OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fără pretenţii narative sofisticate, romanul este mai degrabă autobiografic. Adesea encomion al „lumii noi“, văzută prin lupa sărăciei şi a dorinţei de „mai bine“, cartea are o schemă simplă. Emigranţii reuşesc cu greu să se descurce în Occident, odată plecaţi de pe insulă. Soarta lor depinde de noroc şi nu de cîte suflete îi aşteaptă acasă. Romanul cucereşte, în schimb, prin candoare. Generozitatea cu care autoarea îi priveşte pe oameni, chiar şi pe cei răi – personaje indecis conturate, nicicînd capabile să-şi accepte destinul –, restituie unul dintre planurile romanului. În esenţă, Pîntecele Atlanticului rămîne un roman despre viaţă, păcăleli, fotbal, cu o tramă seducătoare, dar nesigură, pentru tipe care merg pe stadion sau se educă în faţa televizorului.

Literatură marginală sau tratat de revoltă pentru insulari

Plecată de pe insula Niodior, Salie, naratoarea romanului ajunge la Strassbourg printr-un periplu la M’Bour, oraşul unde îşi termină studiile liceale. Deşi pentru cei rămaşi acasă Franţa înseamnă o lume a tuturor posibilităţilor, pentru naratoare nu e mai mult decît drumul egal al serviciilor mărunte şi prost plătite, care să-i asigure supravieţuirea. Cu alte cuvinte, Salie nu trăieşte decît o formă de sclavie modernă, al cărei nume se măsoară doar în banii cîştigaţi. Viaţa emigrantului este idilică pentru cei rămaşi încă pe insulă. Doar cei cărora li s-a refuzat intrarea în ţară, le-a expirat viza sau au fost arestaţi şi trimişi pachet „acasă“ pot depune mărturie despre „visul de aur“ al plecării. Numai că ei se întorc şi mai ambetaţi decît plecaseră, mai şmecheri sau doar mai înşelaţi. Unii reuşesc, ca omul din Barbés. Alţii îşi pun capăt zilelor. Norocoşii se întorc şi deschid prăvălii, îşi iau harem de neveste şi se înavuţesc, cîştigînd respectul satului. Alţii, mai puţin norocoşi, ca Moussa, traşi pe sfoară de visul străinătăţii, se reîntorc cu coada între picioare: „neputînd să-i lase pe ai lui să se îndatoreze spre a-l cinsti, le povesti pe scurt care-a fost treaba cu Franţa lui. Explozia de adevăr îl acoperi cu cenuşă. Nu mai străluci în culori europene şi deveni mai neinteresant chiar şi decît cel mai sedentar dintre insulari. Aproape toată lumea îl dispreţuia. Pînă şi idiotul satului îşi acorda privilegiul de a-l dojeni: – Toţi cei care au lucrat pe acolo şi-au construit case şi prăvălii îndată ce s-au întors din ţară. Dacă n-ai strîns nimic, înseamnă că n-ai făcut nici o brînză pe unde-ai fost“. Dar plecarea şi revenirea din Africa înseamnă o simplă aruncare de zaruri. Nimeni nu poate garanta reuşita.

Exilatul şi emigrantul

Fratele mai mic al lui Salie, Madicke, visează să devină un mare fotbalist. Şi el, ca toţi copiii de pe insulă, speră să plece din Niodior, ameţit de mirajul Occidentului, venit deocamdată de la singurul obiect care alimentează această visare – televizorul: „se apropie de ecranul ce pîlpîia, îşi face mîna pîlnie la ureche, de parc-ar vrea să se izoleze de ceilalţi, şi continuă să asculte“ (p. 21). Obsesia tinerilor de a părăsi insula atinge cote paroxistice. Doar învăţătorul Ndétare, exilat pe insulă din cauza convingerilor sale socio-politice, ştie că „lumea albilor“ nu e mai mult decît o reclamă strălucitoare, dar dorinţa de mai bine devine sfîşietoare cînd n-ai ce pune pe masă: „pe aici se zice că rugăciunile bătrînilor sînt mai preţioase decît cecurile. Dar dacă îngerii ar face un pic de contabilitate? Cît costă un telefon, o pîine, un kilogram de orez, o pereche de încălţări sau o reţetă pentru malarie în moneda rugăciunilor?“. Coordonatele lumii moderne isterizează sensibilităţile naive. Visele localnicilor sînt mici ambiţii ciuruite de molii, astfel încît a cuteza să pleci este proba măreţiei şi a decăderii, pentru că, odată aruncate, zarurile nu încetează să se rostogolească.

Un roman despre supravieţuire şi depăşirea condiţiei

Limba franceză este pentru naratoare limba perfectă, rotundă, completă, scălîmbăiată însă de unele pipiţe fără nimic în cap, dar deja vedete de televizor: „pe ecran figurau nişte figurante selectate printr-un casting comercial, o adunătură de imbecile ce habar n-aveau de toate luptele duse pentru cîştigarea demnităţii femeilor. Pe nişte note furate de la compozitori de pe toate continentele, acestea îşi exhibau trupurile anorexice răcnind nişte versuri de doi bani. Doamne! Dă-mi-i înapoi pe Piaf, pe Brel, pe Brassens, Barbara şi Gainsbourg, ce-şi revărsau cîntecele ca tot atîtea izvoare limpezi, pînă pe cele mai îndepărtate poteci ale Sahelului. O picătură de franceză ţi se prelinge acolo mai întîi în ureche, apoi pe vîrful limbii, unde rămîne pentru totdeauna. Mmmmm, ce limbă bună!“. Publicitatea, televizorul, curiozitatea descreierată a noului răstoarnă premisele unei lumi liniştite. Panica reuşitei se transformă în mit, odată importată. Pe alocuri, laudă a societăţii de consum, care îşi exhibă produsele, romanul nu poate să-şi păstreze nealterate ingredientele: „lumea a treia nu poate vedea rănile Europei, căci e orbită de ale ei, nu-i poate auzi strigătele, căci o asurzesc ale ei. Să ai un vinovat îşi uşurează suferinţa şi, dacă lumea a treia s-ar fi apucat să vadă mizeria Occidentului, şi-ar fi pierdut ţinta invectivelor“. Limba franceză, atît de iubită de Salie, este mutilată de localnici, viaţa din import devine repede mit, pentru că rămînerea pe insulă este mai degrabă un blestem.

O asemenea literatură este condamnată la minorat, nefiind în stare să se îndepărteze de remuşcări, neputînd să le restituie umanităţii decît prin procură. Fatou Diome scrie un roman despre supravieţuire şi depăşirea condiţiei, dar şi despre suferinţă şi ignoranţă. Lupta împotriva analfabetismului este doar parţial cîştigată, iar visele nu sînt onorate decît prin însingurare şi frică de eşec.