Una dintre operele lui Caragiale care
pot fi recitite mereu, pînă la învăţarea pe de rost,
şi care rezervă surprize la fiecare relectură este farsa într-un
act Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea (1880). Forţa
extraordinară a acestui text vine din aceea că fiecare replică din
dialogul dintre Efimiţa (vocativ: „Miţule“) şi Leonida
(vocativ: „Leonido“ sau, mai generic, „soro“, ca în „Ce
spui, soro?“) e citabilă, încărcîndu-se de sensuri
nebănuite, în contexte politice dintre cele mai variate şi
mai actuale. La suprafaţă, piesa rămîne o farsă, dar cînd
o citim atent, comicul ei capătă o calitate cumva alegorică. În
profunzime, Conu’ Leonida, cum am căzut de acord într-o
recentă discuţie cu un mai tînăr prieten politolog care ştie
piesa pe dinafară (Dragoş Paul Aligică), este poate cea mai de
seamă contribuţie românească, de pînă azi, la
domeniul teoriei politice universale. Afirmaţia poate trezi
nedumeriri. Conu’ Leonida, tratat de politologie? Voi adăuga deci
că această contribuţie e invizibilă pentru ochiul politologului
obişnuit, fie el tobă de carte, dacă e lipsit de puţină
imaginaţie. Apoi, ea se prezintă într-o formă neaşteptată,
modest ironică, de-o oralitate neaoşă şi înşelător
incoerentă. În complexitatea ei, piesa e totuşi de o
uimitoare coerenţă.
Ireductibilul republican Leonida le
ştie, în materie de politică, pe toate (chiar dacă spune
„murătură“ în loc de „moratoriu“: semnificatul e
strict acelaşi), pentru că e la curent cu istoria contemporană, cu
„spiritul“ ei, dacă nu şi cu detaliile pe care le mai încurcă,
pentru că are noţiuni precise – clare şi distincte în sens
cartezian – despre tiranie, republică, revoluţie, reacţiune,
democraţie, egalitate, naţiune, om şi drepturile omului, stat.
Statul, bunăoară, are rostul de a da salarii egale oamenilor, fără
să le impună vreun bir. „De unde banii pentru lefuri?“,
întreabă cu prefăcută naivitate Efimiţa, ca într-un
dialog socratic, şi marele politolog răspunde: „Treaba statului,
domnule, el ce grije are? Pentru ce-l avem pe el?“). În plus,
Leonida dispune de o deja celebră teorie a „intrării la idee“,
care rivalizează cu toate teoriile despre „ideologie“ (inclusiv
ca „falsă conştiinţă“, în varianta ei pesimistă, care
a scăpat atenţiei analiştilor marxişti): „Omul, bunioară, de
par egzamplu, dintr-un nu-ştiu ce ori ceva, cum e nevricos, de
curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata;
ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie“.
Leonida este şi un subtil hermeneut,
plin de justificată mîndrie naţională, cînd subliniază
că marele „Galibardi“, trimiţînd „o scrisoare cătră
naţiunea română“, s-a simţit dator să recunoască că
noi, românii, ajunseserăm „să dăm exemplu Evropii“. Mai
apoi el analizează cu mare luciditate logica ce stă la baza unor
improbabile alianţe politice: „Hehei! unul e Galibardi ş…ţ. De
ce a băgat el în răcori, gîndeşti, pe toţi împăraţii
şi pe Papa de la Roma?“. În continuare, el nu se sfieşte
să se identifice cognitiv cu Papa: „Ce-a zis Papa – iezuit,
aminteri nu-i prost – cînd a văzut că n-o scoate la căpătîi
cu el?… «Mă, nene, ăsta nu-i cu glumă; cu ăsta, cum văz
eu, nu merge ca de cu fitecine; ia mai bine să mă fac eu cu
politică pe lîngă el, să mi-l fac cumătru». Şi de
colea pînă colea, turavura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a
pus pe Galibardi de i-a botezat un copil“. Papa, făcîndu-l
naş, a reuşit într-adevăr să-şi transforme adversarul în
cumătru: cheia secretă a oricărei alianţe durabile. Memorabilă e
şi caracterizarea faimoşilor o mie de luptători ai lui
„Galibardi“: „Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprînceană,
care mai de care, dă cu puşca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog; azi
aici mîine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut“.
Recitind încă o dată piesa lui
Caragiale, am rezolvat şi o mică enigmă pe care am întîlnit-o
lucrînd la cartea mea recent apărută despre Eugène
Ionesco. Am fost surprins că în La quête intermittente
(1987), jurnalul său de senectute, textul francez e din cînd
în cînd întrerupt de cuvinte sau expresii în
limba română – referinţe religioase: „cu moartea pre
moarte călcînd“; cîte o vocabulă izolată, „oricum“,
„oricînd“; un vers patriotic, „Românul are şapte
vieţi în pieptul lui de aramă“, comentat ionescian: asta ar
însemna că el trebuie să moară, ce groaznic!, de şapte ori.
Ar fi deci preferabil să nu fii român. Cel mai enigmatic mi
s-a părut începutul unui pasaj cu „Azi aici mîine-n
Focşani. Ce-am avut şi ce-am pierdut“. E un pasaj, continuat în
franceză, în care sunt enumerate călătoriile autorului în
cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Abia acum îmi
dau seama că acesta e foarte probabil un citat din Conul Leonida.
Ionesco îl reinterpretează melancolic, prin prisma unui
sentiment bătrînesc al zădărniciei. La Caragiale zicala are,
dimpotrivă, o rezonanţă veselă şi înveselitoare.
Politologia pe care o propune Conul Leonida rămîne esenţial
pozitivă, optimistă, progresistă, cu rădăcinile adînc
înfipte într-o anumită zonă caragialesc-perenă a
identităţii culturale româneşti. Ea nu e totuşi străină
de un anumit absurd metafizic prin care Caragiale şi Ionesco se
înrudesc, dincolo sau dincoace de influenţe, sub semnul unui
paradoxal clasicism.
Dilemateca,
nr. 1/6 octombrie 2006
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters