I-am admirat lui Alexandru Dabija
spontaneitatea ludică din OO-le de la Piatra Neamţ şi
Pyramus&Thisbe 4 You de la Odeon, puritatea simplităţii din
Gaiţele lui Kiriţescu, adaptabilitatea la noile genuri din Block
Bach, plăcerea de a se copilări din Aventurile lui Habarnam şi
Telefonu’, omleta şi televizoru’, fascinaţia vizualităţii din
Orfanul Zhao, rafinamentul din Ionesco, cinci piese scurte. Erau
poziţionări creatoare diverse, absolut obligatorii pentru un
regizor în formă, care surprinde prin fiecare nouă punere în
scenă. La Naţionalul din „dulcele tîrg“, a lucrat în
urmă cu mai multe stagiuni Adunarea femeilor (1995) şi Gîlcevile
din Chioggia (1999), spectacole de linie valorică medie. Acum, în
deschiderea stagiunii 2010, la aniversarea a 170 de ani de teatru în
limba română la Iaşi, a montat O noapte furtunoasă de I.L.
Caragiale. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr un cu totul alt
regizor, a cărui versatilitate a virat într-o zonă nu doar
neaşteptată, asta ar fi fost în perfectă regulă, ci
realmente de neînţeles. Afişul spectacolului anunţă ce
urmează să vadă spectatorul: obiectivul aparatului de fotografiat
a făcut un zoom pe prohabul unei perechi de pantaloni bărbăteşti,
legaţi cu o sfoară atîrnînd mai mult decît
semnificativ între picioarele subiectului! „Inovativ“,
Alexandru Dabija a mutat centrul lumii caragialeşti pe această
parte anatomică a personajelor, rescriind scenic piesa în
registrul voluptăţii trivialului. Să ne înţelegem: nu sînt
adepta normei intangibilităţii clasicilor; cred că, atîta
vreme cît există justificări estetice, în artă totul e
permis; dar mai cred şi în dreptul receptorului de a se îndoi
de temeiurile artistice ale realizatorilor, de a evalua fără
părtinire, de a nu fi de acord cu ceea ce îi propune scena. Un
Caragiale scabros, aceasta e acum oferta lui Dabija, o plonjare voită
în dejecţiile umanului, printr-un discurs scenic care
înghesuie opera într-un parodic nereuşit cu pretenţia
de actualitate. Ştiu că, într-o societate aflată încă
în căutare de sine, vulgaritatea emite pretenţii axiologice,
dar dacă manelizăm şi teatrul, atunci sîntem fără
speranţă. Defecarea, urinarea, masturbarea, copulaţia trec în
prim-planul prezentei versiuni, derulate într-o gospodărie de
mahala aflată în construcţie.
Ideea acestei lumi care se „edifică“
am întîlnit-o şi în montarea lui Mihai Măniuţiu
de la Odeon, din 1996, iar Caragiale s-a înfundat în
noroiul periferiei încă de la De ce bat clopotele, Mitică?.
În acest spaţiu, latrina e mai importantă decît casa
ori alte anexe (societatea ca o imensă toaletă a apărut şi în
mizanscena lui Tompa Gábor – cu O scrisoare pierdută
de la Teatrul Maghiar din Cluj –, dar acolo trimiterea era mai
subtilă, pisoarul era din faianţă, alb, iar accentul se aşeza
altfel, pe travestiurile generate de replica „Zoe, fii bărbată!“).
La Iaşi e budă, şi nu în fundul curţii, ci la stradă, de
acolo se aud de nenumărate ori – de parcă n-am fi priceput de
prima dată, iar revenirile acestea şi îngroşarea sînt
supărătoare –, se aud, ziceam, sunetele atît de
caracteristice defecării? Aproape ai senzaţia că şi miroase, deh,
pentru autenticitate, şi tot din closet se citeşte Vocea
patriotului naţionale. La a cărui lectură nici nu mai rîzi.
Comicul de limbaj se pierde pe drum şi nu doar în acest moment
al spectacolului, ci pe întregul lui parcurs, diluîndu-se
în cloaca maxima. Tot în latrină se masturbează şi
Spiridon, figură virată spre grotesc: voyeurist, amator de fetişuri
sexuale, înghesuindu-le şi pişcîndu-le pe la colţuri
pe Veta şi Ziţa. Asemenea operaţii de schimbare de sex, pardon, de
biografie teatrală li se aplică majorităţii personajelor, în
sensul beţiei primitive a sexualităţii şi acuplării. Toţi sînt
în călduri: cînd vorbeşte de „onoarea lui de
familist“, Jupîn Dumitrache se ţine de organele genitale şi
face semnul elocvent al masturbării, gama gesturilor obscene
continuînd cu mişcări de du-te-vino din bazin; Rică
Venturiano o curtează în chiloţi pe Ziţa, despuindu-se de
cum pătrunde în curte, invocînd „flirtul“ de la
Union printr-o mişcare sugestivă din şolduri; iar Chiriac i-o
trage Vetei de se zguduie şandramaua, la propriu, după care,
mîndru, urinează de la etaj. Partea animalică a figurilor
dramatice e dominatoare, le defineşte: flegmă, urină, gaze
intestinale, fecale, fluide seminale. Jupîn Dumitrache e un
dominator, sigur pe sine, emană forţă, că nici nu mai înţelegi
de ce Veta calcă pe-alături cu Chiriac!? Raporturile de logică
dramatică dintre personaje sînt multiplu afectate. Tejghetarul
e un retardat viril, cu chimir şi pălărie de pădurar, mi se părea
secui, dar nu vreau să ating sensibilităţi naţionaliste? Ziţa e
o mahalagioaică în capot şi papuci de casă, isterică? Veta
e devitalizată, ştearsă, nesemnificativă. Toată lumea urlă,
aleargă, şarjează. Caragiale e reinterpretat într-un comic
gros, de divertisment TV de proastă calitate. Din fericire,
spectacolul e relativ scurt, o reală calitate în contextul
dat. Ajuns acasă, îţi vine să faci un duş şi să te speli
pe dinţi. Îndelung!
Teatrul Naţional Iaşi
O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale
Regia: Alexandru Dabija
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Cu: Petronela Grigorescu,
Haruna Condurache, Călin Chirilă,
Florin Mircea, Dumitru Năstruşnicu,
Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu

