Nr. 731 din 18.07.2014

On-line - actualitate
Civilizaţia fotbalului
Avanpremieră
Editorial
Actualitate
Informaţii
Spatiul public
Literatură
Istorie literară
Memorii
Memorialistică
Interviu
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2001   |   Aprilie   |   Numarul 58   |   Cartea Milionarului de la majuscula la minuscula

Cartea Milionarului de la majuscula la minuscula

Autor: Georgeta HORODINCA | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
In ultimul capitol al Cartii de la Metopolis, Milionarul, autorul fictiv al romanului, este convocat la o discutie de taina de prietenul si tovarasul sau de vinatoare, Generalul Marosin, sub cuvint ca vrea sa-i vorbeasca de disparitia misterioasa a lui Emil Havaet, un deficient mintal care in calitatea sa de om de afaceri e in stare sa duca de nas destui destepti. In timp ce se indreapta spre Pavilionul generalului, Milionarul isi aminteste ca acest personaj indiscret si lipsit de scrupule i-a sosit nepoftit in vizita, adus de interese cu totul deplasate: „Nu ma inselasem. Havaet ma pindea. Intrasem in vizorul calculelor sale de rezerva, ma credea un personaj util pentru fantasticele si nestiutele sale combinatii de viitor. Stiu ca nu numai el crede ca as detine secretele Metopolis-ului pina dincolo de Dicomesia, de Mavrocordat si de Cetatea de Lina, ca as fi in posesia unor harti complete ale destinelor, ca as avea chei pentru toate portile si arme pentru toate obstacolele «cu care as putea nimici sau inalta averi si oameni»“. De ce isi inchipuie Havaet, si nu numai el, ca Milionarul e un fel de magician care detine secretul fatalitatii (hartile destinelor) si poate deschide toate portile ca si cum ar avea iarba fiarelor? Deficientul mintal este, ca toata lumea, la curent cu faptul ca Milionarul scrie o carte, si anume o carte in care este vorba despre Dicomesia si despre orasele care o marginesc. Facind o confuzie, de altfel curenta, intre scriitorul implicat in opera si persoana empirica, el ii atribuie Milionarului puteri nelimitate asupra locuitorilor regiunii, dupa modelul autorului de tip balzacian, cu drept de viata si de moarte asupra personajelor, singurul pe care si-l poate imagina. Situindu-se in aceasta logica, vizitatorul nepoftit e convins ca stiinta si bunavointa unui autor, capabil sa deschida toate usile, sa asculte conversatiile cele mai tainice, sa sondeze gindurile, pasiunile si dorintele oamenilor, ar putea da un impuls afacerilor sale nu prea infloritoare; viseaza deci sa-l recruteze pe magicianul cuvintului pentru a realiza ceea ce cu un termen mai recent s-ar putea numi o vasta operatie de marketing („nestiutele sale combinatii de viitor“).

Gazda prea putin politicoasa, Milionarul a pus capat fara intirziere vizitei, conducindu-l manu militari pe Havaet de unde venise, dar incidentul ii prilejuieste comentarii dezabuzate cu privire la omnipotenta si omniscienta ce i se atribuie. Pentru a nimici pe cineva ii lipseste agresivitatea, iar pentru a inalta, ii lipseste convingerea. Interventiile sale in viata altora i-au aratat vanitatea intreprinderii: „Si chiar daca mina mea s-a intins spre cineva ea s-a intins in imprejurarile inceputului cuiva, dar s-a retras la vreme. Pentru ca nimeni nu poate face pe nimeni, oamenii nu intra in viata propriu-zis la nastere, ci la maturitate, cind sint deja trasi, formati si calapodati intr-un fel sau altul“. Pasajul este o aluzie la primele capitole ale romanului, unde Milionarul povesteste cum a reusit sa transforme un necunoscut, descult si vagabond, sosit la Metopolis tocmai din Marmatia, intr-un personaj onorabil, determinindu-i, printr-o manevra abila, pe metopolisieni sa-i atribuie „o porecla frumoasa, care sa innobileze un destin“. Necunoscutul Glad, un fost puscarias, a devenit in urbea de adoptiune Generalul (in retragere) Glad. Experienta a reusit insa numai aparent. Glad a obtinut, prin puterea cuvintului, onorabilitatea, dar regenerarea morala pe care o implica atribuirea unei porecle atit de exigente nu a avut loc: Generalul Glad nu s-a purtat ca un adevarat general. Jocul Milionarului de-a demiurgul aminteste mai degraba patania ucenicului vrajitor; forte puse in miscare in necunostinta de cauza i-au scapat de sub control si Glad, in loc sa devina un alt General Marosin, o figura benefica, de salvator potential al orasului, a devenit groparul Metopolis-ului, pe care-l sapa pe dedesubt in cautarea unui mitic filon de marmora rosie. In viata, pedagogia cuvintului a dat gres, dar literatura nu e arta cuvintului?

Reflectii tot atit de sceptice ii inspira o noua vizita a lui Havaet. Vizitatorul inoportun a revenit la atac, de asta data in absenta gazdei, hotarit sa afle din opera ceea ce n-a putut obtine de la autor. Profitind de faptul ca Milionarul lasa intotdeauna usa descuiata, el patrunde in „casa de marmora“ – de fapt o baraca improvizata de proprietarul-autor din deseuri de marmora rosie, material nobil, simbol, intre altele, al eternitatii – si rasfoieste pe indelete, „cu sistema“, vrafurile de „hirtii“ care zac peste tot in dezordine. Lectura nu-l multumeste pe deplin. Dupa ce pune „hirtiile“ la loc, asa cum le gasise, ba chiar „mai bine“, lasa un bilet in care isi formuleaza observatiile asupra manuscrisului: „Exact. Cum mi-am inchipuit. Esti genial. Dar. Trebuie clasate. Hirtiile. Daca mi-ai ingadui? Astept un semn. Voi fi. De acord. Havaet“. Stilul si punctuatia cit se poate de personala permit sa se intrevada valoarea colaborarii propuse. Dar ce-a putut intelege Havaet din niste manuscrise pe care numai ochiul exersat al unui Champolion ar fi fost in stare sa le descifreze cum se cuvine? – se intreaba Milionarul. Citeodata, nu stie nici el unde-l va duce si daca-l va duce undeva insemnarea succinta pe care si-a facut-o („un punct“), iar „definitivarile“ il sperie.

Mai are si mania bizara de a-si pune el insusi bete-n roate: „Uneori imi incurc singur ipotezele scrisului pentru a nu ceda cailor comode sau false“. Ezitarea, lacuna, neclaritatea, nedifinitivatul, chiar pastrarea variantelor fac parte integranta din demersul sau, care evident nu-i poate spune nimic unui amator de „sistema“ cum este Havaet. Socotind ca „hirtiile“ ar trebui „clasate“, altfel spus, integrate unui plan de ansamblu, unei ordini care sa duca la o concluzie, la un deznodamint, la o solutie, acesta aduce dovada per a contrario ca Milionarul s-a ferit sa introduca logica sa de autor intr-o masa de insemnari incomplete si disparate. Limitele cunoasterii si ale vizibilitatii in timp impun mai multa prudenta, pretentia de a inalta mari constructii sistematice risca sa transforme gestul creator in simpla emfaza: „Cunoastem foarte putin din mizeriile si din jocul intim al vietilor altora si, chiar daca stim ceva, le subsumam repede unei povesti globale crezind ca am indepartat numai amanuntele de prisos si ca am obtinut cine stie ce sinteze“. Concluziile definitive si solutiile infailibile dupa care rivneste Havaet ii repugna Milionarului. „Conjuncturile ofera rar sau niciodata legaturi de esenta“, spune el, amintind ca perspectiva observatorului poate fi de multe ori falsa, intimplatoare si nesemnificativa. Viziunile care se vor marete, totale, exhaustive, ii trezesc cea mai mare suspiciune. Timpul este imposibil de sesizat in globalitatea lui din unghiul de vedere al individului: „Ca sa traiesc concomitent viata mea si inca a macar trei-patru oameni, as avea nevoie nu numai de o virsta matusalemica, ci si de o combustie interioara matusalemica, dar asta prin concentratie“.

Milionarul nu duce mai departe rationamentul, dar reiese totusi ca, dupa opinia lui, ceea ce este adevarat la scara existentelor individuale risca sa fie cu atit mai adevarat la scara unei epoci si a istoriei. Pina si spatiul poate fi inselator, contractindu-se sau dilatindu-se in functie de imprejurari si considerente subiective. Distantele nu-l sperie pe indragostit („Aici poate fi admisa fiinta zburatoare...“), dar redevin mari dupa ce trece dragostea. Un exemplu de neurmat ii ofera Milionarului chiar concetatenii sai. Ori de cite ori un eveniment se impune atentiei lor, metopolisienii fabrica la iuteala „o poveste globala“, lipsita de nuante si cu atit mai durabila cu cit este mai fantezista. Viata orasului este plina de legende reductive si imperisabile care opresc timpul si incremenesc protagonistii intr-o imagine de mult depasita: „Pentru un metopolisian, Generalul Marosin se misca si sta intr-un singur tipar dat de un eveniment de mult incheiat: legatura dragostei lui din tinerete cu Fibula. I se poate prabusi ferma, poate atinge virsta de 100 de ani, se mai poate indragosti de fete si de femei, degeaba“. Legendele orasului, cu varianta lor prescurtata, poreclele, isi au sursa intr-o „imbatabila sete de cunoastere“, dar dorinta de a construi cu orice chip o coerenta sacrifica de multe ori datele „stricte“ ale realitatii si, impreuna cu ele, si „esente“. Nu e mai bine atunci sa ne mentinem la datele „stricte“ ale realitatii? Singura miscarea continua si neclara a vietii, surprinsa dintr-un unghi de vedere subiectiv, limitat, fara pretentii de „sinteza“, „harta“ sau „poveste globala“ ar putea, eventual, da seama in acelasi timp de diversitatea si de „esenta“ vietii.
Milionarul profita, se observa imediat, de exigentele inoportune ale lui Havaet, contra-model al posibilului cititor, pentru a formula codul estetic al Cartii de la Metopolis. Dirijismul autorului, caracterele imuabile, formele teleologice ale actiunii, viziunile totalizante tin, in opinia sa, de minciuna reprezentarii. Autorul fictiv nu este intr-adevar autorul cartii decit in masura in care colectioneaza constiincios informatii, legende, povestiri, cintece, afise de teatru, anecdote etc., obtinute chiar de la diverse personaje, unele „specializate“ in acest sens. Inventia nu joaca nici un rol in aceasta acumulare de „documente“ si marturii adunate pe teren si livrate in vraf, dezorganizat, respectind diversitatea si autenticitatea punctelor de vedere.

Pe scurt, Milionarul se margineste sa puna realitatea in ghilimele, asa cum pune si cuvintele Topometristului sau ale Generalului Marosin, furnizorii principali ai materiei pentru cartea in curs de redactare. Aceasta atitudine, plina de modestie, este concluzia pe care i-a impus-o practica scrisului – un termen ad quem. La drum, a plecat impartasind, poate, alte iluzii. Cartea la care a inceput sa lucreze nu era pur si simplu o carte, era Cartea. Majuscula spune de la sine cu cine isi propunea sa rivalizeze si care era scopul scripturii. Ce s-a ales din proiectul lui grandios? Limitele umane de care s-a ciocnit l-au silit sa mai scada din pretentii, sa se resemneze la un demers supus indoielilor si revizuirilor, sa avanseze emitind ipoteze si infundindu-se in impasuri; un demers care nu ajunge la revelatie, dar reflecta in schimb dificultatile si capcanele presarate de-a lungul drumului spre adevar si care fac si ele parte din adevar – un adevar relativ, incomplet si mereu provizoriu. Lipsita de unitate, de „poveste globala“, de deznodamint, ratacind in compania unor personaje cu fata umbrita de mister pe un itinerar insolit si nu rareori incoerent, cartea Milionarului este un fel de ciorna in care fisele pregatitoare si variantele s-au pastrat ca o marturie a indeciziei autorului, a imposibilitatii de a ajunge la concluzii definitive asupra oamenilor si a vietii. Aceasta carte aduce mai mult a santier literar decit a opera finita, este singura posibila, dar nu este, in mod evident, Cartea. De la proiect la realizare s-a cascat o prapastie. Milionarul marturiseste totusi ca i se intimpla uneori, foarte rar, sa ajunga la formulari indiscutabile, „rinduri ultime si definitive“, pe care le transcrie „intr-o grafie limpede“ si pe care nu le pastreaza „in casa asta aproape parasita de pe platou, aflata departe de oras si de lume“, unde nu s-ar afla in siguranta. Ce soarta le rezerva? Nu stim. Inclinam sa credem ca rarele limpeziri ale cuvintului, prea pretioase pentru a fi pastrate in casa zidita din deseuri de marmora, unde eternitatea rimeaza cu precaritatea, sint rezervate cartii ideale, existind numai in imaginatia autorului, care lucreaza cu ochii atintiti asupra unui model launtric, sublim si inaccesibil: Cartea cu majuscula. Restul, hirtiile „neclasate“, nedefinitivate si nedefinitivabile, ramase in casa de marmora, o casa fara lacat, unde poate intra oricine, inclusiv noi, cititorii, asa cum a intrat si Havaet, apartine cartii reale, scrisa in ciuda deziluziilor si esecurilor a caror oglinda a devenit. Aceasta carte, descusuta si plina de imperfectiuni, sintem chemati sa o citim in Cartea de la Metopolis, dar, fireste, nu cu ochii lui Havaet.

Conceptia estetica a autorului fictiv nu coincide, bineinteles, cu aceea a autorului real, Stefan Banulescu, apostolul imaginarului si al configuratiilor simbolice, dar are rostul de a atrage atentia asupra faptului ca scriitorul, sub masca Milionarului, se detaseaza de anumite conventii literare in numele realitatii si al respectului pentru adevar. Pe un plan pur artistic, n-ar fi nimic surprinzator intr-asta; orice critica a vechilor conventii literare se face in numele unei mai mari apropieri de realitate. Dar Stefan Banulescu nu se multumeste cu atit; sub cuvint ca se razvrateste impotriva unor formule literare care si-au pierdut eficacitatea, ironizeaza de fapt clisee contemporane de mare circulatie si ingerintele extraestetice, exercitate tocmai in numele „adevarului vietii“. Nu omniscienta autorului de tip balzacian, nici romanul total in genul Comediei umane il scoteau din sarite pe Stefan Banulescu, desi scria in plina voga a „noului roman“, ci aroganta altor atotstiutori, mai apropiati in timp si spatiu, si a unor „teoreticieni“ care cereau, ca Havaet, o carte utila atit pentru „afacerile“ in curs, cit si pentru cele viitoare, si nu ezitau sa-si manifeste nemultumirea punind „hirtiile“ la loc „mai bine“ sau „colaborind“ la „clasarea“ lor dupa „sistema“. Milionarul, care se face interpretul „ereziilor“ estetice ale lui Stefan Banulescu, sugereaza in limbajul sau esopic ca, daca e sa vorbim de realitate, atunci sa nu-i punem capastru si sa nu o manevram cum vrem noi, ca sa obtinem „cine stie ce sinteze“ si romane monumentale, harazind cu siguranta unui deficient mintal un viitor explicit si definitiv eforturilor si suferintelor umane; si, cu aceeasi tarie, ca nu e treaba scriitorului sa rezolve problemele societatii, nici sa compenseze carentele politicului. Havaet, oaia neagra a Milionarului, nu este cititorul intrusiv cu care ne-a obisnuit romanul modern; raporturile literaturii cu realitatea il intereseaza numai in masura in care cartea poate fi de folos in practica imediata, revendicarile sale ies din sfera esteticului si releva un caz de patologie a gindirii, o reactie de primitiv in fata cuvintului. Dupa Havaet, cuvintul creeaza realitatea pe care o desemneaza. De aici si supraaprecierea fortelor Milionarului, care-i apare ca un magician capabil sa dea nastere, printr-o lovitura de bagheta, unei lumi imbunatatite si prospere (cel putin pentru afacerile havaetesti); si tot de aici, dorinta de a-l atrage in „nestiutele sale combinatii de viitor“, de a-l cointeresa, de a-l instrumentaliza si, in cele din urma, de a-l pune sub tutela ca pe un copil care se joaca imprudent cu focul. „Esti genial. Dar. Trebuie clasate. Hirtiile“ – sacadata, incetinita de punctuatie, fraza suna cominatoriu. Stefan Banulescu tintea departe si sus.

(Fragment din volumul in pregatire Stefan Banulescu
sau ipotezele scrisului)

 
 
 
Cele mai citite articole
Ca două flori în calea coasei
Ce se întîmplă în Orientul Mijlociu?
TANDEM. Alchimie sau De Vera Rerum Natura
Procesul Vişinescu la Bucureşti (II)
BIFURCAŢII. Prezumţia de vinovăţie
Cele mai comentate articole
TANDEM. Alchimie sau De Vera Rerum Natura
Ca două flori în calea coasei
Ce se întîmplă în Orientul Mijlociu?
BIFURCAŢII. Prezumţia de vinovăţie
Monumentul mizantropiei fotbalistice
Cele mai recente comentarii
raspuns
@profesor
@ Maria R.
O prețioasă restituire...
@Gina Tonica
 
Parteneri observator cultural
Animation Magazine Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural Modernism Reteaua literara Institutul Cultural Roman Gazduire
 
ONB filarmonica george enescu Radio Romania Muzical Artline Liternet Cartier Bookland
 
Phoenix Entertainment Teatrul de arta Radio France International Romania Arhiva Nationala de Filme Uniunea Artistilor Plastici Dana Art Gallery Teatrul de pe Lipscani
 
bookiseala.ro Godot Cafe-teatru Viva East Infocarte Comunitate foto Elite Art Gallery Teatrul Tineretului din Piatra Neamt
 
Fundatia Culturala Greaca Şcoala Micile Vedete Editura Litera Scrie despre tine Regizor Caut Piesa Muzeul Ţăranului Român Business Edu
 
Senso TV LicArt
Aletheea