20 de cronici tipărite (vorbim despre reviste importante,
Observator cultural, România literară, Dilema veche, Dilemateca, Tribuna), zece
cronici pe net (reviste virtuale şi bloguri), un număr, să recunoaştem, destul
de mare pentru un volum de debut. Premiul „Iustin Panţa“ şi, recent, Premiul
„Mihai Eminescu“ de la Botoşani pentru Opera Prima. Premii cu miză şi fonduri
în lumea literară, deşi putem lejer contesta instituţia premiilor, prin
managerii şi politica lor mai mult sau mai puţin partizană. Dar, iată, ecouri
certe şi favorabile. Dacă mai adăugăm 500 de exemplare vîndute din carte, putem
vorbi despre un succes de public şi unul de critică. Te aşteptai? Cum te-a
schimbat/influenţat a-cest traiect ascedent, ţinînd cont că acum un an predai
manuscrisul Chipurile la premiile de debut ale Uniunii Scriitorilor?
Ascendent, sigur. Acum un an, chiar dacă ştiam, în momentul
în care am participat la concurs, că voi cîştiga, nu-mi imaginam că voi avea un
succes atît de consistent, nici la critică şi nici la public. Adică în 2008
eram un aspirant, pe cînd anul ăsta deja sînt ceva-ceva scriitor. Cartea
înseamnă un vis împlinit, o victorie, dacă vrei. Mai ales că au fost voci care
mi-au spus că nu am talent, că n-am faţă de scriitor, ceea ce-i adevărat… Dar
nu faţa „face“ cărţile, ci mîna. Mi-a venit titlul şi apoi am scris cartea. Îmi
place titlul ăsta, că e cu poantă aşa, şi mie-mi plac lucrurile cu poantă.
Nu-mi plac lucrurile prea încrîncenate, prea serioase… Sincer, nu mă aşteptam
nici la succesul de critică. Adică la atîtea ecouri pozitive. Cred în
continuare că acei critici destepţi şi tari de înger vor recepta bine cartea, pentru
că nu vor fi tulburaţi de cuvintele obscene pe care le mai conţine pe alocuri.
Acum mă văd şi-n topuri, mă văd cu premii..., nu mă aşteptam. Dar sînt un om
care se adaptează repede...
Vorbind de succesul de public, nu pot să nu amintesc faptul
că unii tineri scriitori blogosferici caută să-şi atragă cititorii prin reţete
internautice cît mai updatate. Ţi-ai făcut un blog. Cît te-a ajutat acest
lucru? Ce tipuri de cititori ai cîştigat şi cum te-ai împăcat cu admiratorii
sau admiratoarele convertite la brandul poetic SGB? Valul de simpatie te-a luat
prin surprindere?
Blogul m-a ajutat într-o oarecare măsură, pentru că am
postat acolo majoritatea cronicilor primite, iar cititorii au putut şi încă pot
intra să îşi facă o idee despre ce scriu eu în volumul meu, şi pentru că, în
felul acesta, am putut şi pot fi contactat... Mă împac mai bine cu
admiratoarele şi, sincer, nu mă aşteptam la un număr atît de ridicat. Adică eu
m-am descurcat tot timpul cu fetele, dar de cînd cu cartea şi cu blogul, să
zicem că mă descurc mai bine. Mă întreb dacă şi alţi scriitori au parte de un
asemenea tratament... pentru că eu, sincer, am fost luat prin surprindere, în
sensul că fetele nu au fost niciodată interesate de mine ca scriitor şi
acum..., acum uite că sînt.
Din cîte ştiu, te pregăteai pentru o altfel de viaţă? Cum
„arăta“ acea viaţă?
Într-adevăr, mă pregăteam pentru o altă viaţă… voiam să mă
fac mafiot. Şi cred că, prin minune, mi-am terminat şcolile şi am ajuns avocat.
Că aveam tot ce-mi trebuie să ajung ce-mi propusesem să fiu iniţial.
Eşti un caz fericit (cel puţin pînă acum). Viaţa de
familiete îndrepta – spui – către o
viaţă de „mafiot“. Ba, mai mult, apucăturile de „borfaş“ nu te-au ocolit.
Norocul a făcut ca, iată, şcoala (cel puţin ambiţia de a deveni scriitor) să te
scoată din belele. Cînd ţi-a fost frică să nu clachezi? Pentru că, spui chiar
tu, volumul acesta e un vis împlinit. De cînd ai „urmat“ visul şi ce etape
te-au ajutat să înţelegi că eşti pe drumul cel bun?
Viaţa de familie mă îndrepta spre o viaţă relaxată, cu
dorinţe împlinite, bani în buzunare, călătorii etc. Beleaua a fost că, prin
clasa a XI-a, tata a intrat la puşcărie, pentru vreo doi ani jumate, şi atunci
viziunea mea asupra vieţii a trebuit să se schimbe, şi asta pentru că, brusc,
m-am văzut foarte sărac. Hainele au început să mi se uzeze, banii din buzunare
au început să fie o amintire, şi naivitatea mea de pînă atunci, care mă făcea
să cred că tot ce zboară se mănîncă, s-a dus dracu’. Mi-am dat seama că nimeni
nu era dator să-mi satisfacă nevoile, iar mama, bunică-mea şi restul familiei
nu mai aveau cum. Aşa că mi-am pus talentul şi mintea la contribuţie, am făcut
ce-am făcut, şi m-am descurcat. Am avut trei atuuri: nu-mi încălcam niciodată
cuvîntul dat fiind că ştiam că, atunci cînd eşti sărac, singurul lucru de preţ
pe care-l ai e cuvîntul; aveam o mare încredere în mine şi orice făceam nu
concepeam să nu-mi iasă; şi mai aveam şi succes la fetele de bani gata, care
m-au ajutat de multe ori. Cînd a ieşit tata de la puşcărie, aveam strînşi vreo
doişpe mii de euro. Ceea ce nu era rău pentru un puşti de 19 ani, fără rampă de
lansare de-acasă.
Apucăturile de borfaş nu m-au ocolit, fiindcă în Comăneşti
aşa merg lucrurile. Dar spre deosebire de prietenii mei de atunci, care acum
sînt ba prin puşcării, ba prin cimitire, ba rataţi în acel oraş, eu m-am dus la
şcoală, fiindcă printr-a VIII-a aşa, după ce fusesem prins cu cupoane de pensie
falsificate la imprimantă, tata mi-a spus că: „Fără şcoală, lumea o să-ţi spună
toată viaţa bă, iar poliţiştii o să te spargă-n bătaie ca pe ultimul găinar!“.
Nu mi-a fost frică niciodată că o să clachez. La mine nu
încape aşa ceva. Eu nu pierd niciodată. Cum spuneam, am încredere în mine. De
altfel, ştiam dinainte să scriu Chipurile că o să cîştig concursul şi o să public
la CR. Să vă spună Mădălina Ghiu, cînd am dus manuscrisul la dumneaei, ce i-am
răspuns cînd mi-a urat succes şi mi-a spus că speră să ne mai vedem... i-am
spus: „Cu siguranţă o să ne mai vedem“. Am început să scriu Chipurile acum doi
ani şi ceva. Cu cît înaintam în scris, cu-atît Cosmin îmi spunea că asta o să
fie o carte tare. Mă ambiţiona şi rezultatele se văd...
Prietenia cu Cosmin Ciotloş te-a ghidat prin literatură. Hai
să ne-ntoarcem puţin în acei ani. Fă-mi un portret al cuplului de „scriitori“
Ciotloş (al cărui nume e şi astăzi pe panoul de onoare al liceului) – Stoian G.
Bogdan („golanul“ clasei). A cui a fost ideea cu poşta redacţiei la România
literară?
Cu Cosmin m-am împrietenit în clasa a IX-a, cînd am nimerit
amîndoi în prima bancă, deşi fusesem colegi dintr-a-ntîia. El era premiantul,
olimpicul, deşteptul clasei şi eu eram total opus, un mic bagabont. Cred că
ne-am împrietenit tocmai pentru că eram atît de diferiţi şi, probabil, pentru
că fiecare dintre noi avea o latură care îi lipsea celuilalt... Cine ştie? Cert
e că ne-am împrietenit, deşi prietenii mei îmi spuneau că „de ce umblu cu
tocilaru’ ăla?“ şi lui îi spuneau profesorii că „de ce umblă cu golanu’ ăla?“.
Am început să scriem şi să ne scriem poeme, la o mînă sau la
două mîini. Scriam, fiecare, cîte un poem la cel mult două zile, şi ni-l
arătam, curioşi de părerea celuilalt. Criticul din el era, bineînţeles, de pe
atunci la post. Apoi, printr-a XI-a, s-a gîndit el, care citea de pe atunci
România literară, că ar fi bine să-i trimitem Constanţei Buzea textele, să ni
le publice. Aşa am ajuns şi eu pe panoul de onoare.
Am fost foarte mîndru de mine la acea oră, prin 2001, mai
ales datorită faptului că doamna Constanţa spunea despre noi, nişte mucoşi, că
am fi scriitori profesionişti care fac mişto. Un timp m-am crezut genial. Dar
mi-am revenit repede. Huia liceul că am publicat noi în România literară şi
asta mie mi-a adus o oarecare simpatie din partea profesorilor, în general, şi
mai ales din partea profei de română, care era un fel de „spaima liceului“ şi
care mă şi lăsase corigent de cîteva ori.
Am observat că te superi cînd cineva te strigă Bogdan G.
Stoian şi nu Stoian G. Bogdan. „Boală“ veche?
Într-adevăr, mă enervez cînd mă strigă cineva astfel sau
cînd public prin reviste şi se găseşte careva mai deştept şi-mi scrie numele
după cum vrea, deşi eu îi specific clar cum vreau să mi se scrie numele… e ca
şi cum mi-aş auzi numele-n hopuri. Şi-n plus, pe mine mă cheamă George-Bogdan.
Mă semnez cu numele de familie în faţă dintr-o superstiţie a mea.
Care a fost motivul pentru care te-ai apropiat de scris?
Primele versuri le-am scris prin clasa a VII-a, cînd voiam
să mă fac cîntăreţ de hip-hop. Habar nu am de ce m-am apropiat de scris. De ce
am început să scriu. Cred că din dorinţa de a lăsa ceva în urmă, pentru care să
mă pomenească lumea, chiar şi cînd nu voi mai fi.
Pana mea – cît a contat pentru tine, ca idee, acest proiect?
Enorm, dacă stau bine şi mă gîndesc. Pînă la Pana mea, mă
cunoşteau cîţiva oameni, vag, dar după aceea, lucrurile s-au schimbat. A fost
rampa de lansare, o revistă făcută de prieteni pentru prieteni. Editarea ei,
ştii, nici n-a costat mult. Dar cele trei numere au reprezentat mai mult decît
îmi puteam imagina.
Dai verdicte, nu stai la discuţii. Cine, după tine, e supraevaluat
astăzi în poezie şi cine e subevaluat?
Dau, într-adevăr, verdicte. Şi verdictele mele se adeveresc,
de cele mai multe ori. Nu pot să spun cine e supraevaluat azi, că mi-aş pune
lumea-n cap. Dar pot să spun cine e subevaluat sau într-un con de umbră: Teo
Dună, Cosmin Perţa, Domnica Drumea, T.S. Khasis, Dumitru Bădiţa, poeţi pe care
îi stimez şi-i apreciez.
Ai mereu nevoie de confirmări. Ştiu că-ţi lucrezi foarte
mult textele, uneori excesiv şi cîteodată stricînd. Cît de mulţumit eşti de
volum?
Singurele confirmări de care am nevoie sînt cele de după ce
îmi scriu textele, fiindcă atunci cînd textul e prea cald, e posibil ca eu să
nu-i văd eventualele hibe. Dar după ce trece un timp şi revin, tai tot ce mi se
pare în plus, iar dacă îmi dau seama că textul e prea slab, îl şterg. La cartea
asta am tot scris şi am rescris, pînă cînd am adus-o la forma actuală, care mă
mulţumeşte. Mi-a ieşit exact cum am vrut să-mi iasă. Fiindcă nu ştiu dacă ţi-am
spus, dar eu scriu ce mi-ar plăcea mie să citesc. Or cartea asta îmi place. Şi
o citesc ca şi cum n-aş fi scris-o eu. De altfel, acum, cînd o am în mîini,
simt că nici nu mai e a mea. Şi cartea e bună. Mădălina Ghiu a plîns cînd a
citit-o în manuscris.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters