Mona Momescu
Canon, identitate, tranziţie. Direcţii şi tendinţe literare (1880-1916),
Editura Universităţii din Bucureşti,
2007, 260 p.
Studiul Monei Momescu, Canon,
identitate, tranziţie. Direcţii şi tendinţe literare (1880-1916),
reconsideră relaţia dintre tradiţionalism şi modernism, pe care
mulţi critici o văd nu numai reducţionistă, ci şi epuizată,
subordonînd demersul istoriografic, literar şi estetic unei
analize a constructului cultural-identitar modern, a canonului
literar şi a edificării modelului cultural românesc. Din
acest punct de vedere, acest studiu se întîlneşte cu cel
al unei noi generaţii de critici (Iulian Costache, Antonio Patraş,
Paul Cernat, Ioan Stanomir etc.), care schimbă lentila aparatului
critic, preferînd perspective noi, de la studiile politice şi
de imagologie la cele de teorie a mentalităţilor, a identităţilor
etc. Studiul este binevenit pe fondul unor dezbateri asupra canonului
şi a unor delimitări generaţioniste care au animat mediul
cultural în ultimii ani, cum ar fi numărul din Euresis
(nr.1-2, 1998), coordonat de Mircea Martin, consacrat canonului,
contestarea unui vîrf al canonului literar, Mihai Eminescu, în
Dilema, încercarea de stabilizare a canonului postbelic, „lista
lui Manolescu“, studiile Mihaelei Irimia şi ale Cosanei Nicolae
etc.
Axul teoretic central al cărţii se
bazează pe abordarea fenomenului literar din intervalul menţionat
în titlu cu instrumentele teoriei identităţilor, demers
coroborat cu abordarea simultană a centrului şi a marginii şi cu
suspendarea apriorică a oricărei judecăţi estetice, ceea ce pune
între paranteze o serie de poncife critice, precum cel al
literaturii „minore“, cum este calificată literatura dintre 1900
şi 1916. Acest interval, aparent „sărac“, care nu poartă
eticheta nici unei mari personalităţi literare, este definit ca
perioadă de tranziţie, anticameră a dezbaterilor interbelice pe
baza raportului tradiţie-modernitate şi loc geometric al unei
catalize identitare.
Mona Momescu procedează la o
„îmbogăţire“ analitică a domeniului cu o dinamică
strînsă în jurul cîtorva puncte de articulaţie –
canonul maiorescian, modernismul eclectic macedonskian, la pachet cu
cel latinist de expresie simbolistă al lui Ovid Densusianu,
reevaluarea semănătorismului şi poporanismului pe linia Gherea,
Chendi, Iorga şi a definirii naţionalului prin regional, cu
Ibrăileanu –, pentru a deconstrui dispozitivele şi temele care
vor funcţiona la turaţie maximă în interbelic. Pe lîngă
teorii deja clasice, precum cea a lui Benedict Anderson din Imagined
Comunities sau cea localist-europeană a lui Anne-Marie Thiesse,
privitoare la edificarea conceptului de „naţionalitate“,
novatoare este şi aducerea în prim-planul cercetării
româneşti a studiilor coloniale şi postcoloniale, din care
autoarea preia, ocolind cu discernămînt ideologia subiacentă
cu excesele stîngiste, ideea că orice reprezentare literară
constituie de fapt o reprezentare identitară bazată pe relaţii de
putere, concurenţiale, între grupuri şi indivizi. Avem o
influenţă directă a componentei culturale asupra elaborării
constructului identitar, tematizat la nivelul discursului critic şi
al celui literar.
Perspectiva asupra relaţiei dintre
românitate şi balcanism
Analiza relaţiei dintre tradiţionalism
şi modernitate este proiectată fertil, internalizată la nivelul
raporturilor identitate-alteritate, centru-margine, prin construirea
unei tradiţii, „fond rezidual“ (Anne-Marie Thiesse), în
interiorul modernităţii. Pe de altă parte, Mona Momescu
radiografiază dinamica elaborării constructului cultural-identitar
al alterităţii. În acest sens, criticul schimbă perspectiva
asupra relaţiei dintre românitate şi balcanism, arătînd
în ce măsură modelul balcanic regional şi modelul cultural
colonizator (cel francez) sînt receptate, ca „alteritate
anticipată pozitivă“, de către un centru care asumă, succesiv,
rolul paternalist/ submisiv-subversiv de colonist/colonizat.
Miza studiului se focalizează şi în
nuanţarea, „atenuarea“ valorii dogmatice a unor teorii
cultural-fundaţioniste care au făcut şcoală: sincronismul
lovinescian, teoria „arderii etapelor“, abordările de tip
excepţionalist, de origine paşoptistă, ce pot fi regăsite în
protocronismul postbelic, „formele fără fond“ maioresciene,
balcanismul literar (adus la demnitatea unui concept literar-estetic
de Mircea Muthu), teoriile specificului naţional, utopismele şi
negativismele legate de compoziţia orientalo-bizantino-latină, ca
forme de tradiţie etc., elemente importante în configurarea
metabolismului culturii româneşti. Mona Momescu întreprinde
astfel şi o pozitivare a discursului critic despre diferenţă, o
delestare de negativ, de peiorativ a unor complexe identitare, mai
ales în ceea ce priveşte formularea alterităţii (trecerea
discursului antisemit sub incidenţa construirii unui partener de
dialog identitar) şi a unor modele culturale (balcanismul,
idilismul).
Pornind de la abordarea sferei reprezentărilor culturale
la G. Munteanu, în Istoria literaturii române, epoca
marilor clasici, Mona Momescu are în vedere strategiile prin
care Maiorescu construieşte nu doar canonul – situîndu-l în
centrul lui pe Vasile Alecsandri, reprezentativ pentru ideea de
românitate modernă, secondat de Eminescu –, ci şi
criteriile sale de elaborare, în vederea edificării
constructului cultural modern, prin asimilarea critică a modelelor
străine ale epocii precedente, prin cunoaşterea şi înţelegerea
spiritului public, pe care intenţionează să-l modeleze cultural:
„[...] maiorescianismul reprezintă momentul de echilibru între
simultaneizarea nediferenţiată, specifică perioadei de acumulare
într-o cultură, şi momentul de conştiinţă a diferenţei,
care presupune alcătuirea unui set de repere identitare [...]“.
Introducerea în discuţie a lui Alexandru Macedonski şi a
Literatorului, ca platformă de diseminare a modernismului şi punct
de convergenţă a unei revizuiri canonice, regăseşte disputa
dintre relativişti şi „protocroniştii“ avant la lettre, atît
în literatură, cît şi în ştiinţele istorice, cu
privire la condiţia de centru sau margine a culturii româneşti,
care-şi afirmă identitatea în raport cu modelul cultural
european. Pe linia identificării rolurilor culturale „intepretate“
de Macedonski şi codificate la nivelul operei, cu un punct de
plecare în exegeza lui Daniel Dumitriu, autoarea discută
strategiile de reevaluare a canonului cu recuperarea temporară a
paşoptiştilor şi minimalizarea rolului maiorescian în
construcţia lui, dar şi cu un nou vitalism de sorginte
nietzscheeană. Mona Momescu socoteşte acest vitalism, împreună
cu romantica tentaţie demiurgică, drept repere ale construirii unui
profil identitar ca reflex al literaturii în perioada de
tranziţie. Studiul de caz relevant prezintă însă şi riscul
pierderii în analiză a ariilor laterale, ceea ce este valabil
pentru profilul identitar-estetic macedonskian.
Aducerea în discuţie a cîtorva
manifestări moderniste, – decadentismul, parnasianismul,
simbolismul –, relevă, de fapt, intenţia criticului de a conjuga
analiza în secţiune a opţiunilor teoretice, de doctrină
estetică macedonskiană, cu o analiză a comerţului
ideologico-estetic între decadentism (descărcat de sarcina sa
cutumiar negativă) şi simbolism, ca forme de postromantism, între
modernism şi cosmopolitism (definit prin grila teoretică a lui Guy
Scarpeta), din perspectiva relaţiei cu tradiţia. Mona Momescu
urmăreşte acelaşi proces de internalizare a tradiţiei în
modernitate, numai că, de data aceasta, toţi termenii ecuaţiei
sînt moderni, iar „tradiţia“ se dovedeşte, la rîndul
ei, un fapt cardinal al tezei, un construct modern, non-peiorativ,
deseori chiar cu mijloacele şi acordul modernismului. Spre exemplu,
autoarea observă în afilierea lui Macedonski la simbolismul
belgian identificarea unui „corespondent regional“, în
încercarea de construire a identităţii culturale de pe
poziţii de egalitate şi de evitare a unei filiaţii directe cu
simbolismul francez. În legătură cu semănătorismul şi
poporanismul, criticul propune o evaluare a lor prin felul în
care au contribuit la construirea conceptelor interdeterminate de
„naţiune română“ şi de „literatură naţională“ şi
prin desprinderea de continuumul istoriei literare româneşti
pentru a evita plasarea estetică inferioară. Încercînd
să stabilească diferenţa specifică faţă de accepţiile clasice
ale tradiţionalismului, se introduce o perspectivă nouă prin
sintagma „tradiţionalism românesc timpuriu“ – avînd
drept corespondent modernismul timpuriu –, ca o formă incipientă
de tradiţionalism, care face tranziţia către tradiţionalismul
perioadei interbelice.
Pe acest palier, avem reevaluarea unui
model cultural, societal, idilismul sămănătorist, scos, ca şi
decadentismul sau cosmopolitismul, de sub incidenţa peiorativului şi
interpretat ca un factor coagulant al relaţiei dintre patrie şi
naţiune. Sămănătorismul este receptat ca direcţie culturală şi
ca formă de manifestare identitară, care aduce în prim-plan
„un sincretism al formelor culturale“, un profil identitar idilic
activînd o serie de mitologii specifice, analizate cu aportul
abordării relativiste a lui Lucian Boia. Observaţia esenţială
este că sămănătorismul şi poporanismul îşi inventează o
tradiţie aflată în centrul discuţiei despre naţiune, cu
opţiunea, în cazul primului, pentru constituirea unei middle
class la nivelul instituţiei literare similare celei din plan
social, şi în formularea iorghistă a continuităţii, prin
trecerea de la faza de reperare a unui model la cea de constituire a
unei alterităţi regionale, culpabilizate simbolic.
În concluzie, studiul Monei
Momescu mi se pare esenţial atît sub raport metodologic, cît
şi ca reevaluare a unor concepte şi formule uzate moral şi
estetic, pe care o analiză plină de acribie le chestionează,
reintroducîndu-le într-un circuit cultural valid, actual.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters