OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acest lucru nu înseamnă, desigur, că romanul prin care Bogdan Suceavă s-a impus, practic, în faţa criticii literare româneşti n-ar mai fi interesant sau că el şi-a pierdut actualitatea, odată cu schimbarea obsesiilor din jurnalele de ştiri. Spun, dimpotrivă, că această desincronizare ar putea face lectura şi mai interesantă, odată ce entuziasmul trăirii în priză directă – ce bine descrie, dom’le, guvernarea Constantinescu! Iată-i pe mineri în stradă! – s-a stins.

Frustrări şi complexe naţionale

Nici guvernarea Constantinescu, nici mineriadele nu sînt, de fapt, subiectul romanului. Ele pot fi uşor recunoscute prin indicii strecurate în text, însă Venea din timpul diez se concentrează pe un scenariu fantastic situat, în aparenţă, la polul opus măruntei politici mioritice de tranziţie – Bucureştiul va fi scena unui eveniment de proporţii cosmice şi apocaliptice, va deveni un nou Ierusalim, găzduind a doua venire a lui Isus.

De ce ar putea sintetiza o asemenea poveste întregul spirit al anilor ’90? Nebunia care a însoţit experienţele de multe ori dureroase ale acelor ani nu e neapărat – pare a ne spune Bogdan Suceavă, prin dezvoltarea unei asemenea intrigi – cea a traiului precar pentru unii, a ţepelor financiare şi a averilor adunate peste noapte de către alţii. Fac parte şi acestea din peisaj, în roman, însă nebunia cea mare porneşte de la frustrările naţionale ce au supravieţuit după 1989; complexele unui popor marginalizat la masa istoriei, intens exploatate de regimul comunist, au explodat în forme aberante în primii ani ai tranziţiei. Discursurile unor politicieni precum Vadim Tudor, ale unor scriitori populari precum Pavel Coruţ sau ale unor secte precum Noul Ierusalim au găsit un teren fertil în dorinţa compensatorie a multora dintre români de a se vedea, cel puţin în plan spiritual, buricul pămîntului.

Vespasian Moisa este conturat în romanul lui Bogdan Suceavă ca un profet cu har, ce ar putea fi însuşi Isus coborît a doua oară pe Pămînt. Paginile în care e descrisă viaţa profetului venit din satul Valea Rea în Bucureştiul cu a cărui hartă s-a născut pe piept sînt vibrante, lirice, nu e nici un fel de intenţie demistificatoare, nimic care să submineze legenda în acest punct. Încă din primul paragraf al romanului, sîntem martorii unei scene ce dublează un episod din Noul Testament: „Cînd a intrat în oraş, nimeni nu l-a aşteptat să-l acopere de glorie, iar el nu a venit călare pe un catîr, sub ramuri de măslin, deşi aşteptarea aceea care plutea în aer fusese de mult hărăzită. Cu toţii aşteptam o minune“.

O societate care produce numeroşi marginali

Un grup de excentrici, de marginali, într-o societate predispusă, după spusele unui personaj, să creeze nenumăraţi marginali, la care se vor adăuga pe parcurs şi alte figuri – „bătrînul despre care am auzit spunîndu-se, în anii ’80, că ar fi singurul adevărat proroc născut vreodată în România“; căpitanul Pleşoianu, un ofiţer SRI sub acoperire ce va fi convertit imediat de Vespasian Moisa; şi marea masă a credincioşilor, ce vor umple camerele, scările şi grădina vilei din Piaţa Lahovary, „ca într-o tabără la mare“. Teoria ce va deveni doctrina „Veştii Domnului“ e o combinaţie de protocronism, ortodoxism şi crîmpeie de adevăruri ştiinţifice; ironia naratorului, evidentă de cîte ori pomeneşte această teorie, nu e, totuşi, una muşcătoare, distructivă, e mai degrabă condescendentă, iată, pare a ne spune el, o nebunie inofensivă: „În cele din urmă, au decis să studieze unul dintre motivele mitologice fundamentale ale poporului român, un mit care ar putea data din jurul anului 5.000 î.Hr., mai precis mitul mătrăgunei. În fapt, acesta avea să fie leacul neaşteptat al calviţiei, întrucît silaba che, adunată cu silabele li şi e, apoi transformate după o lege a decodificării la care cei doi au lucrat aproape trei ani, dădeau numele secret al mătrăgunei“.

Cel care va reuşi să dea un sens tuturor acestor teorii nebuneşti, „din ţara lui Leru-i Ler“, să convertească, în fond, toate ambiţiile neîmplinite ale acestor marginali, indiferent de natura lor, intelectuală, socială sau erotică, într-o teorie unitară va fi Învăţătorul – „singurul om de sub soare care a avut două naşteri“ – Vespasian Moisa: „Toţi au fost atraşi la noua credinţă de un cuvînt, de o privire, de un gînd şi au sfîrşit convertiţi de un val de lumină – ca şi cînd ei s-ar fi aflat acolo, ascunşi într-o lume secretă, şi ar fi ieşit la iveală numai cînd ar fi fost însufleţiţi de cuvintele lui Vespasian, de parcă doar el le-ar fi vorbit cu înţeles“.

Şi, dintre toţi, Vespasian este cel care vede partea bună a tranziţiei româneşti, vede lucrurile aşa cum ar trebui ele să fie. Atunci cînd profetul fără nume îl avertizează că va fi, asemenea lui Isus, răstignit în Bucureştiul-Vavilon, aşteptîndu-l o moarte „prin difuzie în eter“, Vespasian Moisa rîde ca de o glumă şi răspunde: „Trăim într-o lume de dragoste. Trăim într-o democraţie, n-ai de ce te teme“. Vespasian e, aşadar, un Isus hipiot, multiculturalist, care crede într-o utopie: aceea că oamenii pot accepta, în acelaşi timp, toate ideile semenilor lor.

Democraţia şi capcanele ei

Înainte de a fi distrusă de o sectă rivală – ştefaniştii, care cred că „omul absolut al culturii române“ a fost Ştefan cel Mare şi Sfînt –, mişcarea „Vestea Domnului“ a lui Vespasian Moisa se va surpa din interior, în momentul în care acesta va încerca să pună în practică teoria conform căreia „Biserica nu e altceva decît suma tuturor credinţelor şi a opiniilor, oricît de personale, ale tuturor creştinilor“. Momentul de ruptură este cel în care toleranţa proclamată de Vespasian Moisa dă greş – formele diferite de nebunie, pare a ne spune Bogdan Suceavă, nu pot coexista paşnic, ciocnirea lor rozînd, pe dinăuntru, societatea românească. De aici, cartea îşi schimbă tonul, poezia suavă ce aureola portretul Învăţătorului şi ironia condescendentă la adresa teoriilor protocroniste inofensive se spulberă şi locul lor e luat de satira tăioasă, într-o construcţie, de acum înainte, cu precădere intelectuală şi rece.

Alergînd spre deznodămînt, romanul pierde prilejul, totuşi, de a dezvolta cîteva personaje promiţătoare – cum ar fi bătrînul bibliotecar în zdrenţe, Sfîntul Petru, paznicul subteranelor bucureştene. Dezvoltarea numeroaselor personaje ce apar în cîte un singur episod al romanului – de exemplu, despre „apostolul“ Emanuel, nepotul profesorului Diaconescu, despre karatistul frustrat sau despre Maximilian, cel ce aude ultrasunete nu mai aflăm nimic pînă la sfîrşit – ar fi crescut, poate, considerabil proporţiile cărţii, pînă la dimensiunile unui Război al sfîrşitului lumii. De asemenea, demonstraţia intelectuală ocultează, cumva, zgomotul străzii; în timp ce prozatorul reproduce foarte bine diversele registre discursive formale ale tranziţiei – fapt vizibil mai ales în excelentele scrisori către fundaţii şi ministere şi în discursurile medicului Arghir –, pentru gama informală el nu are o ureche aşa de fină. Adepţii lui Ştefan, descrişi ca „lumpeni“, discută ca într-un club de debate, Ştefan singur (reîncarnarea lui într-un ţăran moldovean lovit de camion) mai trage vreo două înjurături într-o relatare despre căsăpirea lui Filip Pop („putem să fim şi noi tătari, dacă trebuie, pizda mamii lor de javre! Nu-i aşa că putem?“).

Judecata criticii

Spuneam că Venea din timpul diez e romanul prin care Bogdan Suceavă s-a impus în faţa criticii literare româneşti, iar aparatul critic din final – extrase din numeroase cronici literare, ce adaugă treizeci de pagini ediţiei a doua, faţă de cea dintîi – o dovedeşte cu prisosinţă. Privind acum toate aceste cronici la un loc, e uimitor să observi cît de entuziastă a fost primirea de care a avut parte romanul lui Bogdan Suceavă. Liviu Antonesei scria, chiar, în Timpul, că „este primul roman al tranziţiei care mă convinge cap-coadă“. Zic că e uimitor pentru că, mai tîrziu, nu ţin minte să-l fi văzut prea des pe Bogdan Suceavă în vîrful topurilor şi al listelor „canonice“ ale cronicarilor entuziaşti. Ceea ce arată că şi cronica literară are, se pare, două viteze – una la cald, expansivă, în faţa cărţii, şi alta la rece, retractilă, în faţa posterităţii (sau a judecăţii breslei), cînd fiecare pariază pe scriitorii potenţial cîştigători în lunga cursă către istoriile literare.

Parcurgînd referinţele, senzaţia e că figura cea mai puţin clară din roman, la nivelul receptării, e chiar cea a lui Vespasian Moisa, despre a cărui impostură, în calitate de profet, unii recenzenţi scriu că ea „rămîne una mai mult decît problematică“, iar alţii o compară cu aceea a lui Gregorian Bivolaru. Pentru identitatea eroului central, Bogdan Suceavă a plasat numeroase indicii în roman, spunînd direct, într-un punct, că, de s-ar coborî însuşi Fiul lui Dumnezeu în Bucureşti, cu toate puterile primite de la Tatăl, oraşul ar reuşi probabil să-l înghită. Apariţia noului profet, Marian Tihomir, primit cu surle şi tobe, ca Mîntuitor, în Bucureşti, descrisă în ultimele pagini ale romanului, mi se pare un contrapunct ce fixează ideea de fond – nu Tihomir, ci Vespasian Moisa e cel care „venea din timpul diez“; adevăratul Învăţător, modest şi neobservat, n-are nici o şansă de a învinge nebunia mulţimilor şi de a controla delirul mediatic.

La şase ani după prima sa ediţie, romanul îşi pierde încet, aşa cum spuneam, calitatea de „satiră în priză directă“, iar distanţarea în timp faţă de personajele şi evenimentele recognoscibile nu face decît să sporească valoarea acestei excelente ficţiuni a lui Bogdan Suceavă.