OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Grace, femeia cu nume simbolic, ajunge în satul cu nume simbolic Dogville, păzit de cîinele Moise. A evadat din ceruri şi tînjeşte după viaţa muritorilor. Atotputernicia Tatălui, figură vindicativă şi sîngeroasă, descinsă parcă din paginile Vechiului Testament, o înfricoşează şi, poate, o dezgustă prin cruzimea ei, fapt care o face pe Grace să dezerteze şi să se refugieze printre oameni. Nimereşte într-un sătuc tihnit, prin monotonia şi prejudecăţile lui. Este privită însă cu suspiciune şi socotită drept o intrusă care poate tulbura liniştea aparentă din gesturile mecanice ale localnicilor şi le poate, totodată, zgîndări sufletul adormit, scoţînd la iveală tumultul lor sufletesc, patimile reprimate, ura, setea de răzbunare, gratuitatea răului.

Şansa şi ratarea

Caldă, mărinimoasă şi ingenuă, Grace se oferă pe sine, renunţă la demnitatea pe care numai Cerurile o pot da din înălţimile lor şi se apleacă asupra micimii preocupărilor omeneşti. Vrea doar să fie un om printre oameni. Dar dacă, prin Grace, omenirii i se acordă a doua şansă? Dacă Fiul Domnului este acum Fiica Domnului, ştergînd astfel o discriminare perpetuată secole de-a rîndul? Nu vom şti niciodată care sînt căile alese de Dumnezeu pentru a ne atenţiona şi nu trebuie să ignorăm ingeniozitatea planurilor divine. Astfel, apariţia lui Grace în Dogville poate fi interpretată, cred, ca o a doua Venire, ca o a doua şansă dată omenirii de a se pocăi şi de a primi iubirea dezinteresată şi neîntinată de nimicnicia Omului.

Jocul este făcut dinainte, Grace trebuie să sufere, pentru că altminteri nu se poate, dată fiind natura oamenilor. Nici măcar dragostea omenească dintre ea şi Tom nu scapă neatinsă de vanitate, de ambiţie şi de îngustimea minţii. Pentru Tom, filozoful moral de ocazie, Grace este doar prilejul unei „ilustrări“, este subiectul unui roman care nu va fi scris niciodată, este idealul care nu se lasă încarnat pentru a răspunde pornirilor carnale ale tînărului cu false dileme.

Trădări şi ezitări

Şi ajungem la scena finală, la care duce trădarea lui Tom, un nou Iuda intelectual, frămîntat de aporiile filozofice şi implicaţiile morale ale iubirii sale. Tom o denunţă pe Grace (poate atras şi de recompensa bănească), iar Tatăl îşi regăseşte fiica răzvrătită, fiind gata de răzbunare. Decorul Cerului este înlocuit aici de maşină, o invenţie umană care subliniază poate şi mai mult vanitatea muritorilor şi limitele cunoaşterii, atîta vreme cît aceasta rămîne mărginită la datele concrete ale unei societăţi închise, care pierde direcţia transcendenţei. Consfătuirea dintre Tată şi Grace este cutremurătoare. Se hotărăşte, în fapt, soarta omenirii. Va fi iertată sau e momentul pedepsei? I-ai dorit pe oameni, spune Tatăl, dar iată ce ţi-au făcut. Ai puterea de a-i pedepsi. Depinde de voinţa ta. E un joc pervers, de vreme ce desfăşurarea şi încheierea lui au fost prestabilite încă de la crearea lumii. Isus s-a lăsat răstignit, pentru că momentul era înscris în planul divin. A crîcnit, dacă e să ne luăm după Evanghelia „apocrifă“ a lui Saramago. Grace este prinsă în aceeaşi „confruntare“ dintre liberul arbitru şi pronia divină, fiind roasă lăuntric de întrebarea dacă au făcut oamenii tot ce le stătea în putinţă pentru a fi buni sau au fost sub posibilităţile înscrise în sufletul lor. Grace ezită. Deşi este capabilă să uite orice nedreptate, căci „un Dumnezeu generos a înzestrat-o cu acest har minunat de a gîndi în viitor, şi numai în viitor“, ea nu poate ierta tocmai în numele adevărului: oamenii nu s-au străduit să facă tot ceea ce le stătea în putinţă pentru a fi buni. Chinuită de dilema iertării şi a sensului acesteia, pe de o parte, şi de ispita puterii propuse de Tată, pe de alta, Grace se arată a fi în cele din urmă neîndurătoare, făcînd o trecere inversă, de la iubirea iertătoare care se lasă jertfită din Noul Testament la intransigenţa răzbunătoare a Vechiului Testament. Sau poate că trecerea nu este regresivă, ci doar aminteşte de încheierea Evangheliilor printr-o Apocalipsă. De altminteri, aşa cum spuneam, Grace are darul de a privi numai în viitor. Şi atunci ne întrebăm: ce mai rămîne în urma ei?

Dogville (2003)

Regia: Lars von Trier

Distribuţie: Nicole Kidman,

Harriet Andersson, Lauren Bacall,