OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cartea lui Mihai Tican Rumano*, pe care o citesc la Biblioteca Centrala Universitara din Bucuresti, are inca pe coperta interioara stampila vechii Biblioteci a „Fundatiunei Universitare Carol I“. Coperta e rosu-aprins, paper-back, probabil era considerata o carte pentru marele public, o carte prietenoasa si fara pretentii. Autorul, in frontispiciu: Mihai Tican Rumano, asa cum s-a semnat el ani de zile in Spania, ca sa se vada de unde vine. Rumano, adica Romanul.

In corpul copertei, niste desene naive, o dansatoare de flamenco si un guitaro, niste ziduri de cetate, poate Escorialul si cu litere verzi, mari, titlul: Spania. Iar dedesubt, anuntul foarte important: „Cu o prefata de don Miguel de Unamuno“.
Cred ca nu ma insel spunind ca nu mai exista nici un alt scriitor roman care sa aiba o prefata semnata de Unamuno si nici macar de catre un alt intelectual occidental de acelasi calibru. Poate Istrati, cu prefata semnata de Romanin Rolland. Desi cred ca Unamuno, cu anvergura lui filozofica, il depaseste ca notorietate pe uitatul si desuetul romancier francez. Nu intimplator Tican si Istrati... Amindoi au avut cam acelasi traseu biografic, amindoi calatori-vagabonzi inca din copilarie, amindoi autodidacti…

Cartea lui a aparut la Editura Cartea Romaneasca, fara an, dar se intelege ca ar fi 1936 si e deja o editie secunda. O fotografie cit pagina pe stinga, sub care scrie: don Miguel de Unamuno. Si cuvintele autorului pe dreapta, in preambulul prefetei: „Aparuse prima editie a volumului de fata, cind mi-au sosit rindurile marelui scriitor spaniol: Unamuno, pe care am bucuria sa le pot impartasi cititorilor mei in aceasta a doua editie“.
Cum a obtinut prefata: „prin bunavointa prietenului Ribera-Rovira, eminentul publicist spaniol“ care i-a cerut la rindul lui „rectorului Universitatii din Salamanca“ „o prefata pentru cea mai noua lucrare a mea, Spania de azi“. Si rectorul i-a trimis un raspuns prietenului comun, raspuns care va fi si el publicat in continuare si trei pagini de prefata, cam fara legatura cu subiectul, pentru ca se pare ca obiceiul era sa se faca o prefata fara a se citi manuscrisul de catre prefatator. Un fel de lant caragialian al slabiciunilor, dar unul benefic... Unamuno ii trimite amicului „cele trei foi“ si ii spune ca „subiectul prefetei mi l-au inspirat niste lungi convorbiri pe care le-am avut la Paris cu un amic al meu, cetatean roman din Transilvania, care avea in totul tipul unui tigan s…t Chestiunea tiganilor m-a preocupat mult“. Si adauga: „Nu stiu daca Tican in cartea sa a remarcat aceasta, totusi eu vreau s-o relevez in prologul meu. Stii si d-ta ca Don Niceto, ca si Joselito si Ortega au singe de tigan“. Ne putem imagina la care Ortega se refera...

Este deci nu o prefata, ci mai degraba un fel de preambul de onoare, un favor pe care un mare carturar il face altuia mai mic, fara sa-i fi citit cartea si fara legatura cu aceasta. Dar Unamuno il cunoaste pe Tican din scris: „Scriitorul roman, Mihai Tican Rumano, mare prieten al Spaniei, care a publicat aci, ani de-a rindul, un ziar saptaminal, Dacia, organ hispano-roman, in care descriind cu talent minunatele plaiuri romanesti, le facea cunoscute poporului spaniol, – publicind in acelasi timp in presa romaneasca peisagii si aspecte din tara noastra, – autorul a mai multe opere de calatorii in limba spaniola si cari s-au bucurat de mult succes, mi-a cerut sa scriu un prolog la cartea sa Spania de azi, cu care isi propune s-o faca si mai bine cunoscuta in tara sa natala, despre care as vrea sa spun ceva si eu, dar din nefericire cunostintele mele despre Romania, – istoria si literatura sa, – sint foarte reduse“. Spune ca s-a apucat la un moment dat sa studieze limba romana, dar a renuntat din cauza virstei si ca „numirea de limba latina ce se da limbii romanesti e exacta numai in parte“, dar nu mai explica de ce. Spune si ca a scris un prolog pentru editia romaneasca din 1929 a „celei mai traduse din toate nuvelele mele“. „Cine stie daca la cei peste saptezeci si unu de ani ai mei nu mi-o veni ideea sa ma apuc sa invat romaneste!...“

- Obsesia tiganeasca a lui Unamuno
Unamuno povesteste cum in copilarie astepta cu nerabdare „triburile ratacitoare ale acelora pe care ii numeam unguri reparatori de caldari, nomazi care cutreierau Spania. De atunci au venit mai rar. Si am aflat ca acei pe care ii numeam unguri, fara sa stim, erau in mare parte tigani: Tigani din Transilvania, din Romania“. Urmeaza un fel de pledoarie pentru recunoasterea rolului tiganilor in formarea caracterului spaniol, un rol care a fost minimalizat, in timp ce s-a exagerat cel al evreilor si asta doar pentru ca evreii au „istoria lor, religia lor, literatura proprie“. Poemul poetului national al Greciei, Costi-Palamas, ii inspira lui Unamuno niste versuri: „Cu cintecul tau, tigane,/ poti darima Alhammbra... etc“. Spontaneitatea pur spaniola, „picarismo“ ar veni de la spiritul de libertate al acestor tigani ratacitori. „Credinta ca structura Romaniei pastreaza oarecari relatii cu aceia a Spaniei Centrale si ca in ea se cunoaste nomadismul tiganesc si netiganesc, m-a impins sa semnalez acest aspect, pe care nu pare sa-l ia indeajuns in seama, asa cum ar trebui, acei ce ne studiaza, unii obsedati de un oarecare latinism si altii de levantinismul coastelor noastre mediteraneene. Nu stiu daca Mihai Tican Rumano, care a stat mai mult, – cred, – in Catalonia, unde de altminteri nu lipsesc tiganii, va fi observat aceasta. Dar, eu, spaniol cantabric, basc in toata fiinta mea, tin sa declar ca recunosc toata influenta subliterara, folklorica, intima, pe care rasa tiganeasca a avut-o in Spania.

In superstitii, in credinte, in arte, in muzica de dans si de lupte cu taurii mai ales, si chiar in literatura. Si poate ca acest «gitanesco» (tiganescul) e acela care infiltrindu-se in balcanici si in peninsularii iberici au dat trasaturi asemanatoare.“ Aici se termina cele trei foi ale lui Unamuno, in care batrinul rector, la cei peste 70 de ani ai sai, a scris o multime de lucruri, inclusiv poezii, pentru un autor pe care nu-l cunostea. Cele spuse de Unamuno nu au nici o legatura cu cartea lui Tican Rumano. Totusi, ea ramine astfel singura carte romaneasca cu o prefata semnata de don Miguel de Unamuno.
Intre prima si a doua editie a cartii lui Tican, intervenise in Spania o schimbare majora: razboiul civil. Autorul are chiar un fel de „angustia“ din cauza razboiului si se bucura ca a facut multe fotografii, pentru ca, chiar daca va renaste „din cenuse“, „va fi o alta tara decit aceea pe care am cunoscut-o eu“. Si totusi, desi aceasta angustia cauzata de „furia distrugatoare a unei lupte fratricide“ apare ca un lamento obsedant si repetitiv in carte, totusi niciodata Tican Rumano nu comenteaza de fapt evenimentele, nu stim nici o clipa de care parte se afla.

Pe el il preocupa, ca pe un adevarat umanist, doar patrimoniul cultural si natural al unei tari pe care o iubeste cu patima. Pentru ca: „Acei, care ca si mine iubesc Spania, nu pot lua in consideratie politica sa interna. Cind e vorba de a o judeca Spania e Spania, fie ca este sub influenta celor de stinga, sau de dreapta, a monarhiei sau a republicei.“
Cartea lui Tican Rumano este de fapt o descriere imbatata a provinciilor spaniole, de cele mai multe ori o descriere conventionala, ca din caietele cu expresii frumoase, dar dincolo de care se simte o traire autentica si ceea ce se transmite e o pofta nebuna de a pleca si a vedea cu ochii tai aceste minunatii. Atita frumusete iti da chiar senzatia de oboseala, la un moment dat. Autorul asta a si vrut, sa faca „propaganda“ Spaniei, sa faca cititorul sa porneasca la drum. In acele vremuri turismul nu era atit de banalizat ca azi...

- Descrieri dulcege si stil patimos
Gasesc mici insulite din acele descrieri conventionale si dulcege despre care spuneam, care totusi ma emotioneaza: „Flora andaluza si orientala acopera potecutele de caramida rosie, plecindu-si ramurile delicate si fragede deasupra bazinurilor si canalurilor de marmura; iar isvoarele si jet-d’eau-rile turbura linistea acelor patios cu murmurul lor sagalnic de ape fugare“.
Despre capitala Madrid spune: „strainul care o viziteaza se simte bine aici, imediat ce a sosit“.

Si unde ai putea sosi, daca nu direct in inima orasului: „La Puerta del Sol, piata – centrul insemnat al Madridului, – stralucitoare si falnica intotdeauna, unde se intilnesc strazile Alcala, San Jeronime, Arenal, Mayor, Carmen, Montera si Carretas, este inca si azi imensul lac in care se varsa valurile de oameni. Cafenelele si localurile sale de lux, cu imensele terase prelungite pe trotoare, sint aceleasi, ministerul de interne cu orologiul sau istoric se inalta pe un fond admirabil, si tricornul ceruit, sau mai exact lacuit al garzii civile, straluceste ca si odinioara in bataia razelor schimbatoare ale soarelui de iarna... de iarna spaniola...“
Cit despre vesnica opozitie Madrid-Barcelona, Tican, fiul adoptiv al Barcelonei, unde a trait ani de zile si unde si-a publicat toate cartile, transeaza: „Caracterul Madrilenului este cu totul opus Barcelonezului. Pe cind cel dintii este deschis la suflet si extrem de sincer, celalalt este inchis si posomorit. Pe cind Madrilenii au o infatisare aristocratica, Barcelonezii au un spirit negustoresc, precupetind nu numai vorbele, dar si gesturile, totusi sint oameni buni“.

Capitolele cartii sint tot atitea cite marile orase sau oraselele pe care Tican le-a batut in lung si-n lat – de la Barcelona si Madrid, la Baeza, Ronda, Cadiz sau Rabida – , atit de statornic incit Spania i se pare de fapt tara lui si careia ii ofera un fel de omagiu constant intr-un stil literar dominat de un patetic ce nu deranjeaza: „Cind, dupa sapte ani de lipsa am descalicat, la inceputul lunei lui Ianuar 1936, pe pamintul Spaniei, am avut emotia, pe care fiul ratacitor o incearca, intorcindu-se dupa ani si ani de pribegie, la caminul parasit. Caci putini vor fi stiind desigur, ca Spania a fost primul popas al drumului in lumea larga, pe care m-am incumetat sa-l fac din frageda-mi copilarie.

In Spania am inceput lupta inegala cu viata; in Spania am suferit, am plins si am invins. Fiecare colt din aceasta tara imi este familiar; praful potecilor ei a framintat lacrami ale durerii mele; zidurile oraselor ei au reflectat naluca fapturii mele in noptile cu luna, iar oglinda apelor ei a fost de multe ori confesorul gindurilor mele triste si poate chemarea ispititoare spre linistea eterna a adincurilor, dupa zile lungi in care bucatica de piine imi era necunoscuta, iar curajul de a mai trai se clatina in mine ca si trupu-mi obosit. Cum sa-ti stapinesti emotia la vederea locurilor de care stau si azi agatate bucati din fiinta ta sfisiata, frinturi din sufletul tau risipit...“. Tican Rumano pare ca a internalizat cel mai bine stilul „patimos“ al spaniolilor, cum ii zicea Kogalniceanu, acela in care scopul e de mult depasit de mijloc. Si totusi, in galeria romanilor iubitori sau vizitatori de Spania, Tican Rumano e de departe campion. Cel mai indragostit, cel mai spaniol, cel mai viteaz dintre toti...

––––––––––––––––
* Mihai Tican Rumano, Spania, Prefata de Miguel de Unamuno, Editura Cartea Romaneasca, 1936.