OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Ideea acestei lumi care se „edifică“ am întîlnit-o şi în montarea lui Mihai Măniuţiu de la Odeon, din 1996, iar Caragiale s-a înfundat în noroiul periferiei încă de la De ce bat clopotele, Mitică?. În acest spaţiu, latrina e mai importantă decît casa ori alte anexe (societatea ca o imensă toaletă a apărut şi în mizanscena lui Tompa Gábor – cu O scrisoare pierdută de la Teatrul Maghiar din Cluj –, dar acolo trimiterea era mai subtilă, pisoarul era din faianţă, alb, iar accentul se aşeza altfel, pe travestiurile generate de replica „Zoe, fii bărbată!“). La Iaşi e budă, şi nu în fundul curţii, ci la stradă, de acolo se aud de nenumărate ori – de parcă n-am fi priceput de prima dată, iar revenirile acestea şi îngroşarea sînt supărătoare –, se aud, ziceam, sunetele atît de caracteristice defecării? Aproape ai senzaţia că şi miroase, deh, pentru autenticitate, şi tot din closet se citeşte Vocea patriotului naţionale. La a cărui lectură nici nu mai rîzi. Comicul de limbaj se pierde pe drum şi nu doar în acest moment al spectacolului, ci pe întregul lui parcurs, diluîndu-se în cloaca maxima. Tot în latrină se masturbează şi Spiridon, figură virată spre grotesc: voyeurist, amator de fetişuri sexuale, înghesuindu-le şi pişcîndu-le pe la colţuri pe Veta şi Ziţa. Asemenea operaţii de schimbare de sex, pardon, de biografie teatrală li se aplică majorităţii personajelor, în sensul beţiei primitive a sexualităţii şi acuplării. Toţi sînt în călduri: cînd vorbeşte de „onoarea lui de familist“, Jupîn Dumitrache se ţine de organele genitale şi face semnul elocvent al masturbării, gama gesturilor obscene continuînd cu mişcări de du-te-vino din bazin; Rică Venturiano o curtează în chiloţi pe Ziţa, despuindu-se de cum pătrunde în curte, invocînd „flirtul“ de la Union printr-o mişcare sugestivă din şolduri; iar Chiriac i-o trage Vetei de se zguduie şandramaua, la propriu, după care, mîndru, urinează de la etaj. Partea animalică a figurilor dramatice e dominatoare, le defineşte: flegmă, urină, gaze intestinale, fecale, fluide seminale. Jupîn Dumitrache e un dominator, sigur pe sine, emană forţă, că nici nu mai înţelegi de ce Veta calcă pe-alături cu Chiriac!? Raporturile de logică dramatică dintre personaje sînt multiplu afectate. Tejghetarul e un retardat viril, cu chimir şi pălărie de pădurar, mi se părea secui, dar nu vreau să ating sensibilităţi naţionaliste? Ziţa e o mahalagioaică în capot şi papuci de casă, isterică? Veta e devitalizată, ştearsă, nesemnificativă. Toată lumea urlă, aleargă, şarjează. Caragiale e reinterpretat într-un comic gros, de divertisment TV de proastă calitate. Din fericire, spectacolul e relativ scurt, o reală calitate în contextul dat. Ajuns acasă, îţi vine să faci un duş şi să te speli pe dinţi. Îndelung!