OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Privatizarea veniturilor, socializarea pierderilor. Aceasta definitie critica a capitalismului celui mai liberal, data nu de mult de catre unul dintre cei mai de seama economisti americani, John Kenneth Galbraith, mi se pare a fi de o actualitate arzatoare, tocmai in masura de a furniza o descriere a regimului de „tranzitie“ care guverneaza destinele tarilor din fostul bloc comunist si al Romaniei, in particular.

Sa fim realisti, adica cinici in sensul literal al cuvintului. Trecerea, in citiva ani, de la o economie in intregime etatizata, supusa unei planificari hipercentralizate, la o economie in intregime privatizata si organizata prin ceea ce numim „libertatea concurentei de piata“ (in realitate nu asa de libera cum pretind ideologii) ridica, in definitiv, o singura intrebare: cind capitalul nu este importat din strainatate, de unde provin sumele considerabile, de sute de mii de dolari care sa permita cetatenilor romani cumpararea unor intreprinderi importante? Stiind ca sub regimul precedent, o asemenea acumulare de capital era nu numai interzisa, dar si imposibila, aceasta rezerva financiara s-a constituit, deci, dupa pseudorevolutia din decembrie 1989. Pe ce baze s-a format aceasta bogatie, daca nu pe furtul sistematic din bunul public?

Desi muncitorul sau taranul constientizeaza greu acest lucru, bogatia Romaniei in capital industrial (chiar daca, in parte, invechit) nu era un lucru de neglijat. Astfel, notiunea de proprietate colectiva, realizata prin munca tuturor, nu constituia numai un simplu discurs ideologic golit de orice experienta practica, ci avea o existenta reala, chiar daca profiturile imediate, o data reglate costurile de productie, nu erau redistribuite in mod egal.
Prin urmare, daca intr-un timp asa de scurt, in citiva ani, averi surprinzatoare, in contextul unei saracii generale, au fost capabile sa concureze uneori oferte venite din exterior inseamna ca bunul public (cvasitotalitatea bunurilor in general) s-a transformat in bun privat, fara ca vreo dezbatere sau sanctiune democratica sa confirme si sa legitimeze bunul in cauza. Fara a ameliora, insa, acel Common Good. Descriind privatizarea in fostul bloc sovietic, un editorialist de la Figaro économique – ziar greu de banuit a avea inclinatii de stinga – vorbea de cel mai mare „hold-up“ al secolului, dus la implinire cu binecuvintarea autoritatilor financiare si politice ale tarilor din Grupul celor 7. Putin conteaza cine apuca bucata, conditia era ca ordinea sociala sa fie mentinuta in Est. Mai ales in acel Est sustras schimbarii!

Or, cine altcineva era capabil de a mentine ordinea, daca nu fortele principale ce dominau scena politica a fostelor institutii? Ascunse sub denumiri noi si relegitimate prin sacrificiul celor citiva tapi ispasitori si capre riioase ale fostului regim – cura de catharsis democratic –, ele au putut sa lucreze in liniste. Poporul era amuzat pe strada sau prin mass-media cu agitatie sau imagini, in timp ce aceia care stiau (in economia capitalista sint numiti „initiati“) puneau pe roate privatizarea in beneficiul lor. Foarte repede si-au gasit parteneri occidentali, retelele fiind, deja, construite. De fapt, ani intregi de negocieri cu instantele economice si politice ale Vestului, ani intregi de incheieri de contracte intre intreprinderi romanesti (legate in mod direct de partidul comunist, de Securitate, politie, armata sau sindicate) si intreprinderi occidentale creasera legaturi de solidaritate, unde partenerii cunosteau bine jocul implicit al beneficiilor si al pierderilor. Pentru ca aceste retele sa-si vada in liniste de interesele lor, citeodata in acord, alta data in dezacord, nu le raminea decit sa le ofere o tenta democratica dupa datinile si obiceiurile multipartidismului occidental.

Desigur, au existat si piedici, mai ales cind partenerii locali voiau in mod vizibil sa-si domine anumiti egali sau cind aliatii occidentali constatau ca erau inselati la scara mare. De multe ori, in schimbul unui comision considerabil, lucrurile erau facilitate de insisi consilierii economici si tehnici romani: de exemplu, prin aducerea la faliment a unei intreprinderi care mergea bine, astfel incit fie sa cada in bratele unei intreprinderi occidentale, fie sa elimine un concurent deranjant pe piata mondiala din cauza preturilor competitive ale produselor sale; fie prin includerea falsa, preferentiala pe lista de licitatie. Un mod rapid de a face avere in Romania, care tine tot de furtul din bunul public, a fost punerea in circuit a primelor banci, cu un sistem mafiot de imprumuturi preferentiale (sub rata inflatiei) acordate membrilor din consiliul de administratie, familiei lor sau convivilor din anturaj. Faptul ca, astfel, micile economii, cistigate cu dificultate, isi iau zborul, in anii ’90, in buzunarele unor rechini care astazi detin societati importante face parte din „deseurile“ competitiei.

Inca o data, institutiile sociale nu interveneau decit atunci cind astfel de furturi se faceau in detrimentul buzunarului propriu; dar nu tot timpul, mai ales de cind se cunosc (si astazi stim) sumele de milioane de dolari si marci imprumutate de catre FMI si Banca Mondiala Rusiei si altor tari si care au disparut in buzunare private. De fapt, pericolul nu-i asa de mare atit timp cit tarile isi platesc datoriile. Dar aceasta datorie este platita tocmai de catre simplii cetateni, prin impozite. Inca o data, explicatia lui Galbraith functioneaza perfect.
Prin urmare, capitalism salbatic! Desigur. Dar ce capitalism nu este salbatic? E de ajuns sa refacem mersul istoriei pentru a ne convinge. Cum si-a impus Venetia suprematia medievala asupra comertului mondial din vremea sa, daca nu prin alianta cu cel mai crunt dusman al Europei crestine, mergind pina la a turna acel tun imens care a permis turcilor otomani sa distruga intariturile Bizantului? Cum au reusit nobilii englezi sa confiste paminturile si sa obtina mina de lucru necesara (proletarii), daca nu prin impunerea prin violenta politica (statul monarhic) a ingradirilor care desfiintau micii arendasi rurali ce detineau acele pasuni colective care permiteau cresterea turmelor de vite?

Si apoi, mai aproape de timpul nostru, cum s-au obtinut, la sfirsitul secolului al XIX-lea, concesiunile care au asigurat veniturile anumitor petrolisti americani, sau cum s-au constituit acele terenuri private de zeci de mii de hectare ale crescatorilor de vite, daca nu uzind de o violenta extrema: politii private, reglarea socotelilor prin focuri de arma, intelegeri secrete intre puterea judiciara locala sau federala si pradatori renumiti, pe scurt, tot atitea teme care au adus celebritatea western-ului, exceptind faptul ca in aceasta versiune cinematografica a realismului capitalist cei buni cistigau tot timpul, pe cind cartile de istorie ne arata ca realitatea era cu totul alta (cf. Howard Zinn, A People History of America, New York, 5th, edit. 1995)? In sfirsit, cum sa nu observi violenta extrema, desi disimulata, din confruntarile fara mila care se duc astazi intre concerne transnationale, fuziunile gigantice care se produc sub ochii nostri si care dau nastere, peste tot in lume, sutelor de mii de someri, barbati si femei?
Cum in Romania capitalismul traieste o a doua sansa (prima varianta n-a fost tocmai blinda fata de tarani, cf. Stefan Zeletin, Burghezia romaneasca), de ce s-ar arata acum sub o alta fata decit aceea care i-a apartinut dintotdeauna, aceea a violentei, violenta care nu este altceva decit vesnicul promotor al istoriei? Acest banal adevar a fost sesizat prima data nu de catre Marx, ci de Machiavelli (Discurs asupra primei decade a lui Titus-Livius, 1515); in ceea ce-l priveste pe Marx, el a avut aceasta idee geniala cum ca, in capitalism, violenta devine o forta economica (Capital, tom I, p. 1213).

Mi se va spune, desigur, ca in timpul celor cincizeci de ani care au urmat celui de-al doilea razboi mondial, capitalismul occidental s-a manifestat intr-o forma mai temperata. A spune acest lucru inseamna a uita ca societatea capitalista avea un dusman, URSS, si ca, pentru a lupta impotriva acestui dusman, trebuia sa mobilizezi majoritatea cetatenilor in jurul puterilor politice, sa solidarizezi masele de muncitori si angajati cu telurile razboiului rece, sa practici, deci, acel capitalism New Deal (sub diverse forme, in functie de traditiile din fiecare tara occidentala), caracterizat prin redistribuirea partiala a profiturilor din sectorul privat activitatilor sociale generale care au ca sarcina gerarea bunului comun al unei colectivitati. Indata ce dusmanul sovietic a disparut, este usor sa constati cum aceasta politica este pusa la stilpul infamiei, transformind, de exemplu, megapolisurile occidentale intr-o serie de ghetouri izolate, pe care politia le controleaza practicind vechea politica a acelui containment social.

De ce ar trebui sa fie altfel in Romania? Pentru ca este vorba de un destin si de o fatalitate. Era necesara iluzia protocronista a lui Noica pentru a crede ca, prin Eminescu si Blaga, romanii ar fi putut sa scape... Nici Hölderlin, nici William Wordsworth („The world is too much with us...“), nici Rilke, nici Montale sau René Char nu au putut sa ne protejeze..., ei nu au facut decit sa profeteasca uneori, adica sa transpuna in cuvinte distrugerile si ruinele viitorului. Un astfel de destin ne asteapta (inclusiv pe cei care il critica) si ne conduce implacabil la implinirea sa. Va fi un sfirsit pe care inmultirea catastrofelor ecologice cu cortegiul nesfirsit al poluarii, pe de o parte, si stapinirea deplina a stocului genetic uman cu rasismul genetic pe care il prezice, pe de alta parte, ne ajuta sa-l intrezarim? Cel care va raspunde la aceasta intrebare va putea schita viitorul.

Cluj, 25 martie 2000
Traducere de Valentina DUTA