Careul singurătăţii. Despre puterea medievală

Autor: Laura Mesina | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Anul 2008 părea să încheie în activitatea de om de ştiinţă a profesorului Mazilu, după cum declara şi într-un ultim interviu, o etapă dedicată studiului mentalităţilor din Evul Mediu românesc. După spusele sale, avea să se reîntoarcă la analiza literară a Textului, obiectul principal al pasiunii sale cărturăreşti. Avea să încheie, curînd, o carte la care deja lucra, intitulată Fragmentarium baroc, care ar fi redat un dialog peste timp cu cea mai mare parte a operei de început şi de maturitate deplină, de dinainte de anii 2000.

Reîntoarcerea nu va mai avea loc. Dar el, Manuscrisul, va fi completat de toţi ceilalţi cercetători ai lumii medievale româneşti.

Fragmentarium baroc e un titlu potrivit, de fapt, pentru întreaga sa operă.

Dacă în spectacolul politic din societatea contemporană „gloria“ puterii şi fascinaţia ritualurilor ei se amestecă indistinct cu „guvernarea“ (oikonomia), cu gestiunea eficace, cum stăteau lucrurile în lumea veche?

În evul mediu românesc, lucrurile nu s-au petrecut altfel decît în celelalte zone de influenţă bizantin-ortodoxă. „Tronul“ şi puterea autocratului erau considerate a fi în relaţie unică, directă şi incontestabilă cu Judecata divină. Centrale şi în ierarhia „politogramelor“ locale, rolul şi funcţiile „unsului lui Dumnezeu“ coordonau autoritar întregul tablou al societăţii.

Viziunea istoriei mentalităţilor asupra lumii medievale a integrat acest fapt într-un mod propriu. Cercetătorul nu s-a mai poziţionat frontal şi imobil faţă de obiectul său de studiu, ca în istoriografia factuală, citind comod cronologiile, ci l-a studiat, precum un biolog, din toate direcţiile, disecîndu-l pînă la cele mai mici detalii de viaţă privată obişnuită. Imaginea lumii medievale şi-a pierdut astfel bidimensionalitatea „clasică“. Înţeleasă ca un corp geometric cu mii de faţete, a oferit tot atîtea teme, subiecte şi posibile „intrări“ dincolo de ecranele de sticlă.

În ultimii şapte ani, profesorul Dan Horia Mazilu, unul dintre „vechiştii“ români de formaţie filologică academică, a abordat lumea textului medieval tot ca pe un poliedru. Planurile dezvoltate şi urmărite minuţios în opera sa ştiinţifică din trecut, în monografii şi studii dedicate hagiografiei, istoriografiei, prozei oratorice, pareneticii sau fenomenelor culturale păreau să fi acoperit, practic, întreaga mărturie scrisă despre evul mediu local. În definitiv – s-ar întreba astăzi chiar şi un student la filologie –, ce se mai poate scrie despre aceste vechi texte româneşti?

Analizele de istoria mentalităţilor s-au făcut, în general, nu prin des-centrarea imaginii puterii, nealungîndu-l aşadar pe Rege de pe tron, ci prin raportarea Marginalului la acesta, menţinînd cezarul acolo unde este ştiut că avea dreptul să stea. Schimbarea a fost de accent, pus pe un alt personaj al lumii vechi, din fundalul tabloului, şi nu pe rol, care se păstrează.

Voievodul dincolo de sala tronului nu spune, aparent, altceva. Doar că imaginea fixă din trecut prinde viaţă tocmai prin „demascarea“ Regelui ca păcătos, văduv netrebnic sau om blestemat. Deşi sala tronului rămîne, în topografia palatului, ca şi în simbologia puterii, zona cea mai importantă, autocratul o părăseşte acum şi se preumblă firesc prin celelalte spaţii ale lumii sale. Autorul îl urmăreşte cu camera de filmat pe umăr, iscoditor şi ironic uneori, emoţionat sau cinic în alte dăţi. Înţelegînd spiritul şi miza istoriei mentalităţilor, operatorul rămîne, cîteodată, în aceeaşi încăpere timp de... secole, înregistrînd scene din mereu alte „filme“, din naraţiuni contrastante, cu felurite personaje istorice care dau diferenţa dintre o distribuţie şi o alta. Timpul îşi pierde relevanţa, deşi rapelul la date se face permanent. O specie aparte de u-cronie, care, pe măsură ce „filmografia“ se amplifică, devine şi o u-topie inversă, decăzută, o lume a întorsăturilor de destin, fireşti în logica unei „vieţuiri“ ţinute sub lupă, ca şi a imaginii ei, aparent spontane, naturale, atent regizate însă de falsul cameraman.

Vocea acestui autor în spaţiul din text, în toate cele patru cărţi ale sale de istoria mentalităţilor publicate în ultimii ani*, face ca tabloul să devină tridimensional, modifică trasee, schimbă scenografiile, stinge şi aprinde luminile de scenă, închide şi deschide uşi, creează false aşteptări, cheamă personaje în avanscenă sau trage spectatorul în spatele fantoşei, plasate în contre-jour. E bine-cunoscută fraza, uneori barocă, a profesorului Mazilu, cu adresări directe către cititor, cu la fel de cunoscutul clin d’œil disimulat retoric sau cu atenţionările care nu sînt altceva decît îngroşări ale cadrelor, reflectoare puse pe colţuri umbrite ale istoriei, ridicări cinice de cortine, gros-planuri sau chiar aparente neglijenţe ale camerei de filmat, intenţionat „uitată“ deschisă în apartamentele cuplului domnesc.

Fie din camerele ascunse, fie chiar din sala tronului, actul de a edifica făcut de Voievod impune, în ordinea acestui firesc uman clamat de viziunea cameramanului-Autor, abuzul, sacrificarea celuilalt, trădarea, mînia, crima, adulterul, încălcarea legii şi toate celelalte fapte fără-de-lege. Ceea ce atrage după sine Blestemul morţii şi, după împlinirea acestuia, Văduvia.

Puterea e totul în acest labirint al textului, diseminată în toate personajele, pulsînd violent şi proliferînd uneori monstruos, alteori retrăgîndu-se alunecos către centru, către tron, fără şanse să îl ocupe din nou. Descentrarea ei, aparenta ei marginalizare, spulberarea completă şi recunoaşterea fragmentelor în întreaga reţea a lumii medievale nu se poate petrece decît dacă centrul caruselului e preluat de altceva, dacă tronul gol e ocupat, legitim sau nu, de altcineva. Dar cine poate sta în locul puterii Voievodului?

Dacă faptul de a construi este opus celui de a desface destinul sau firea lucrurilor prin blestem, dacă pioşeniei văduviei care onorează memoria celui dispărut i se opune păcatul care întinează amintirea viitoare a celui fără-de-lege, dacă cel care clădeşte trebuie să se ferească de rău ca să fie slăvit de posteritate, iar răul poate fi alungat din cetate sau poate ocărî el însuşi, atunci la stanza del potere ar putea arăta şi astfel:

Acest spectacol nu se poate juca pe scena istoriei „clasice“. Regimul lui de vizibilitate, secund, nu este accesibil decît prin intrarea Autorului şi a Spectatorului în spaţiul din scenă, dincolo de ecranul ideologic, de Marele Simulacru. De la Unica putere la pluralitatea rolurilor, la egalizarea temporală, la ştergerea disonanţelor vocale, de la tablou la un labirint posibil al unei lumi vii, Autorul îl poartă pe Spectator pe o tablă de şah sau printr-o reţea care proliferează liberă la infinit?

Ştim că există pereţii de sticlă ai acestei lumi, dar ceea ce credem că vedem la orizont, lumea noastră, e cu siguranţă dincolo de ei?

Centrul nu mai e acum decît locul care aminteşte de puterea Voievodului şi, în acelaşi timp, de pierderea ei. E neutrul prin excelenţă, e punctul anulării forţei, chiar în momentul ei maxim de manifestare.

În centrul acestei lumi, e deja instalată Singurătatea, marele Neutru al firii şi negarea Marelui Simulacru al puterii.

–––––––––––––

* Dan Horia Mazilu, O istorie a blestemului (2001), Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din viaţa privată (2003), Lege şi fărădelege în lumea românească veche (2006), Văduvele sau despre istorie la feminin (2008) – serie de autor la Editura Polirom.