OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După aproape 17 ani, mă întorc la Inimi cicatrizate, o carte pe care am avut-o tot timpul pe raftul bibliotecii, dar pe care am ocolit-o, chiar şi atunci cînd ochii îmi cădeau pe titlul scris pe cotor. Am ocolit-o aşa cum ocoleam în copilărie capacele de canal, dintr-un sentiment bizar şi protector totodată. M-am temut să pun mîna pe cartea lui Blecher, aşa cum mă temeam să ating florile de leandru din curte, ca să nu mă intoxice. Inimi cicatrizate se numără printre cărţile pe care le-aş numi existenţial-esenţiale, pentru că îţi transmit o otravă subtil distilată, otrava celui care a îndrăznit să vadă „irealitatea imediată“. Experienţa bolii, a apropierii de moarte dizolvă contururile lucrurilor, ducînd treptat la disoluţia a tot ceea ce ne-am obişnuit să numim „rea-litate“. Boala redimensionează totul, schimbă faţa lucrurilor, te aruncă într-o zonă in-certă, înspăimîntătoare, în care nu ai de ce să te agăţi. Ieşind din cabinetul doctorului, Emanuel îşi dă seama că lumea s-a schimbat: „În intervalul cît stătuse închis în cabinetul doctorului, lumea se subţiase straniu. Conturul obiectelor mai exista încă, dar acest firişor subţire care, la fel ca pe un desen, înconjoară o casă, pentru a face din ea o casă, sau stabileşte profilul unui om, conturul acela care închide lucruri şi oameni, copaci şi cîini, abia de mai ţinea în limitele lui materia gata să se prăbuşească. Ar fi fost de ajuns ca să desprindă cineva firişorul acela din marginea lucrurilor pentru ca deodată casele acelea impozante, lipsite de propriul lor contur, să se lichefieze într-o materie uniform de tulbure şi cenuşie“.

 

Aşa începe călătoria lui Emanuel spre lumea fantast-halucinantă din Berck, „oraşul damnaţilor“, după cum îl numea Max Blecher într-un articol din Vremea, în 1934, aşa începe lenta coborîre în „subsolul realităţii“, un soi de infern al Purgatoriului. Aici, omul-gutieră este condamnat să nu mai ajungă la propriul trup şi, totuşi, să-l rîvnească şi să-l caute cu o disperare mută. Trupul încarcerat, prins într-o găoace-carcasă, pîndit de moarte, devine singura realitate dorită, pentru că doar ea poate restabili conturul lucrurilor. O realitate refuzată care exacerbează simţurile pînă la nebunie. Iar în tot acest timp, lumea celor „normali“, lumea terestră, de la suprafaţă, rămîne undeva departe de „acvariul“ în care plutesc bolnavii atinşi de morbul lui Pott. Iubirea lui Solange nu-i poate reda lui Emanuel lumea în concreteţea ei. Simulacrul erotic, iluzia normalităţii vor fi curînd spulberate, cu furia şi resentimentul celui care vede limpede cum asupra lucrurilor se înstăpîneşte „irealitatea“. Atunci, eroul caută compania bolnavilor, a lui Ernest, a Isei, a lui Tonio. Ei cunosc această blestemată şi cruntă „irealitate“ care macină lumea precum morbul ce le devoră oasele, făcînd-o să se scindeze: lumea bolnavilor (infernul Purgatoriului), lumea celor vindecaţi, dar care nu se pot integra (Purgatoriul în care va rămîne pentru totdeauna Solange) şi lumea celor sănătoşi. Trecerea de la o lume la alta este traumatizantă: Tonio ajunge alcoolic, apoi toxicoman, Ernest se scufundă în lumea somnului, a viselor, iar Emanuel îşi începe lungul periplu din clinică în clinică. Pentru cei atinşi de „irealitate“, lumea încetează să mai existe, devine o continuă iluzie, pentru că doar percepţia asupra lumii îi dă consistenţă.