OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ultima carte a Ioanei Parvulescu – in Tara Miticilor. De sapte ori Caragiale – nu este o carte de vacanta, desi se citeste cu mare placere si chiar cu o anume relaxare de vara. E un eseu degajat si melancolic despre lumea caragialesca, intins pe putine pagini, alcatuit din sapte capitole – tot atitea revizitari sau „intrari“ in universul marelui clasic. Fara sa fie ferite, uneori, de cliseele culturale, revizitarile pot fi unele didactice, altele nonconformiste – venite tocmai ca reactie la cliseu – sau pur si simplu personale.

Cartea Ioanei Parvulescu imi pare a fi din ultima categorie, un eseu pertinent, dar delicat in marginea lui Caragiale – scris, probabil, in urma a destui ani petrecuti in „intimitatea secolului 19“. Desigur, tinind cont de diversele interpretari ale lumii literare caragialesti, de la viziunea tragic-existentiala à la Mircea Iorgulescu la cea optimist-crestina à la N. Steinhardt (pentru a aminti numai extremele), perspectiva Ioanei Parvulescu este mai apropiata de cea din urma, printr-un soi de amenitate senina, dar care se fereste, de regula, de idealizari.

Autoarea nu se sfieste de a da glas unor locuri comune, dar juste: „Acest fond latent, gata sa iasa la suprafata si sa se coloreze mereu altfel, in functie de context, este unul dintre secretele capodoperei“. Astfel de lucruri capata greutate cind vin dintr-o cunoastere profunda a operei, cind experienta/viata in preajma textelor este una indelungata. Ioana Parvulescu adauga, pe un ton care combina constatarea obiectiva cu o anumita nostalgie care este a eseistei: „Caragiale a imbatrinit frumos (s.a.). Omul a imbatrinit frumos si opera lui a imbatrinit frumos. Adica a dobindit, cu timpul, numai calitati, pierzindu-si, tot cu timpul, defectele initiale. Aceasta dubla performanta e, poate, unica in istoria literaturii noastre“. As situa acest eseu sub zodia unei revizitari senin-nostalgice, care executa simultan doua miscari: apropiere, respectiv departare de obiect, intimitate, respectiv melancolie retrospectiva, totul fiind subsumat unei idei-refren, ce se repeta la sfirsitul fiecarui capitol, si pigmentat – la articulatiile textului – de mici detalii interpretative de finete (specifice, stilistic, Ioanei Parvulescu).

Un critic de moda
veche, insa unul de gust neindoielnic si de fina expresie
Teza – impropriu spus asa in cazul acestui text, aflat in buna traditie a impresionismului nostru critic (de gust) – insistent afirmata este aceea ca „Tara Miticilor“ e, ca orice lume literara inconfundabila, un univers fictiv, care nu se identifica nicidecum cu Romania, de la 1900 sau de acum. Ideea e si veche si noua, caci stim prea bine ca opera literara e, ireductibil, o lume fictionala (vezi Toma Pavel), dar si noua, in masura in care e, in fond, o profesiune de credinta a autoarei: perceptia estetica esentiala asupra acestui univers: „Geografia literara isi are propriile teritorii, propriile harti si propriul glob. Lewis Carroll a imbogatit-o cu Tara Minunilor, Jonathan Swift cu Tara Piticilor, iar Caragiale cu Tara Miticilor. O tara care n-ar trebui intru totul confundata – oricit de ispititor ar parea – cu Romania“. Ioana Parvulescu este, s-ar spune, un critic de moda veche, insa unul de gust neindoielnic si de fina expresie.

Seninatatea de ton trimite pe alocuri la aceea (atit de reconfortanta) a lui Tudor Vianu (citat in carte), insa intervin si multe alte ingrediente stilistice, precum notatiile de detaliu mai sus mentionate: observatii care apartin mai degraba unei sensibilitati/perceptii „feminine“ (sint remarcabile paginile dedicate in antiteza cuplului tata-fiu): „Doamna e, in lumea Miticilor, cocheta si gratioasa, dar nu straluceste prin rafinament. Pare mai degraba un curcubeu cu umbreluta“. Despre lipsa de mister de la Caragiale-tatal, in opozitie cu taina permanent cultivata de fiu, eseista are o remarca pe cit de (aparent) simpla, pe atit de patrunzatoare (si cu un umor continut): „«As!» raspunde Ghita. O silaba care omoara taina“. Cu acelasi umor retinut si o buna doza de melancolie (a se vedea mai departe), autoarea face un perfect portret urmuzian lui Mateiu Caragiale: „Un pic ingrosat, ar putea intra in galeria urmuziana, ca alcatuit din papion, arbore genealogic, blazon si nevasta «batrina si legitima»“. Bine spus! Mateiu e, in chiar existenta lui reala, mai mult un personaj fictional, care, spune autoarea, face concurenta redutabila personajelor sale de hirtie: este „cel mai de temut rival al personajelor sale (s.a.)“.

Si totusi, Ioana Parvulescu nu e doar o esteta si o impresionista, ci si o melancolica ce priveste in urma, dar si dincolo de literatura: „E prea usor sa socotesti ridicola aceasta dorinta de a-ti depasi propriul destin, de a-l schimba pina a-l face de nerecunoscut. Majoritatea scriitorilor fac asta numai in carti. Mateiu Caragiale o face si in viata, cu o vointa uimitoare“. Mateiu, continua eseista periplul sau „intre viata si carti“, da dovada de luciditate retrospectiva in ultimii ani. Dandy-ul Mateiu (la Caragiale-tatal se merge la „dandist“... atunci cind ai „un dinte“!), scortos si „facut“, excentric in infatisare si preocupari, nu e un iluzionat la nesfirsit, se prea poate sa fi fost ros in tot timpul acesta de zadarnicia gesturilor sale, asa cum reiese din jurnal (citat de autoare): „Sa fi fost fara sa-mi dau seama propriul meu dusman, printr-un instinct de autodistrugere...?“. Capitolul al saselea, comparatistic, intitulat „Tatal &fiii“, este, poate, cel mai subtil in analiza de detaliu practicata: de vazut paginile in care Ioana Parvulescu pune fata in fata vestimentatia si incaltamintea personajelor mateine, respectiv caragialesti, si savuroasa istorie din La Pasti, a ghetelor identice care-i string in acelasi fel pe posesorii lor, „Lache si amicul“ (comparati cu Bouvard si Pécuchet).

Eseista nu se teme de „locurile comune“ ale criticii, pentru ca reia evocarea ilustrelor persoane – tata si fiu – pe cont propriu, intr-un eseu de o (tipica) gratie desueta. O nostalgie retro si un simt acut al amanuntului, as zice feminin, daca nu e de fapt unul pur artistic, compun textura stilistica a acestei carti placute la lectura si care e esentialmente o carte „de tinuta“.
La sfirsitul capitolului discutat mai sus, eseista tine sa izoleze estetic in egala masura „cele doua lumi“, atit de opuse, care au, desigur, „acelasi model“, Romania de pe la 1900, dar cu care nu se pot confunda. E laitmotivul care vrea, poate, sa spulbere si referinta noastra, ajunsa aproape un tic, la „lumea“ lui Caragiale, atunci cind realitatea ne bulverseaza. in fond, pare a spune autoarea – pacatuind prin idealizare –, nu putem atribui defectele lumii noastre lumii lui Caragiale, care „imbatrineste frumos“, in... turnul de fildes.

Un eseu „de buzunar“ placut cititorului
Aceasta „Tara a Miticilor“ – caldicica in toate cele (amicitie, moralitate, amor etc. etc.) – e „lumea moft“, „lumea ca o gazeta“, „lumea comèdie“ (sint chiar titlurile de capitole ale cartii), si ea apare intr-o lumina tandra, cu accente idealiste si detalii estete, insa e de apreciat, in acelasi timp, o anumita ironie (nu cruda, Ioana Parvulescu nu e niciodata sarcastica) si o permanenta indoiala fata de chiar propria-i tandrete: „Faptul ca pot schimba ghetele intre ei (Lache si amicul, n.m.) e semn de amicitie. Faptul ca durerea li se potoleste ar putea transforma amicitia in mare prietenie. Dar, cum durerea reapare la celalalt picior, sentimentul final ramine cu semn de intrebare“. Un semn de intrebare puncteaza in fond intreaga tipologie antinomica pe care o intreprinde Ioana Parvulescu, intre lumea (si firea) lui Caragiale-tatal, respectiv a fiului sau, Mateiu. Niciodata lucrurile nu sint complet ireversibile, ca dovada misterul ultim de care s-a facut inconjurat „grecu’“ Caragiale, alegind sa se exileze la Berlin: „Dar asemeni frumoasei inotente adormite cu care e comparat, Berlinul din corespondenta exilatului tace, nu raspunde la nici o intrebare. Ce cauta totusi Caragiale tocmai in Germania? La fel ca la intrebarea lui Pampon, exista un singur raspuns onest: Cracanel (dezolat): Nu stiu!“.

Cu buna stiinta, Ioana Parvulescu se alatura lungului sir de comentatori care si-au elaborat propria lor versiune asupra lui Caragiale: Serban Cioculescu, Alexandru George, Florin Manolescu, Mircea Iorgulescu, Stefan Cazimir, Alexandru Paleologu, Gabriel Dimisianu, Liviu Papadima, Dan C. Mihailescu s.a.; cu o luciditate egala, ea stie ca, en fin de compte, „locul comun triumfa in marele public“. Asta n-o impiedica sa scrie un eseu „de buzunar“ placut cititorului, pe care-l incheie cu fragmentul „despre piramida“ al lui Caragiale (cheie de lectura a operei si umanitatii lui): ce diferenta se poate face intre o piramida si o musculita? Scriitorul raspunde – si toata opera lui o confirma – viata. inchei parafrazind-o pe autoare, tentata fiind sa cred ca minieseul de fata – precum afirma ea insasi despre Mateiu Caragiale – „place mai ales poetilor“.