Eram la virsta fericita a placerii pure, cind citesti fara a sti dinainte ce e convenabil sa-ti placa, ce corespunde ori nu canonului estetic sau pedagogic. O anumita disciplina a cititului mi-am impus-o tirziu, prin ultimele clase ale liceului, iar cu fise, de altfel intr-o organizare foarte personala, am inceput sa lucrez abia in universitate. Prima carte memorabila pe care, la 7-8 ani, am invatat propriu vorbind sa citesc [...] a fost Calatoria lui Nils Holgersson, romanul Selmei Lagerlof. Iar prima specializare a constituit-o domeniul senzationalului foiletonistic: Aventurile submarinului Dox, Cei trei cercetasi, Regele boxerilor, Excentric Club. Negociam fasciculele respective cu baietii din cartier si ma numaram printre privilegiati fiindca aveam totdeauna ce oferi.

Apoi am trecut la Jules Verne si la Alexandre Dumas, cu Cei trei muschetari, Dupa douazeci de ani si celelalte. A venit si vremea biografiilor romantate; erau pe-atunci la moda Stefan Zweig si Emil Ludwig; am citit tot ce se tradusese din ei. Am inceput sa descopar apoi in biblioteca de-acasa si carti mai semnificative. Din ceata amintirii emerg citeva titluri: Crima si pedeapsa, Don Quijote, Hedda Gabler (intimplarea de a fi dat tocmai peste «acest» Ibsen!), Etzel Andergast de Jakob Wasserman, Neamul Soimarestilor si Zodia Cancerului, Rascoala (nu insa Ion, care, la prima confruntare, m-a plictisit!) etc.“. O buna parte a dialogului rememoreaza – cu o destinsa si, pe alocuri, amara intelepciune a experientei – perioada de ascensiune a extremei drepte, apoi avatarurile carierei profesionale sub regimul comunist, cu iluziile si deziluziile ei (aducind in plus – fata de interviul acordat in 22 lui Marius Chivu – amintiri detaliate despre perioada petrecuta la Directia Generala a Teatrelor si Institutiilor Muzicale). De un interes particular sint confesiunile despre relatia cu istoria literara vazuta ca „sinteza a celor doua iubiri: pentru literatura si pentru conceptual, pentru perspectiva «aproapelui» si pentru perspectiva «departelui» [...] Nu neg existenta unei anumite identificari cu «tipul» intelectualului pasoptist, mai degraba decit cu unul sau altul anume dintre reprezentantii sai“. Intens emotionanta este profesiunea de credinta din finalul interviului, in care profesorul ii marturiseste fostului sau student ca „profesoratul n-a constituit in viata mea si nu constituie nici azi, cind continui sa predau un curs saptaminal la masterat, «doar» o meserie. E mai mult decit atit, e un angajament existential. L-am asumat din inceputuri cu daruire si responsabilitate. Am devenit ceea ce sint gratie unui dialog care se prelungeste – «se sparie gindul»! – de nu mai putin decit 53 de ani, cu sute, cu mii de tineri. Sper ca au invatat cite ceva de la mine, eu am invatat multe de la ei. Nu-mi doresc decit sa duc mai departe, cit va fi cu putinta, aceasta conversatie cordiala si incitanta, fara crispatii si patetisme, cu umor si spirit critic, in care literatura ne serveste de pretext, simbol si desfatare“.

In Evenimentul zilei, de duminica 13 aprilie 2003, Luminita Marcu ii ia un interviu criticului (si prozatorului) Florin Manolescu, revenit in actualitatea editoriala printr-o carte de referinta: Enciclopedia exilului romanesc. Profesor – din 1993 – in Germania, autorul relateaza pe un ton relaxat, ludic si ironic – nu lipsit insa de unele... tilcuri – aventurile editarii volumului: „Daca tot nu pot sta locului si daca tot am ajuns in Germania, ar fi fost pacat sa nu profit de ocazia care mi s-a oferit (se pare ca destinul lucreaza cu alte dosare!) si sa nu incerc sa fac unul dintre putinele lucruri la care indraznesc sa sper ca ma pricep cit de cit. Sa scriu o carte. Odata lucrul terminat, a trebuit sa constat ca problema cea mai grea nu e scrisul, ci publicatul. Sigur ca intotdeauna a fost asa, dar probabil ca niciodata n-a fost mai greu ca astazi. De aceea am inceput prin a incerca sa stau de vorba cu amicii directori de editura. N-ar putea ei, oare, sa-mi tipareasca o carte de vreo 700-800 de pagini, cu multe ilustratii necunoscute si atragatoare? Cel dintii director – la care m-am dus cu programare si anticamera, ca la dentist – mi-a spus ca n-are bani. Am inteles si am renuntat la amici. Am incercat apoi la una dintre cele mai importante edituri din Romania. Cum s-ar spune, la un dentist si mai mare. Si de data asta a fost vorba de bani, dar cel putin n-a mai fost nevoie de anticamera.

In schimb, dischetele si dactiloscriptele mele au zacut vreo doi ani prin sertare. Despre Editura Compania, cu care am luat legatura in septembrie 2002, ce sa va povestesc? Ar fi trebuit sa ma duc acolo de la inceput. De ce spun asta? Pentru ca atit inainte, cit si dupa 1989 am avut ocazia sa colaborez cu citeva dintre cele mai bune edituri romanesti. Ei bine, nimic nu se compara cu ceea ce mi s-a intimplat la Editura Compania. Daca n-ar fi adevarat as spune ca visez. Inchipuiti-va, nici de bani n-a mai fost vorba! In citeva zile am semnat contractul, in alte citeva saptamini mi s-a comunicat ca enciclopedia va intra in lucru. Dupa care a urmat o colaborare strinsa, ceea ce a insemnat, intre altele, o intelegere aproape totala a tuturor dorintelor autorului si un efort urias din partea editurii pentru completarea ilustratiei enciclopediei sau pentru aducerea la zi a informatiei.
Inteleg ca doriti sa va impartasesc secretul retetei de fabricatie. De fapt e foarte simplu. E ca in anecdota cu gazonul englezesc. Se sapa pamintul, se seamana gazonul si, dupa ce creste iarba, se tunde regulat, timp de 200-300 de ani. Lasind gluma la o parte, in introducerea enciclopediei mele am numit trei institutii fara de care n-as fi putut face mai nimic: Biblioteca Romana din Freiburg, Biblioteca Universitatii Ruhr si computerul meu din Germania. Biblioteca din Freiburg detine un fond aproape complet al tuturor ziarelor, revistelor si cartilor romanesti aparute in exil dupa cel de-al doilea razboi mondial. Alt lot important de carti si de reviste mi l-am procurat cu ajutorul serviciului de imprumut al Bibliotecii Universitare din Bochum. [...] Restul a fost treaba computerului, care pentru mine e cineva de gen feminin. O institutie feminina. Fara ea totul ar fi fost mult, mult mai complicat“.


in memoriam

In editia din 14 aprilie a Zilei literare, suplimentul cotidianului Ziua, sint publicate doua tablete evocative, in prelungirea grupajului mai amplu din numarul precedent (si din care am citat pasaje ample la Revista presei din Observatorul cultural Nr. 164). Autori: Traian T. Cosovei si Florin Iaru (care mai semnasera texte – la disparitia Marianei Marin – in revista noastra, respectiv in Romania literara). Traian T. Cosovei vorbeste despre continuitatea tragica dintre existenta si scrisul poetei, desfasurate – totusi – sub semnul tonic al libertatii spiritului: „O verticalitate morala, o constiinta poetica tragica, ultragiata de un regim dictatorial, ostil oricarei libertati de gindire, o existenta impinsa la periferia pauperitatii si, cu toate acestea, un spirit invingator – iata ce ar putea caracteriza la o prima recitire opera si viata Marianei Marin. Pentru ca, in cazul poetei, viata si literatura se reintilnesc in hieroglifa tragica a unei existente ce a gasit in metafora expresia cea mai sensibila a spiritului unei generatii care, timp de decenii, a militat pentru dreptul la exprimare libera.

Inca de la primele prezente la Cenaclul de Luni, acest spirit privit – la vremea aceea – drept nonconformist, radical, refuzind orice compromis cu o societate in care, nu de putine ori, plutea confuzia, a dat semnalul unei resurectii morale a generatiei noastre“ (Aripa secreta).
Si un fragment din textul de un sarcasm amar al lui Florin Iaru (Mariana Marin s-a pregatit sa moara): „Cine a cunoscut-o cit de putin pe Mariana Marin nu se va putea impiedica sa remarce, la moartea ei, ca Madi parca a facut totul sa-si ademeneasca sfirsitul. Si ca acest fel de viata, de extractie boema, model glorios al generatiei ’70, si-a gasit ultimul reprezentant. Ca nu a putut construi nimic pentru mai mult de 24 de ore, ca nu s-a adaptat la lumea noua, ca a disparut asa cum a trait: intr-o dezordine confuzionata. E adevarat. Madi asa era construita. Totul pentru ziua de azi, desi, in gura ei, proiectele sunau fastuos. In permanenta contradictie cu realitatea, desi realitatea noastra, a tuturor, o interesa in cel mai inalt grad. Nici cel mai mic spatiu pentru calcule strategice. Nici un fel de mila pentru autoritatile care imparteau premii, bani, case si glorie. [...] Cit de subtil le potriveste viata pe toate! Tocmai cind esti gata sa spui ca stii totul, vine o fata fricoasa, inconstienta, vicioasa, fara remuscari, curajoasa, necajita, impertinenta si face semnul acela cu degetul mare intre aratator si mijlociu. Si-ti iei seama repede. Adica... asa s-a intimplat pina mai ieri... Acum, stapinii adevarului sint mai putini. O sa fie mai greu“.

Note pe marginea poeziei Marianei Marin publica suplimentul Ziarului financiar, Ziarul de duminica de... vineri 11 aprilie, sub semnatura lui Ion Mircea (care vorbeste despre „un nume dintre cele mai melodioase pe care le/a inregistrat literatura romana“), si 22, in numarul 12/2003, unde Marius Chivu semneaza un articol despre traseul poetic al Marianei Marin (Poezia unui poet mutilat). Retinem din acest din urma articol urmatoarea observatie: „Trebuie remarcata consecventa cu care autoarea si-a urmarit pina la capat demonii“; si finalul concluziv: „Poezia Marianei Marin isi gaseste forta in revolta si in intransigenta morala, adica exact in mutilarea pe care autoarea a considerat-o, in final, semnul ratarii propriei opere. Disperarea a invins teama de moarte, nu si poezia, credea. Pentru noi, cititorii ei, lucrurile stau insa altfel“.