OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fără a fi originală, ideea de la care pleacă cea mai nouă carte semnată de Ioana Pârvulescu, și anume că literatura lui Caragiale s-a inspirat masiv din gazetărie, își găsește abia acum o fericită ilustrare estetică și documentară într-un elegant volum marca Humanitas, menit a reînvia, în foșnet de ziar, farmecul vieții de odinioară. Așa cum ne-a obișnuit, autoarea pornește și în demersul de față de la niște amănunte de ordin autobiografic, mai precis, de la o experiență personală, de album familial: bunicul matern al domniei sale, Ioan Vintilă, pe vremea cînd era student la Viena și membru al Societății România Jună, ar fi avut norocul să-l întîlnească pe bătrînul Caragiale și să-l privească în ochi, păstrînd amintirea unui domn manierat și extrem de politicos, care nu se sfia să vorbească deschis despre neplăcerile meseriei de scriitor. Istoria literară avea să confirme impresiile bunicului, transmițîndu-ne peste timp portretul unui autor lipsit de spontaneitate, de tip flaubertian – „unicul nostru geometru“, cum îl caracteriza Călinescu într-o conferință din anii ’60.

Vis comica sau secretul rezistenței în timp

Nu întîmplător, întrebarea la care vrea de fapt să răspundă cartea de față este în ce măsură „viața“/„lumea“ din vremea lui Caragiale se vede „oglindită“ în operă și prin ce fel de procedee. Ioana Pârvulescu observă mai întîi, pe bună dreptate, că intertextualitatea devine o problemă esențială în configurarea estetică a literaturii lui Caragiale, cîtă vreme autorul Nopții furtunoase, publicîndu-și aproape toate textele în reviste (adică într-un mediu-oglindă, cu care va fi întreținut un neîntrerupt „dialog“), înțelegea să se raporteze aproape exclusiv la niște surse scrise, vădind un dispreț suveran față de preceptul mimetic al adecvării (pretins obiective) la „realitate“. Scurt spus, în opinia autoarei Caragiale nu e un scriitor realist, pentru că el prelucrează literar un text deja constituit, pe model gazetăresc, despre realitate. Și asta deoarece nu numai pentru Conu’ Leonida și pentru ceilalți eroi caragialieni, ci pentru majoritatea oamenilor de la sfîrșitul celui de-al XIX-lea veac „ce scrie la gazetă devine mai adevărat decît adevărul“! Din acest motiv, literatura lui Caragiale ar constitui un excelent „document“, capabil să ne ajute a pricepe mult mai exact „spiritul“ epocii respective, o epocă a cărei sensibilitate a fost modelată aproape exclusiv de presă.

Ca atare, dacă „lumea lui Caragiale“ se vădea a fi, în comunism de pildă (dar nu numai), o „sintagmă creatoare de confuzii“, tributară unui „mimesis îngust“ care proiecta asupra lumii de odinioară („burgheză“, deci „coruptă“ și „rea“) o lumină apăsat negativă, Ioana Pârvulescu aruncă mănușa exegezelor simplificatoare de acest gen și cîștigă duelul, demonstrînd cît se poate de limpede că literatura lui Caragiale izbutește remarcabila performanță de a rămîne mereu la jumătatea distanței dintre „viață“ și „scris“, dintre „realitatea“ în sine și ceea ce se relatează în presă despre această sublimă „realitate“, fără a înclina niciodată balanța de o parte sau alta. De aici și „modernitatea“ scriitorului, considerat de o bună parte a criticii un reformator genial, asemănător în multe privințe lui Cehov, precursor al spiritului avangardist și al literaturii absurdului ș.a.m.d.

Ioana Pârvulescu sancționează, așadar, interpretările în cheie mimetic-realistă, fie ele negative (limitîndu-se la critica lumii „burgheze“ sau „totalitare“, în comunism mai cu seamă), fie pozitive (vezi interpretarea lui Ralea, care exalta atmosfera patriarhal-idilică), și din aceleași pricini primește vot de blam Lovinescu, cel mai ilustru „detractor“ al genialului nostru dramaturg. Greșeala fundamentală a criticului de la Sburătorul, remarcă Ioana Pârvulescu, rezidă în desconsiderarea completă a capacității expresive a documentului în sine (aici, presa), condamnat să-și piardă relevanța odată cu trecerea timpului și să nu mai intereseze. Or, tocmai inactualitatea aparentă, caracterul „patinat“, de obiect vechi, conferă literaturii lui Caragiale (și, nu mai puțin, gazetăriei de odinioară) un farmec nespus, ce-și găsește o acută rezonanță în sensibilitatea noastră estetică. Nu întîmplător, autoarea prezentului studiu reproduce în volum o mulțime de asemenea „documente“, cu intenția evidentă de a releva importanța presei în viața oamenilor obișnuiți de altădată.

Știrea – o povestire la persoana I „cu multă zeamă de fantezie“

Într-adevăr, dacă pe la 1877 „tirajul obișnuit al unui ziar important era de 1500-2000 de exemplare“, Universul lui Luigi Cazzavillan, la 1900 (cînd Caragiale își publica acolo Momentele), atingea „recordul de 97.000 de exemplare“. Un lucru e cert: la sfîrșitul secolului al XIX-lea, „gazeta înghite cartea“. Numai că, fiind redactate din fuga condeiului, de cele mai multe ori chiar în redacție, articolele de presă conțineau numeroase greșeli, vădind „pierderea controlului stilistic“. Dar cum „totul în gazetărie este temă cu variațiuni“, Ioana Pârvulescu semnalează atent unitatea stilistico-expresivă a presei din vremea lui Caragiale, ce lasă astfel impresia unei unice „supragazete“, de fapt. De aceea, la fel ca și gazetarul care, în lipsă de știri autentice, se vede nevoit să le inventeze spre a nu-și pierde cititorii însetați de senzațional, tot astfel și scriitorul trebuie să fie capabil a mistifica, adăugînd realității, după cum spune Caragiale însuși, „multă zeamă de fantezie“. Din păcate, ironia sorții a făcut ca, tocmai atunci cînd și-a permis un corespondent de presă real la Națiunea română (ziar independent, fără culoare politică), autorul Nopții furtunoase să fie demis din cauză că a difuzat mincinoasa știre despre căderea Plevnei (inventată nu de scriitorul meșter la astfel de trebi, ci de un biet reporter fără imaginație).

Altminteri, remarcă pe drept cuvînt Ioana Pârvulescu, „temele din comediile și schițele lui Caragiale sînt inspirate de ziar și uneori publicate în ziar, ca un autocomentariu“. De aceea, criticii au semnalat dimensiunea esențialmente parodică a literaturii caragialiene, care se raportează subversiv la „modele“ (la presă, în cazul nostru), cultivînd în mod predilect ambiguitatea ironică. Interesantă mi s-a părut, în acest sens, paralela dintre Caragiale și Dostoievski, în literatura cărora, observă autoarea studiului de față, „toată lumea citește și comentează ziare“. Subiectul din Bubico, spre exemplu, se dovedește a fi preluat din gazete (mai exact: din L’Indépendance Belge, via L’Indépendance Roumaine, echivalentul autohton al prestigioasei publicații mondene), regăsindu-se într-o variantă anecdotică și în Idiotul, romanul genialului scriitor rus. E vorba, mai precis, despre o povestioară istorisită de generalul Ivolghin „familiei lui, prințului Mîșkin și Nastasiei Filipovna“, ceea ce stîrnește replica malițioasă a femeii (pasionată cititoare de gazete), care identifică imediat sursa, răpind bărbatului plăcerea de a se crede inteligent, ca un om de spirit deprins să cîștige ușor simpatia sexului frumos. Or, dacă „relația dintre publicul contemporan și Caragiale trebuie să fi fost oarecum asemănătoare cu aceea dintre răutăcioasa Nastasia Filipovna și generalul Ivolghin“, pe scriitorul român îl singularizează distanțarea ironică față de „modelul“ inspirator, prelucrat cu mijloacele artei – recte „cu multă zeamă de fantezie“.

Scriitor și gazetar deopotrivă, Caragiale devenea „original“, în răspăr cu tendința predominantă în epocă (individualist-romantică), prin firescul cu care își asuma, (auto)ironic, dreptul de a emite banalități. (Nu degeaba îi spunea el lui Zarifopol că, de-ar fi avut de ales, i-ar fi plăcut să fie hamal în port, să ție oamenii de vorbă.)  Privind în urmă, se pare că scriitorul a procedat cu înțelepciune, deși „referințele și aluziile“ din opera sa au devenit astăzi greu, dacă nu imposibil de înțeles. Din dorința de a clarifica un pic contextul, Ioana Pårvulescu explică unele referințe, pentru a constata finalmente că amănuntele acestea au devenit savuroase în prezent prin „expresivitatea lor involuntară“, capabilă „să sporească, chiar, nota comică“, deși „mesajul“ rămîne adesea opac. Lovinescu iar n-a avut dreptate.

Caragiale și scriitorii din vremea sa

În ce constă, se întreabă autoarea acestui inteligent eseu, diferența dintre Caragiale și ceilalți scriitori din vremea sa? Ce-l distinge pe autorul Momentelor de un George Ranetti, de pildă, autor cu „o operă similară din punct de vedere tematic, la fel de apropiată de presă“, cu toate toposurile caragialiene și cu aceeași atmosferă de belle époque? În „valoarea estetică“, desigur – care (nota bene!) în opinia Ioanei Pârvulescu e dată nu atît de cine știe ce inovații tehnice, cît de „suflul vital“, păstrat nealterat în opera comică. Dacă am înțeles bine, impresia aceasta puternică de autenticitate, de vitalitate se datorează unei atitudini ambivalente față de clișeu – autoarea cărții afirmă într-un loc en passant, fără a dezvolta ideea: „Caragiale păstrează și prețuiește viața în ciuda sau poate grație clișeului“ (ca și ziarele, care, citite azi, nu plictisesc).

Apoi, cum „formula“/„arta poetică“ a lui Caragiale este chiar ziarul („o metaforă cuprinzătoare“), așa s-ar explica și dimensiunea „avangardistă“ a operei sale, cu precizarea că avangarda literară românească, la fel de legată de fenomenul gazetăresc, n-a îndrăznit „să-și pună viața proprie în joc și în jocuri“. Excepția de la regulă ar constitui-o Urmuz, și de aceea, afirmă hotărît subtila exegetă, opera lui „e mai mult tragică decît comică sau se află în acel spațiu al nimănui în care tragicul și comicul se confundă“. De unde și concluzia, cumva previzibilă, că rezistența lui Caragiale în timp se datorează: 1. raporturilor cu presa; 2. suflului vital; 3. ambiguizării raporturilor dintre comic și tragic (ca în viața reală).

În încheiere nu-mi rămîne decît să repet, odată cu autoarea cărții, că „întîlnirea dintre cele două personaje, presa și Caragiale, a fost un mare noroc al ghinionistei literaturi române“. Nu mai puțin norocoasă mi se pare întîlnirea acestor „personaje“ cu Ioana Pârvulescu – un critic „salvat“, care scrie superb, tom după tom, fiindcă nu a uitat să citească și să viseze cu ochii deschiși la frumusețea pierdută a lumii de altădată. Deschideți Lumea ca ziar... și vă veți convinge.