În cea de pe urmă zi de
festival, „palatul“ arată dezolant, precum cîmpul unei
lupte încheiate, peste care tocmai se crapă de ziuă: standuri
părăsite, răzleţe cozi ale ultimelor speranţe de a mai vedea un
film înainte de a-i auzi titlul în palmares, căutători
prin pubelele de reciclare după o revistă sau un caiet de presă
lipsă şi, în faţa porţilor, „cerşetorii“ de invitaţii
pentru singura paradă pe covorul roşu ce a mai rămas. Aceea a
ceremoniei de premiere. După ea, vuietul Cannes-ului se va stinge
vreme de un an.
„When the hurlyburly’s done, when
the battle’s lost and won.“ După bătălie, fiecare îşi
face bilanţul războiului personal „Cannes 62“, în funcţie
de frustrările adunate la aflarea filmelor alese de juriu: cele
ratate, cele a căror prezenţă provoacă perplexitate sau huiduieli
(sala presei, „Marele Teatru Lumină“, a devenit prea mult un loc
al aparenţelor pentru a mai avea păreri şi pentru a fluiera precum
odinioară), cele primite ca pe o victorie personală.
Pînă la acest final s-au adunat
însă numeroase bătălii pierdute şi cîştigate. Cele
mai simple eşecuri sînt orele de coadă încheiate cu un
panou „full-complet“ trîntit în faţă. Dar este oare
o victorie să pătrunzi în sala de cinema atras de numele unui
regizor de pe lista ce ţi-a dat imboldul întoarcerii cu
nerăbdare la Cannes, pentru a trăi o dezamăgire? Din acei happy
few obişnuiţi ai covorului roşu, mulţi au avut parfum de has been
şi, dacă Gilles Jacob s-a lăudat pentru 2009 cu nume mari, nu
întotdeauna acestea au echivalat cu „filme mari“.
Nimic din nebunia fostului copil
teribil
Degeaba a revenit Almodóvar cu o
Magdalena – Penelope Cruz: Los abrazos rotos n-are nimic din
nebunia fostului copil teribil. Degeaba povestea sa cu un regizor
devenit orb, veşnicele citate cinefile, scenele de film în
film, cu evidente trimiteri la opera personală (în special la
Femei în pragul unei crize de nervi), lacrimile ce curg pe o
roşie şi cvasitentativa unei ars poetica almodovariene. Din toată
„îmbrăţişarea“ nu păstrezi decît trei momente: un
montaj de radiografii, un puzzle de viaţă din fotografii rupte şi
mîinile celui ce nu mai vede, dar încearcă să „simtă“
imaginea ultimului sărut dat femeii iubite, derulată cadru după
cadru. Nici „femeia“ lui Pedro nu mai este ce a fost: bibilită
precum Audrey Hepburn, Penélope nu are şi aceeaşi candoare.
Magdalena, din fată bună, devine damă bună şi lipsită de
substanţă, aşa cum ne obişnuiseră pînă acum acele cosa de
mujeres.
Şi totuşi, cu Almodóvar, în
ciuda eşecului, rămînem în cîmpul de luptă
familiar. Dar cînd Muzeul Luvru îi comandă o producţie
lui Tsai Ming-Liang, rezultatul, Visage, arată ca o rătăcire de
adresă, ce ne-a condus la figurile de ceară ale doamnei Tussaud.
Poze cu şi din Truffaut, întîlniri cu actriţele
acestuia, mai scurte (Nathalie Baye ieşind de sub o masă) sau mai
lungi (Fanny Ardant căutîndu-şi pantofii printr-o zăpadă la
fel de artificială ca şi „chipul“ de pe ecran), ori cu actorul
său (Jean-Pierre Leaud, fantomatic şi în plină transă,
înşirînd nume din enciclopediile de cinema). Cînd
manechinul Letitia Casta, după momente muzicale – adevărate
fotografii de modă mişcătoare –, se transformă în
crăiasa-zăpezii-nudă-„go-go dancer“ de cameră frigorifică
pentru un regizor ce-şi înscenează moartea simbolică,
stropită cu suc de roşii la conservă, îţi vine să plîngi
precum la scena finală din Vive l’amour. Visage este o bătălie
pierdută de un Tsai Ming-Liang pretenţios şi cu snobism
intelectual. În ziua în care asiaticul rătăcea prin
cultura franceză, regizoarea spaniolă Isabel Coixet se pierdea prin
Harta de sunete din Tokio, dar măcar acolo puteai plînge în
faţa melodramei sentimentale.
Se pot numi însă victorie
deplină premiile huiduite de critică pe care le-au obţinut Thirst
de Park Chan-Wook, Spring Fever de Lou Ye şi Kinatay de Brillante
Mendoza? Dacă le adăugăm şi Fish Tank de Andrea Arnold, juriul a
părut să bifeze, în ordinea prezentării, lista competiţiei,
iar de la un punct a obosit. Pe seama cui să pui acest palmares cînd
zvonurile de război în culise păreau să fie confirmate de
ironiile lui Eduard Baer? Preşedinta Isabelle Huppert şi-a
declarat, ca o mare actriţă, „prietenia“ faţă de restul
membrilor, iar zîmbetele şi privirile la propunerea de schimb
de numere de telefon a maestrului de ceremonii au fost semnificative.
Singurul lucru necontestabil în
Antichrist: Charlotte Gainsbourg
O bătălie poate fi pierdută doar
pentru a o cîştiga mai bine: aceasta este senzaţia dată de
premiul de interpretare al French icon-ului Charlotte Gainsbourg.
Moştenitoare a fragilităţii pline de angoase a mamei, Jane Birkin,
şi expusă oprobiului provocărilor, cu mult înainte de Lars
von Trier, de către tatăl ei, Serge Gainsbourg, Charlotte şi-a
arătat tremurul de veşnică victimă la conferinţa de presă,
pentru a radia efectiv la ceremonia finală. Talentul celebrei
discrete, amestec neaşteptat de frumuseţe şi urîţenie, a
fost singurul lucru pe care nimeni nu i l-a contestat
Antichrist-ului.
Altă victorie a unei imagini vii a
culturii franceze, una venerabilă, a fost mai curînd o
satisfacţie locală şi un premiu onorific. Alain Resnais îşi
cîştiga bătăliile în cinema pe vremea cînd era
regizorul războiului: al Doilea Mondial – în documentar
(Nuit et brouillard) şi în ficţiune (Hiroshima, mon amour) –
cel algerian (Muriel) sau civil spaniol (La guerre est finie). Cu
acest Les herbes folles, continuăm seria de film-teatru bulevardier,
în care aceeaşi Sabine Azema, după ce i se fură geanta, îl
întîlneşte pe acelaşi Andre Dussollier, care-i aduce
actele dispărute. E drept, la 87 de ani, Resnais surprinde cu un
final trăznit: un traveling lung din cer pînă într-un
cimitir, urmat de replica unei fetiţe apărute de niciunde: „Mami,
cînd voi fi pisică, voi putea mînca crochete?“.
Porumboiu şi Yorgos Lanthimos
La bilanţul final, războiul nostru
„Cannes 62“ era gata încheiat şi cîştigat: Corneliu
Porumboiu urcase cu o seară înainte pe scena de la „Un
Certain Regard“ pentru a i se înmîna Premiul Juriului.
Iar aplauzele ce au însoţit anunţul lui Paolo Sorrentino au
fost semnificative în comparaţie cu numeroasele braţe
ridicate la întrebarea lui Thierry Fremaux: „Cine n-a văzut
încă filmul cîştigător, Kynodontas de Yorgos
Lanthimos?“ (un film grecesc nu stîrneşte acelaşi interes
în festival precum unul românesc). Sigur, n-a fost, ca în
declaraţiile megalomane, vreo „sărbătoare românească“,
căci nu s-au împărţit sarmale pe Croazetă şi nu s-a jucat
hora. Sigur, cei prevăzători au dreptate să ne amintească faptul
că sîntem muritori şi că acest şir de victorii româneşti
trebuie să se oprească, dar într-o zi, cînd 2009 va fi
un an din dicţionarele de film, cei prezenţi acolo vor putea spune
cu privirea şi tonul unui veteran de război: „Am fost la Cannes
62“.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters