OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Naturalis Historia. Enciclopedia cunostintelor din Antichitate, vol. VI – Mineralogie si istoria artei
Traducere, prefata, note si indice
de Ioana Costa
Editura Polirom, colectia „Plural Clasic“, Iasi, 2004, 336 p.

in patru cercuri, am vazut pina acum, coboara aventura cunoasterii universale la Plinius cel Batrin. Primul, situat la cea mai impozanta altitudine, este cercul cosmic.
Lui ii urmeaza si i se contrapune, inclusiv fizic, cercul terestru. Adincind coborirea, dam de fascinanta lume a viului, care, prin cele trei trepte ale sale – umanul, animalul si vegetalul – configureaza cel de-al treilea cerc, al animatului. in anexa, al patrulea cerc complineste cunoasterea prin dimensiunea utilitatii animatului non-uman in beneficiul celui uman: este cercul cunoasterii practice, ghid si insotitor al celei pure. Aceasta din urma nu a ajuns, insa, la capatul ei. Ce mai urmeaza?

Al cincilea si ultimul cerc, al mineralelor. Prin el patrundem in adincurile cele mai din afund ale terestrului, astfel incit ne apare, in succesiunea logica a coboririi cunoasterii de la suprafata spre interior, ca o continuare si, simultan, incheiere a celui de-al doilea cerc, pamintul. Este cercul care se contrapune, insa, prin insasi natura sa neinsufletita – poate fi numit cercul inanimatului –, zonei viului, deci celui de-al treilea cerc, al animatului, pe care nu il prelungeste, ci il neaga de-a dreptul. Dar lumea minerala, una a incremenirii viului, se descopera, in viziunea enciclopedistului latin, a servi, in egala masura ca si lumea animata, intereselor si nevoilor omului.

in felul acesta, nu exista nici un fel de ruptura nici in raport cu cercul imediat precedent, cel al utilitatii practice: mineralogia aduce, sub toate aspectele – de la cel artizanal pina la cel medical – mari foloase omului. Pe care, astfel se dovedeste, universul, adica Natura ca Zeu suprem, l-a zamislit parca pentru a i se pune la dispozitie si a-l sluji.
Cartile XXXIII-XXXVII, ultimele cinci ale Enciclopediei si alcatuind volumul de incheiere, al VI-lea, al editiei coordonate de Ioana Costa, pornesc in descrierea avutiilor subterane de la cele mai pretioase metale: in ordine, aurul, argintul si arama. Urmeaza fierul si plumbul. O alta carte este dedicata culorilor derivate sau extrase din minerale. Periplul inanimat se termina cu materia insasi a pamintului („diferitele soiuri de pamint propriu-zis“, XXXV, 1, traducere de Ioana Costa) si cu feluritele specii de piatra, dintre care de maxima importanta, din aceeasi etern umana perspectiva a utilitatii si cistigului, se arata a fi, in primul rind, marmura si gemele.

Ultima parte a sectiunii secunde a fost, dintotdeauna si pe drept cuvint, citita si citata ca istorie a artei si a civilizatiei antice (sculptura, pictura, arhitectura – inclusiv cele „sapte minuni“ –, diverse artefacte). in fond, dimensiunea istorica este intrinseca demersului plinian si il legitimeaza constant: la locurile potrivite, am semnalat mai sus, inserate in corpul Enciclopediei, mici breviare de istorie a medicinii si farmaciei, dar si a magiei. Cunoasterea este posibila si inainteaza, efectiv, si din perspectiva istorica (sub specie historica).
Dar, in acelasi timp, si din perspectiva morala. Cind vorbesti despre aur si argint, ca roman supus vicisitudinilor Istoriei, nu poti sa nu devii catonian si sa nu vituperezi, de data aceasta vergilian (auri sacra fames, Aen. III, 57), nesatioasa „pofta de aur“ (XXXIII, 48-50) si, in corolar, „bogatia excesiva“ (ibid., 133-137) si „luxul“ opulent (ibid., 139-140).

Despartirea de propria opera atinge, in ultimele doua capitole (77-78) ale cartii a XXXVII-a, vibratiile emotiei lirice. Scriitorul, parca intuindu-si propriul sfirsit (datorat, cum se stie, unei insatiabile curiositas, care l-a adus mortal de aproape de eruptia Vezuviului din vara tirzie, 24-26 august, a anului 79 p. Chr.), isi ia pentru totdeauna bun ramas mai intii de la Italia, „regiunea cea mai frumoasa“ din cite se intind sub „bolta cerului“ (stia, ca geograf, ce spune, nu doar ca italic si roman!), „regina lumii“ si, dupa Natura insasi, „celalalt parinte al ei“ (parens mundi altera). Italia, in latino-, romano- si europocentrica viziune pliniana, se instituie ca o a doua genitrix (mundi), ca o a doua Natura, matrice si ea a Universului locuit, esentialmente uman. in acest punct, inspirata neindoielnic de viziunea Italiei nascatoare de civilizatie din cartea a II-a (vv. 136-176) a Georgicelor vergiliene, perspectiva pliniana isi depaseste sursa si modelul implicit.
Apoi, Plinius isi ia adio de la Natura insasi, „maica a toate“ (ibid., acelasi traducator). Prin aceasta, el isi ia cel din urma ramas bun chiar de la viata. Fara regrete, caci singurul sentiment care razbate in ultimele rinduri este satisfactia mindra ca a reusit sa duca la capat – singurul dintre romani, noteaza Plinius, dar, adaugam noi, cu greu de comparat si intre greci, exceptindu-l pe mereu amintitul Aristotel – o opera extrem de greu de transpus in scris si de citit, si – mai cu seama – de pregatit in acest sens printr-un sir neintrerupt de lecturi.

Nu imi ramine decit sa felicit, in deplina cunostinta de cauza, realizarea, cu toate eforturile si riscurile asumate, dar si intr-un timp record (2001-2004) fata de uriasa cantitate de text, a acestei prime si – pentru o suta de ani cel putin – singure editii romanesti integrale a Enciclopediei pliniene. Viitoarei reeditari ii recomand doar eliminarea greselilor (suparatoare, totusi) de tiparire a cuvintelor grecesti din primul volum. Orice alte observatii, inclusiv de natura formala, sint detalii nesemnificative in raport cu statura operei intreprinse.
Iar Editurii Polirom ii dorim sa continue colectia „Plural Clasic“, dovedind astfel ca nu pune in balanta interesele vandabilitatii pur comerciale si telul suprem, propriu si exclusiv al oricarei institutii culturale: imbogatirea patrimoniului spiritual al cititorilor.